luni, 9 august 2010

Lhasa, Tibet: de la Orasul Interzis la Orasul Interdictiilor

Cutreierand prin Lhasa m-a impresionat inca de la inceput, intr-un mod nu foarte placut, piata uriasa din fata palatului Potala; aflata intr-o antiteza evidenta cu palatul, cu siguranta ca piata se doreste a fi un simbol al ordinii chinezesti, un implant ideologic al Beijingului comunist in mijlocul departatei lumi a Tibetului, o Tienanmen tibetana: dominata de steagurile rosii ale Chinei comuniste, fluturand trufase deasupra Potalei infrante, si de muzica patriotica chinezeasca (da, ultimele doua cuvinte suna exact cum trebuie...) urlata in megafoane uriase, ea este atent pazita de soldati chinezi in perechi de cate doi, cu umbrela si rucsac in spate, care vegheaza constiincios la respectarea de catre localnici si turisti a nenumaratelor restrictii impuse aici: nu te aseza jos, nu aseza niciun obiect jos, nu aduce animale, nu te aduna in grupuri, nu scanda, nu striga, nu fotografia soldatii, etc, etc, etc. Si ma tot intreb, la ce oare or fi bune umbrelele acelea asa de mari, din moment ce in Lhasa ploua atat de rar?!


Intre noi fie vorba, grupul nostru vesel de romani a pus la grea incercare rabdarea cerberilor chinezi din aceasta piata; dupa ce imbracasera costume populare tibetane (imprumutate turistilor de catre localnici, pentru cativa banuti) cei cativa romanasi pusi pe sotii si pe glume au inceput o sedinta foto in fata Potalei cum Lhasa inca nu mai vazuse niciodata; rasete, chicoteli, pozitii foto inedite, strigate si aplauze dambovitene au tulburat aerul solemn al pietei, riscand sa acopere pana si cantecele patriotice urlate in megafoane; firesc, localnicii si turistii altor natii au inceput sa se stranga cu simpatie in jurul grupului vesel, amuzati de joaca de-a sedinta foto si de rasetele copilaresti ale turistilor carpatini; atat a trebuit soldatilor chinezi cu umbrele si rucsacuri: din toate partile pietei s-au strans in jurul oamenilor, rapid si discret; erau agitati, vorbeau nervosi intre ei si raportau evolutia cazului in statiile radio; si cu siguranta ca situatia ii deruta si ii enerva la culme: nu era incalcata niciuna dintre interdictiile oficiale, insa in jurul grupului vesel erau deja stranse cateva zeci de persoane, ceea ce pentru chinezii din Lhasa inseamna automat pericol de manifestatie tibetana; probabil ca o asemenea situatie ("oameni stransi ca sa rada cu niste turisti veseli" / "manifestari de veselie ale unor turisti din Romania") pur si simplu nu exista in "manualul" lor cu proceduri de interventie, iar asta ii facea incapabili sa se decida daca sa intervina sau nu in forta, cu umbrelele din dotare; pana la urma au optat pentru o solutie de compromis, ca sa nu se dea in stamba de fata cu strainii: au lasat in pace turistii, inclusiv romanii veseli; insa i-au lipsit de majoritatea spectatorilor, imprastiindu-i cu ordine scurte, maraite cu jumatate de gura, pe toti localnicii din zona; care au privit cu ciuda mocnita catre soldatii chinezi dar s-au indepartat imediat, in tacere...


Ne-am continuat plimbarea prin partea veche a Lhasei (adica in partea ei tibetana), unde se afla cartierul si piata Barkhor, cu vechi stradute si cladiri tibetane. Animata de micii comercianti tibetani si de nenumarati pelerini tibetani murmurand mantre si invartind rotite de rugaciune, piata Barkhor te lasa sa iti faci o idee despre cum arata Lhasa de altadata.






Din piata Barkhor se intra in templul Jokhang, unul dintre cele mai vechi temple buddhiste ale Tibetului; aici poti vedea o parte din adevaratul Tibet: buddhist, conservator si traditionalist, atemporal si nepasator fata de lumea moderna, incapatanat si rezistent la presiunea chineza; in templu era o lumina slaba, nefireasca, iar multe din ungherele templului erau in umbra, sau in intuneric de-a dreptul; mirosea puternic a unt de iac si a lemn vechi, afumat de lumanari; sute de pelerini tibetani isi mormaiau mantrele in timp ce se perindau pe rand in fata zecilor de statui ale divinitatilor din buddhismul tibetan; iar pe acoperisul plat al templului era un grup de femei cu fetele acoperite de basmale de panza, care cantau si dansau ritmic, lent, total absorbite; asa ca vizitand Jokhang am avut senzatia limpede ca ma aflu intr-un Tibet in afara timpului si spatiului, in care chinezii poarta o inutila batalie cu morile de vant tibetane.


