Ce am mai scris pe ici-colo în 2013

Nimeni nu-i perfect, nici măcar eu, este una dintre vorbele de duh din portofoliul meu de comori de înţelepciune ici-colo, cu care eșuez adesea în încercarea de a-mi lăsa amicii muţi de admiraţie; așa că azi am de gând să ofer și o demonstraţie concretă că așa este, ratând ocazia de a sări peste momentul oarecum narcisist al bilanţului, pardon colindului ici-colo de final de 2013; pentru că ce poate fi mai frumos decât să îţi mai enervezi încă o dată cititorii în ultima zi a anului, amintindu-le cum te-au citit, pardon suportat cu stoicism, un an întreg? J


Sulina: Marea și Delta la Europolis (1)

A fost cuib de piraţi levantini, apoi port cosmopolit și sediu al Comisiunii Europene a Dunării, iar astăzi este orașul cel mai estic al Uniunii Europene și singurul oraș al ţării în care te poţi bucura de magnifica întâlnire dintre Dunăre și mare; aceasta este Sulina, „paradisul secret al României” sau Europolis, după cum i-a spus Jean Bart în romanul cu același nume: un loc unde ești cu un picior în Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre, și nu mai lipseau decât comorile ascunse ale Europolis-ului...

Sulina: Marea și Delta la Europolis

Ce se mai poartă prin Roșia Montană bucureșteană (10)

O schimbare radicală de trend în Roșia Montană bucureșteană, este ceea ce am văzut clar aseară: nu s-au mai purtat lozincile privind Roșia Montană și Pungești, ci cele împotriva parlamentarilor și guvernului; ar părea că e desuet să vorbesc în continuare despre ce se mai poartă în Roșia Montană bucureșteană, dar între protestele începute pe 1 septembrie 2013 și cele de aseară există o continuitate indiscutabilă, de la „Uniţi salvăm Roșia Montană” la „Uniţi salvăm toată România”. Și să dăm cezarului ce-i al cezarului: întregul merit pentru ce a fost aseară revine, fără dubii, parlamentarilor, care în marţea neagră de 10 decembrie au votat "ca o cireadă de vaci", cum spunea un deputat liberal, tot ceea ce văcarii lor le dăduseră să voteze. Ei, acum mai poţi spune că parlamentarii nu sunt buni de nimic?


Ravi Shankar și lăuta sa fermecată

A fost primul muzician indian despre care am aflat când am călătorit în India, iar albumele cu muzica lui au fost printre micile comori indiene cu care m-am întors acasă din prima călătorie acolo: Ravi Shankar, indianul faimos care a încântat lumea cu sitar-ul său fermecat, tată al nu mai puţin celebrei cântăreţe Norah Jones; acum vreo două-trei luni am vrut să postez ceva despre acest titan al muzicii lumii și am aflat dezamăgit că plecase deja, pe 11 decembrie 2012; așa că am lăsat acea postare pentru astăzi: Raga Anandi Kalyan, cântată de Ravi Shankar și de a doua sa fiică, Anoushka, la acele lăute uriașe numite sitar; urmărind atent reacţiile Anoushkăi și ale celor doi indieni ce cântă la tabla, tobele tradiţionale indiane, vei observa că toţi trei îl divinizau pe Ravi, iar dacă vei asculta această raga până la capăt pun pariu că vei înţelege de ce...


Pledoarie (deloc temporară) pentru Piaţa Unirii din Timișoara

Orice oraș european s-ar mândri să aibă o asemenea piaţă: monumentală, clar definită stilistic, frumos conservată și extrem de fotogenică, Piaţa Unirii este, fără vorbe mari, o adevărată comoară istorică și arhitectonică și un simbol inconfundabil al Micii Viene de pe Bega; anul acesta am mai scris despre ea de trei ori, prima dată când am desemnat-o cea mai frumoasă piaţă din ţară iar a doua și a treia oară când am scris mini-ghidul ici-colo al Micii Viene de pe Bega; dacă veţi citi acolo veţi afla nu doar de ce fosta Piață Losonczy, numită cu drag de timișoreni și Piaţa Domului, a fost multă vreme inima barocă a Timișoarei habsburgice, ci și despre mai recentele adăugiri arhitectonice în stilul Secesiunii vieneze, cum sunt casele Brück și Emmer. Ei bine, de câteva zile Piaţa Unirii din Timișoara și-a pierdut liniștea atemporală care îi prinde atât de bine și pentru care e atât de admirată, pentru a deveni arteră de circulaţie și parcare pentru mașini...


Ce se mai poartă prin Roșia Montană bucureșteană (9)

Circulaţi!, circulaţi!, erau cuvintele pe care le puteai auzi foarte des aseară dacă erai în trecere pe trotuarul din faţa fântânii din Piaţa Universităţii, adică în piaţeta numită 21 decembrie 1989; din câte se pare jandarmii erau extrem de hotărâţi să nu permită trecătorilor bucureșteni să vadă ori să înţeleagă ce se petrece acolo, în spatele celor două cordoane de jandarmi formate în jurul celor ce protestau pentru recentele evenimente din Pungești; eu vă pot spune doar ce am văzut cu ochii mei: mai multe femei bruscate de jandarmi (de trei scene îmi amintesc ușor), doi oameni târâţi cu brutalitate (excesiv de multă brutalitate, aș spune eu) în mașinile jandarmeriei, un bărbat luat cu ambulanţa și dus la spitalul Floreasca cu un picior rupt, despre care oamenii spuneau că primise o lovitură de bocanc de la un jandarm în zona genunchiului, un puști de 17 ani luat cu ambulanţa și dus la spitalul Universitar, despre care cei de acolo povesteau că primise o lovitură în piept de la un jandarm; și se zvonea printre protestatari, habar nu am dacă justificat sau nu, că ar fi fost mai mulţi răniţi sau loviţi (vreo șase cu totul, spunea cineva), printre care și o femeie de vreo 50 de ani.


Córdoba: cele 1001 de nopţi ale Andaluziei

Acum vreun mileniu era unul dintre cele mai mari orașe ale lumii și cel mai mare oraș al Europei occidentale: avea mai bine de cinci sute de mii de locuitori, 3000 de moschei, 300 de băi publice, zeci de palate superbe, o universitate prestigioasă și o bibliotecă uriașă, cu sute de mii de volume, iar califii musulmani din dinastia omeiazilor își stabiliseră aici centrul stăpânirii lor; splendoarea sa era egalată doar de cea a Bagdad-ului, iar o parte din poveștile celor 1001 de nopţi puteau foarte bine să se petreacă tot aici, în Córdoba, capitala Spaniei arabe. Astăzi Córdoba înseamnă cea mai întinsă arie urbană declarată ca patrimoniu UNESCO, iar ca întindere este al doilea oraș vechi din toată Europa; și încă nu v-am spus nimic despre frumoasa frumoaselor din Córdoba, La Mezquita…