Albastru de Tibet

Schitez, dupa cateva zile de-a lungul Tibetului, reperele esentiale ale tabloului tibetan.

Intai, cerul. De un albastru cum numai in Tibet poti vedea. Limpede, intens, oceanic. Nepamantean. Unic. As indrazni sa spun: albastru de Tibet. Frate bun cu nebunia, cu infinitul, cu eternitatea.


Apoi norii. Orbitor de albi. Neverosimil de densi. Lapte ceresc aruncat in joaca pe cerul acela atat de albastru. Punti albe intre cer si munti.

Apoi muntii. Care nu au nimic spectaculos, nimic festiv, nimic turistic. Sunt doar gravi, golasi si taciturni. Masivi si austeri. Impresurand din toate partile, cu tacerea lor de piatra goala, intinderea plata a podisului.

La urma, pamantul podisului. Arid, pietros, nisipos. Aproape sterp, presarat doar de tufe cu spini si cu flori albastre. Pe alocuri intins si plat, granituit doar de coroana de munti din jurul sau. Un nisip cu flori albastre.




Iar soarele scalda intregul tablou intr-o lumina cruda: fara umbre, fara ceata, fara menajamente. Aerul e limpede si uscat, cu claritate aspra: in zare se vede pana hat, hat departe.

Si toate acestea au dimensiuni enorme. Cosmice. Cerul are culoarea si grandoarea infinitului; norii par continente albe pe oceanul de albastru; muntii vazuti de aproape au trupuri gigantice si inaltimi ucigatoare, in pofida liniilor blande, predominant orizontale, ale culmilor; iar nisipul cu flori albastre se intinde cat vezi cu ochii.

Sunt trecatori putini pe drumurile Tibetului. Si sate rare, randuite cuminte la poala muntilor. Cu case joase si plate, cladite la fel, aranjate in linii ordonate; ca niste cutii de chibrite abandonate umil in mainile gigantilor de piatra.

Asa ca omul pare o prezenta insignifianta in imensitatea neinvinsa a tabloului tibetan. Zdrobit de frumusetea grava si tacuta a Tibetului. Grav si tacut, asemeni lui. Fara vreo sansa reala sa schimbe, sa urateasca ori sa infrumuseteze tabloul tibetan. Constrans sa se contopeasca, fara zbateri si fara cuvinte, cu natura atotputernica a Tibetului.



Si totul te indeamna sa privesti inspre cer. Si intinderea de nisip cu flori albastre, si muntii, si norii.

Un cer de un albastru nepamantean: limpede, intens, oceanic. Albastru de Tibet.

Tibetul intreg pare o scena necuprinsa, alcatuita anume pentru contemplarea cerului.

2 comentarii:

  1. Am fost si eu in Tibet acum 3 ani si tare m-as mai intoarce... pentru cerul acela albastru, pentru lacul Yamdrok Tso, pentru ochii curiosi ai copiilor si pentru ca pot sa ating Everestul cu mana... de la Everest Base Camp...

    Poate te ajuta link-rile mele:
    http://imperatortravel.blogspot.com/search/label/Tibet

    RăspundețiȘtergere
  2. dar stii cum se spune: cea mai frumoasa calatorie, dintre toate calatoriile mele? urmatoarea...

    m-am uitat pe blogul tau, Imperator; realmente impresionant ce e acolo. la mai multe! voi fi cu ochii pe tine, ca pe butelie :)...

    RăspundețiȘtergere