De ce nu mergi acolo?

Mai bine de o zi pe drum, trei avioane schimbate, două nopţi aproape nedormite, arşiţa din Istanbul şi umezeala sufocantă din Delhi, acesta ar fi rezumatul drumului din Bucureşti în Ladakh. Dar ce mai contează? Iată-mă înapoi în Leh, capitala înaltă şi arsă de soare a Micului Tibet.



După ce am rezolvat formalităţile şi pentru ultimul avion, din Delhi spre Leh, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi caut drogul favorit, ca orice dependent care se respectă. Atât că viciul meu se numeşte aloo paratha with pickle and curd, adică lipiuţe de cartofi cu murăturici indiene din acelea iuţi şi cu iaurt, pentru stingerea eventualelor incendii. La care am adăugat trei ceaiuri negre cu lapte, să înec definitiv porţia dublă de pickle. Aşa arată fericirea, mă gândeam: un mic dejun indian, simplu şi fără fasoane. La care se adaugă gândul că în următoarele dimineţi va fi la fel, fireşte…

Prima zi în Leh a fost de acomodare: la altitudine, la soare, la praf, la eternele probleme cu comunicaţiile, care văd că rămân aceleaşi de fiecare dată când ajung în Leh. Însă a doua zi de dimineată mă simţeam aproape complet refăcut după toată tevatura drumului şi aveam deja mâncărimi în tălpi, ici-colo. Aşa că gazda mea, un ladakhi musulman, m-a privit lung, cu mirare, şi mi-a zis: e sărbătoare în Phyang, nu ştii? De ce nu mergi acolo?

Ba bine că nu, mi-am zis. V-am mai povestit şi în alte dăţi, sunt norocos cât cuprinde când călătoresc, cum ajung pe undeva dau nas în nas cu tot felul de sărbători locale, de zici că am magnet la ele. Aşa că nici nu am mai stat pe gânduri, ci am tăiat-o ca din puşcă să-mi găsesc un gari spre Phyang: autobuz, taxi, orice o fi, dar gari - vehicol - să fie.

Autobuzul de Phyang plecase deja, aşa că am urcat val-vâtej în maşinuţa unui ladakhi tânăr şi cumsecade pe nume Tundup. Doar soarta mi-l putea scoate în cale pe Tundup, mi-am zis în gând după ce omul îmi spuse că e originar din Sakti, un loc pe care plănuisem deja să-l explorez mai amănunţit. Ce zici, vrei să mă duci tu în Sakti?, l-am întrebat într-o doară pe şoferul meu karmic. Fireşte, sir, îmi răspunse serios Tundup, acolo am crescut, deci te duc oriunde vrei pe acolo.


De Phyang nu mai auzisem niciodată, deşi e la o distanţă mică de Leh şi are o mânăstire frumoasă şi destul de veche, ridicată pe la 1515. Iar sărbătoarea spre care mă îndreptam orbeşte, fără să am nici cel mai mic habar de ea, s-a dovedit a fi chiar sărbătoarea anuală a mânăstirii Phyang. Când m-am apropiat de curtea mânăstirii am auzit muzica inconfundabilă a tobelor şi alămurilor tibetane şi nu mi-a venit a crede: oare ce se aude acolo o fi chiar ce sper eu să fie?


Da, în curtea mânăstirii sărbătoarea începuse, iar câţiva călugări buddhişti îmbrăcaţi în costume fastuoase şi purtând măşti viu colorate deja dansau cham: un dans sacru, lent şi solemn, specific buddhismului tibetan, în care dansatorii descriu în mişcări, pe sunete care îţi ridică părul pe cap, evenimente din viaţa lui Padmasambhava, părintele buddhismului tibetan. Iar eu încă nu mai văzusem niciodată cham pe viu, în pofida încăpăţânării mele de-a rătăci mereu prin locuri în care cham e la el acasă, vă daţi seama?


De fapt cham e un fel de poveste foarte complicată, în care mişcările dansatorilor, ritualul, costumele şi sunetele dau împreună ceva absolut impresionant. Însă plecasem de acasă într-o asemenea viteză încât îmi uitasem telefonul în priză în cameră. Camera mea foto nu face decât poze, aşa că a trebuit, cu tot regretul, să recunosc că la un spectacol cu totul aparte ca acesta nu pot filma nimic, ci pot doar fotografia. Aşa că cine nu mă crede nu are decât să caute cham pe google ori să dea o fugă până aici, ce mare lucru?



Câteva ore mai târziu am profitat de o mică pauză între dansuri pentru a da o fugă până la bucătăriile improvizate în afara curţii mânăstirii. Îmi era foame, aşa că am cerut unei localnice ladakhi o porţie de noodles. 50 de rupii o porţie mică, îmi zise ea, şi îmi puse noodles într-o farfurioară de carton. Apoi se opri, se uită la mine, se uită la ce mai rămăsese în oala în care gătise şi se răzgândi, aşa că îmi umplu cu vârf şi îndesat o farfurie mare, în care deşertă şi farfuria mică. Îmi pusese mie tot ce mai avea în oală, aşa de înfometat arătam. După care puse capacul pe oală, mă privi lung şi îmi întinse farfuria plină ochi cu noodles. Eşti un bărbat norocos, îmi zise cu năduf. Ştiu, i-am răspuns…


3 comentarii: