Mic dicţionar de bucătărie etiopiană

Din când în când mă apucă un dor nebun de mâncăruri de prin ţări îndepărtate, cu arome tulburătoare, mirosuri năucitoare şi doldora de condimente focoase. Şi când se întâmplă asta ori mănânc aşa ceva (dacă sunt norocos să mă aflu chiar unde trebuie) ori măcar citesc despre aşa ceva, suspinând adânc cu gândul dus departe. Astăzi m-am mulţumit cu cititul (deh, viaţa e complexă…), iar asta mi-a făcut o poftă aşa de mare încât musai trebuie să o transmit mai departe, către voi. Aşadar urmează o nouă postare scrisă de Coca, recent întoarsă din Etiopia cu sacul plin de poveşti etiopiene. Vă avertizez că urmează imagini şocante (la care o să le simţiţi şi gustul, şi mirosul) şi o să cam înghiţiţi în sec, dar asta e…


Mursi, cel mai fascinant trib al Etiopiei

Şi iată că a venit şi ziua aceea în care mă simt în stare să fiu mai puţin posesiv cu ici-colo.ro şi să găzduiesc pe blog prima postare scrisă de altcineva; nu doar că până azi asta nu s-a întâmplat niciodată, dar până acum ceva timp nici măcar nu puteam înţelege de ce aş face asta. Dar răspunsul este simplu: pentru că merită. Mă refer la Coca, autoarea postării de azi: călătoreşte cât de des poate (şi poate), îi place să depene poveşti de călătorie şi arată o curiozitate neobosită faţă de oamenii întâlniţi şi locurile prin care trece. Şi tocmai s-a întors de prin Etiopia, cu desaga plină de poveşti despre triburi ciudate. Aşa că hai să trecem direct la povestea ei...


Pico del Teide. Sau când zeii nu sunt cu tine.

Cine a călătorit ştie: uneori zeii nu sunt cu tine. Ştii unde vrei să ajungi şi ştii ce ai de făcut să ajungi unde vrei să ajungi, dar nu ajungi, şi pace. Poate că este o zi din aceea în care nu iese mai nimic, sau poate că trebuia să mergi pe un alt drum în acea zi, sau poate că nu te plac spiritele locului; ori poate nu-ţi este scris să ajungi acolo aşa uşor, din prima încercare, ca să te întorci şi a doua oară. Oricum, când te apucă râsul văzând şirul de ghinioane cu care te confrunţi înţelegi limpede că zeii nu sunt cu tine. Ei bine, ultima oară când am simţit asta a fost acum câteva zile, când am vrut să fac cunoştinţă cu Pico del Teide, vârful muntos cel mai înalt din insulele Canare şi din întreaga Spanie.


Ici-colo, pe plaja paradisului

Parcă am mai zis, nu mă dau în vânt după soare, plajă şi mare: mă plictisesc repede, mă ard pe piele cât ai zice roşu ca racul iar ca să combat pericolul iminent al deshidratării şi insolaţiei sunt obligat să beau o grămadă de bere, care, după cum se ştie, merge la fix doar înainte de mese, după mese şi în timpul meselor. Una peste alta, combinaţia soare, plajă, mare îmi provoacă mereu arsuri de piele şi creşteri în volum, plus o plictiseală teribilă.


Brokpa, ultimii arieni: adevăr sau legendă? (1)

Li se spune brokpa, şi sunt o comunitate de munteni din mica vale himalayană Dha-Hanu, din nordul Ladakh-ului, Micul Tibet; iar despre ei s-a zis că ar fi urmaşii soldaţilor lui Alexandru cel Mare sau chiar unul dintre triburile pierdute ale lui Israel; occidentalii le-au atribuit frumuseţe fizică de invidiat şi trăsături pur ariene: înalţi şi arătoşi, cu piele albă, nasuri ascuţite sau acviline, ochii verzi şi părul blond la unii dintre ei, spre deosebire de trăsăturile mongoloide ale vecinilor de neam tibetan din jurul lor: şi s-a vorbit atât de mult despre puritatea lor rasială încât s-a spus că brokpa ar fi cei mai puri arieni din Asia, sau chiar ultimii arieni. Realitate istorică, sau mistificare turistică? Am fost prin Dha-Hanu acum câteva luni şi ştiind legenda m-am uitat în jur cu multă atenţie, aşa că voi încerca să răspund la această întrebare.