Dar exista si partea noua a Lhasei, adica partea ei chinezeasca; impartita "frateste" de chinezi si tibetani: soferii de taxi sunt chinezi, iar conducatorii de ricse sunt tibetani; vanzatorii din magazine sunt chinezi, iar cei ce cara marfa in magazine sunt tibetani; indivizii trufasi ascunsi in masini lucioase sunt chinezi, iar pietonii sunt tibetani. Adevarul este ca in Lhasa, ca peste tot in Tibet, chinezii si tibetanii sunt doua tabere diferite si - in cel mai bun caz - indiferente.

Imi amintesc cum intr-o zi cutreieram dupa suveniruri prin magazinele din preajma pietei Barkhor (toate detinute de chinezi), iar o tibetanca mi-a reprosat cu obida ca in loc sa cumpar marfa de la chinezi as putea sa cumpar de la tibetani, ca sa castige si ei un ban cinstit; in reprosul ei era frustrarea micilor comercianti tibetani dati la o parte de comertul chinezesc, avand o logistica net superioara si favorizat de autoritati; acum recunosc, tibetanca avea perfecta dreptate: obisnuit sa consider copilareste ca o marfa buna este neaparat vanduta intr-un magazin cu vitrine de sticla, cu ambalaj si cu chitanta, in acea zi ignorasem toate ofertele micilor vanzatori tibetani, doar pentru motivul ca ei vindeau la tarabe sau umblau prin Barkhor cu marfa agatata de gat. Pacat, pentru ca marfa chinezilor era cu mult mai scumpa (desi era nimic altceva decat facatura pentru turisti comozi si obtuzi, cum am fost si eu atunci), iar in acea zi am facut tampenia uriasa sa incerc cumpararea de suveniruri tibetane din alta parte decat de la localnicii tibetani...

In schimb in partea chinezeasca a Lhasei nu prea vezi politisti si soldati inarmati, ca in fata Potalei, in Barkhor sau in cartierele tibetane; iar strazile sunt largi, drepte si inexpresive, dupa moda chinezeasca; si iti dai seama usor ca au fost trasate cu rigla pe hartie de vreun arhitect comunist, dupa demolarea unor vechi strazi tibetane. 



Am plecat din Lhasa insotit de un sentiment confuz de frustrare, descumpanit nu atat de persistenta sa, cat de faptul ca nu intelegeam de unde vine: sa fie din cauza ca Lhasa nu a fost idila turistica pe care poate o speram? ori din cauza tensiunii mocnite ce parea a pluti in aer pe strazile Lhasei, intre chinezi si tibetani? sau mai degraba din cauza militarilor si politistilor chinezi care se fataiau plini de ei prin piata Barkhor, sau a perechilor de soldati chinezi cu umbrele care pazesc piata uriasa din fata palatului Potala? sau sa fie oare din cauza militarilor chinezi cu armele in cumpanire pe care i-am descoperit pe acoperisurile din jur cand am privit pe fereastra din toaleta unui restaurant? (intre noi fie vorba, asa bine pazit la toaleta nu m-am mai simtit niciodata...)... sau doar din cauza reprosului bine-meritat pe care l-am primit de la acea tibetanca? ori sa fie din cauza ca un sofer chinez era aproape gata sa dea cu masina peste ricsa unui tibetan, la doi pasi de mine? (si nu din viteza sau neatentie, ci din dispret - afisat vizibil, cu priviri pline de superioritate - pentru bietul tibetan si pentru ricsa lui)... sau sa fie doar pentru ca in piata din fata Potalei nu am avut voie nici macar sa imi las jos rucsacul, pentru a putea fotografia tihnit, fara greutate in spate? nici vorba sa am voie sa ma asez turceste pe jos si sa ma odihnesc in privelistea Potalei, asa cum mi-as fi dorit...

A existat o vreme in care Lhasa era stiuta ca Orasul Interzis, pentru ca strainii nu aveau voie sa intre in ea; astazi in schimb turistii sunt incurajati de autoritatile chineze sa viziteze Lhasa, pentru ca visteria Chinei are nevoie de valuta lor; dar pentru a putea vedea palatul Potala sub steagurile rosii ale Chinei comuniste trebuie sa te supui acelor nesuferite interdictii: nu te aseza jos, nu aseza niciun obiect jos, nu aduce animale, nu te aduna in grupuri, nu scanda, nu striga, nu fotografia soldatii, etc, etc, etc; asa ca uneori Lhasa de astazi pare sa fi devenit Orasul Interdictiilor...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu