vineri, 3 februarie 2012

Lhasa, Tibet: mini-ghid ici-colo

In sfarsit ajunsesem in Lhasa, capitala indepartata a misteriosului Tibet; dupa ce ani de zile m-am gandit la ea si la simbolul ei, faimosul palat Potala, asa cum te gandesti la Fata Morgana; cu emotie si cu nerabdare de copil am asteptat intalnirea cu ele, si parca nu imi venea a crede ca voi vedea Lhasa si Potala nici macar cand eram deja la doar cativa kilometri de oras.

Am stat in Lhasa vreo trei zile; si desi intalnirea mea cu Lhasa nu a fost tocmai o idila turistica, totusi nu pot spune ca as fi fost dezamagit de ea. Lhasa ramane Lhasa, inima inca vie a stravechiului Tibet, si ei nu ii pot reprosa nimic pentru tristetea ei de astazi, asa cum nu pot reprosa nimic nici Tibetului, si nici Potalei. Si poate ca asa trebuia sa fie: sa calatoresc pana in Lhasa pentru a vedea cu ochii mei cate ceva din ceea ce se intampla in Tibetul de astazi, aproape sufocat de imbratisarea lacoma si posesiva a Chinei.


Valea Lhasa

Asezata la o altitudine de vreo 3.600 de metri, Lhasa este unul dintre cele mai inalte orase ale lumii; inaltimile muntoase din jurul ei ating 5.500 de metri, iar aerul din Lhasa contine doar 68 % din oxigenul pe care il are aerul de la nivelul marii. Orasul este asezat in valea raului Lhasa (sau Kyi Chu), unul dintre afluentii marelui fluviu Yarlung Tsangpo (Brahmaputra). Inspre nord de Lhasa se vad culmile muntilor Nyenchen Tanglha, parte din lantul muntos Transhimalaya, iar undeva inspre sud se intinde valea Yarlung, leaganul civilizatiei tibetane.

Lhasa de altadata

Lhasa a devenit capitala Tibetului in timpul domniei lui Songtsen Gampo (618-650), primul dintre marii regi al Tibetului; conducator al unui imperiu tibetan aflat in plina expansiune militara, Songtsen Gampo a mutat centrul puterii tibetane de la Chingwa Taktsé din valea Yarlung (vechiul centru al Tibetului pre-buddhist condus de dinastia Yarlung) mai catre nord, in valea raului Kyi Chu, in orasul numit in acele vremuri Rasa: Lhasa de astazi. Tot Songtsen Gampo a adus buddhismul in Tibet, si tot el a inaltat in anul 637, pe muntele Marpori, prima constructie din uriasul complex arhitectonic cunoscut astazi drept palatul Potala.

Dupa destramarea regatului tibetan in sec. 9 Lhasa a cazut si ea in dizgratie; insa prestigiul ei ca centru spiritual a continuat sa creasca de-a lungul secolelor. In sec. 15 Lhasa a castigat mult in importanta religioasa prin infiintarea manastirilor Ganden, Sera si Drepung, cele trei mari manastiri ale sectei buddhiste tibetane Gelugpa („Bonetele galbene”) care sub conducerea lui Je Tsongkhapa isi propusese reformarea din temelii a buddhismului tibetan. Dupa cum se stie, secta Gelugpa a preluat puterea in Tibet prin sec. 15-16 si a ramas la putere pana in 1959, la ocuparea de catre chinezi a Tibetului; ea este si astazi cea mai influenta dintre sectele buddhiste tibetane, iar cel de al XIV-lea Dalai Lama (ca toti precedentii Dalai Lama, de altfel) face parte tot din secta Gelugpa.

In sec. 17 Lhasa a devenit din nou, dupa multe secole, centrul politic al Tibetului: cel de al cincilea Dalai Lama (Lobsang Gyatso, 1617–1682) a reusit reunificarea Tibetului si a mutat capitala in Lhasa, iar din 1645 a inceput reconstructia palatului Potala.

Lhasa avea, inainte de ocuparea ei de catre chinezi in 1951, un comert infloritor cu toate regiunile din jur si numeroase comunitati etnice si religioase: musulmani din Kashmir, buddhisti din Ladakh, sikhi din nordul Indiei, negustori si oficiali chinezi, musulmani chinezi si nepalezi; asa ca undeva prin anul 1940 austriacul Heinrich Harrer (alpinist, calator si scriitor austriac, imortalizat ca personaj principal in „Sapte Ani in Tibet”) nota amuzat ca nu exista nimic ce sa nu poti cumpara sau macar comanda in Lhasa.

Lhasa de astazi

In 1951 chinezii au ocupat Lhasa, in baza unui asa-zis Acord pentru eliberarea pasnica a Tibetului, incheiat intre China comunista a lui Mao si guvernul tibetan, sub amenintarea Armatei Rosii care deja intrase adanc in Tibet; iar in martie 1959 Lhasa s-a revoltat impotriva ocupatiei chinezilor. Ce a urmat se stie foarte bine: chinezii au inabusit in sange revolta tibetanilor, Dalai Lama a fost nevoit sa fuga in India, iar Tibetul si tibetanii au trecut prin multi ani de prigoana salbatica. Au fost vremuri foarte grele si pentru Lhasa: a fost incurajata sistematic stabilirea chinezilor in cartierele noi din Lhasa, pentru a modifica echilibrul etnic al orasului in favoarea acestora; iar in timpul revolutiei culturale din anii `60 chinezii au vandalizat sau au distrus sistematic cele mai multe dintre comorile arhitectonice ale orasului, si se spune ca insusi Mao planuia la un moment dat daramarea cu tunurile a palatului Potala, asa cum se procedase deja cu faimoasele manastiri Sera si Ganden. Dupa 1980 chinezii au inceput restaurarea monumentelor din Lhasa pe care le vandalizasera in timpul revolutiei culturale, pentru a introduce vechea capitala a Tibetului in circuitul turistic al occidentului. Lhasa parea ca revine la normalitate, atat cat mai era posibil; dar s-a dovedit ca nu e deloc asa: in 2008 Lhasa s-a confruntat cu cele mai mari revolte si manifestatii tibetane impotriva chinezilor de dupa 1959; si trebuie spus ca de fapt in fiecare an in luna martie Lhasa si multe locuri din Tibet sunt confruntate cu manifestatiile tibetanilor, care inteleg sa comemoreze astfel, cu admirabila incapatanare, revolta tibetana din Lhasa anului 1959, zdrobita in sange de chinezi. Lhasa, la fel ca restul Tibetului ocupat de chinezi, demonstreaza astfel ca nu poate (ori nu vrea?) sa revina la normalitate; sau poate ca normalitatea inseamna pentru tibetani cu totul altceva decat actualul compromis in sila cu ocupatia chineza?!...

Astazi Lhasa pare un oras foarte trist, in care este vizibil ca cele mai bune pozitii in administratie, comert sau in servicii sunt detinute de chinezi, in timp ce tibetanii sunt redusi la statutul inferior al unei populatii sub ocupatie; asa cum aratam pe larg intr-o postare mai veche, Lhasa de azi pare a fi un oras al interdictiilor, al antitezelor, al tensiunii mocnite dintre chinezi si tibetani. E adevarat ca dupa revolta din 2008 tibetanii par sa detina din nou majoritatea in Lhasa, dupa ce intr-o perioada se spune ca o pierdusera in favoarea chinezilor, la fel ca in alte orase ale Tibetului. In prezent Lhasa are o populatie de vreo 250.000 de locuitori, cu o compozitie etnica cat se poate de previzibila: tibetani, han (chinezi) si hui (musulmani chinezi).

Locuri in Lhasa

Lista locurilor din Lhasa care trebuie neaparat vazute nu este lunga, insa cuprinde numai obiective unul si unul: palatul Potala, templul Jokhang, palatul Norbulingka, piata Barkhor, manastirea Sera, templul Ramoche si manastirea Drepung. Potala, Jokhang si Norbulingka  constituie impreuna un complex inscris pe lista patrimoniului modial al UNESCO, asa ca nu se pune problema sa poata fi sarite; insa oricat de frumoase ar fi, Potala (cu cele 1001 de chipuri ale ei), Norbulingka si Sera aduc prea mult cu niste muzee triste in care poti admira ramasite mumificate ale unui Tibet demult apus, zdrobit sub calcaiul chinezesc. Asa ca merita alocat mai mult timp pentru vizitarea templului Jokhang si a pietei Barkhor de langa acesta: cum spuneam intr-o postare mai veche, ele sunt vii si astazi, fiind animate de multimea de pelerini tibetani cu rotite de rugaciune in maini, care isi vad de drum murmurandu-si mantrele buddhiste; iar daca Potala, Norbuligka si Sera par a fi doar vestigii sumbre ale trecutului, Jokhang si Barkhor sunt in egala masura in trecutul si in prezentul Tibetului, asemeni unor punti de legatura intre ele; si cand le vei vizita pe indelete vei intelege ca oricat ar fi de apasati de chinezi tibetanii se incapataneaza sa traiasca asa cum stiu ei de sute de ani, pastrandu-si cu habotnicie stravechile datini buddhiste; si ca aceasta incapatanare este de fapt promisiunea tibetanilor ca vor rezista cu bine vremurilor grele de acum si ca vor redeveni, intr-o buna zi, stapani la ei acasa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu