Să revenim la povestea Timișoarei, ar fi propunerea ici-colo pentru
astăzi; după ce în prima parte a acestei postări despre Timișoara am
făcut o mică incursiune în timp prin Timișoara medievală și prin Timișoara sub ocupaţie turcească, în cea de a doua parte am călătorit puţin și
prin era habsburgică, în care fosta Timișoară otomană a devenit Mica Vienă
de pe Bega; așa că pentru astăzi a mai rămas de postat doar mini-ghidul ici-colo al Timișoarei, cu ce e de văzut în acest
oraș minunat, al cărui patrimoniu arhitectural - cel mai mare din România, zic
unii - cuprinde vreo 14.500 de monumente istorice.
Explorarea la pas a Timișoarei ar putea începe
foarte bine cu cartierul Iosefin, întins în sud-vestul orașului, între gară și
podul Traian dinspre cartierul Cetate. Întemeiat după 1744 ca sat de coloniști
germani așezat pe ambele părţi ale Begăi, Iosefin se numea pe atunci
Josephstadt, după numele împăratului austriac Iosif al II-lea sub a cărui
domnie a fost înfiinţat. În sec. 19 Iosefin s-a bucurat de avânt economic și
prosperitate: aici se afla gara orașului și portul Timișoarei (să nu uităm că pe
atunci Bega era canal fluvial navigabil cu legătură către Tisa și
Dunăre), alături de mai multe mori și fabrici. Așa că Iosefinul de azi este dominat
de edificii baroce, la care se adaugă, ca peste tot în Timișoara, edificii
ridicate în stilul secesiunii vieneze.
Străbătând Iosefin de la gară spre centru vei
remarca întâi Casa cu Ancoră, construită în 1755 pe locul primei căpitanii a
Portului Timișoara; apoi Biserica Romano-Catolică din Iosefin (prima fotografie
de mai jos), construită în 1774, în stil baroc; după aceasta se profilează
silueta elegantă a Bisericii Notre Dame: da, Timișoara are și o biserică Notre
Dame (a doua fotografie de mai jos), care a fost ridicată la finalul sec. 19 și aparţinea
Mănăstirii călugărițelor din ordinul Notre Dame; când eram liceean în Timișoara
(unde am făcut treapta a doua la Liceul de Filologie-Istorie, astăzi rebotezat
Colegiul Bănăţean) habar nu aveam că și clădirea frumoasă în care învăţam
aparţinuse tot ordinului Notre Dame, biserica Notre Dame fiind chiar în spatele
liceului meu. Ceva mai încolo este Piața Mocioni numită adesea doar „Sinaia”, unde
se vede Biserica Ortodoxă (a treia fotografie) construită în 1936,
cu o arhitectură inspirată de cea a Sfintei Sofia; după care urmează Piața
Maria, numită așa după Monumentul Fecioarei Maria, ridicat pe locul unde
legenda locală spune că a fost schingiuit până la moarte Gheorghe Doja; am
povestit mai mult pe acest subiect în prima parte a postării, așa că mai
trebuie doar să adaug că din casa parohiala reformată din Piața Maria s-a
declanșat „revoluţia” din 1989.
Piaţa
Victoriei, sanctuarul timișorean al secesiunii vieneze
Dincolo de podul Traian începe cartierul Cetate, cel mai vechi nucleu
urban al Timișoarei. La dreapta podului se vede Catedrala ortodoxă (prima fotografie de
mai jos), ridicată între 1936 și 1946 în stil predominant
moldovenesc și ctitorită de regele Mihai, iar la stânga se profilează silueta
zveltă a Bisericii Ordinului Piarist (a doua fotografie), flancată de clădirile in stil secesionist care au aparţinut aceluiași
ordin și care constituiau Liceul Piarist. La nord de Catedrala ortodoxă se
întinde Piaţa Victoriei continuată de Piaţa Operei, dominată de atâtea palate
în stilul Wiener Seccession încât recent scriam că este un sanctuar secesionist în toată puterea cuvântului; iar cele mai multe din clădirile
frumoase de aici sunt proiectate de arhitectul László Székely, căruia
Timișoara îi datorează foarte mult din chipul ei de astăzi: în Piaţa Victoriei
el a proiectat Palatul Dauerbach, Palatul Hilt & Vogel, Palatul Széchényi
și Palatul Neuhausz, iar Palatului Weiss i-a reproiectat frontonul, în Piaţa
Operei a proiectat Hotelul Timișoara, iar la sud de Piaţa Victoriei tot el a
proiectat Liceul Piarist.
După ce te vei delecta cu atmosfera secesiunii vieneze din Piaţa
Victoriei și Piaţa Operei trebuie să te abaţi puţin la dreapta, ca să vezi și Castelul Huniade, ridicat de faimosul Iancu de Hunedoara (Ioan Huniade) în anii
1443-1448 pe pe locul palatului regal construit după 1307 de regele maghiar
Carol Robert de Anjou; probabil cea mai veche clădire din Timișoara, castelul a
cunoscut în timp un șir lung de transformări și a fost pe rând reședinţa regală a lui Carol Robert în perioada 1316-1323, reședinţa lui Iancu de Hunedoara după 1443-1448, reședinţa beilor turci care au condus
pașalâcul Timișoarei după 1552, cazarmă de artilerie, arsenal și depozit după
cucerirea Timișoarei de austrieci în 1716; astăzi aici este Muzeul Banatului,
aflat în renovare în luna martie a acestui an când mă aflam în Timișoara și am
dorit să îl vizitez; dar cine știe, poate între timp s-o fi terminat și acea renovare?
Piaţa
Libertăţii: ultima dovadă a Timișoarei otomane
Aflată ceva mai la nord de Piaţa Operei,
Piaţa Libertăţii era înainte de 1716 un bazar turcesc, pe care austriecii l-au
dărâmat pentru a face loc Pieţei Paradei, numită și Piaţa Prinţului Eugen în
onoarea generalului Eugen de Savoia care a readus Timișoara în lumea creștină. Aici se aflau sediile administraţiei militare a armatei austriece
din Banat, și tot aici s-a ridicat în 1731 și Primăria germană sau Primăria veche, unul dintre
edificiile-simbol ale Timișoarei; în faţa Primăriei se ridică statuia Sf. Ioan
Nepomuk, în amintirea victimelor epidemiei de ciumă din 1762-1763, iar pe zidul
Primăriei, în drepta intrării, poţi vedea ultima dovadă a ocupaţiei turcești în
Timișoara: o inscripţie în alfabetul arab rămasă din Timișoara otomană a anului 1643.
Dacă te abaţi puţin la stânga de Piaţa Libertăţii vei vedea Sinagoga din Cetate, ridicată în 1865, ale cărei motive decorative maure sigur
merită un mic ocol, în timp ce la dreapta pieţei este micuţa Piaţă Sf. Gheorghe,
care se zice că ar fi cea mai veche din oraș; iar tot în Cetate, în partea de
est a acesteia, se află și ultima parte a cetăţii din Timișoara care a
supravieţuit până astăzi: Bastionul Theresia, care adăpostește câteva baruri, restaurante
și săli de expoziţii și participă din plin la viaţa zgomotoasă a Timișoarei de
astăzi.
Piaţa Unirii: Timișoara habsburgică
Însă locul în care Mica Vienă își arată cel mai limpede chipul baroc cu
trăsături vieneze este Piaţa Unirii, aflată tot în cartierul Cetate, ceva mai
la nord de Piaţa Libertăţii; din start îmi recunosc subiectivitatea vis-à-vis de
Piaţa Unirii, care îmi place la nebunie și pe care o consider una dintre cele
mai frumoase pieţe pe care le-am văzut în călătoriile mele prin Europa. Și dacă
într-adevăr Timișoarei îi este caracteristic aerul mic burghez
central-european, așa cum se spune, atunci nu există niciun loc mai nimerit să savurezi pe îndelete acest aer decât Piaţa Unirii, la vreuna din terasele pieţei, cu
o cafea sau o bere în faţă.
Iniţial se numea Piața Losonczy, în amintirea comitelui care a condus
apărarea Timișoarei în faţa turcilor în 1552, pe care otomanii l-au ucis după cucerirea cetăţii. Clădirea dominantă în Piaţa Unirii este Catedrala romano-catolică
Sf. Gheorghe, construită în stil baroc între 1736 și 1774 și numită de
timișoreni pur și simplu Domul; am auzit că Domul are o acustică excelentă care
o califică pentru niște concerte de orgă de nota 12, și datorită lui pieţei i
s-a spus multă vreme Piaţa Domului; apoi vei remarca silueta elegantă a
Palatului Baroc, ridicat în 1733 și refăcut în 1886, în care azi se află Muzeul
de Artă, având alături casele Brück și Emmer în stil secesionist, proiectate de
același demiurg timișorean László Székely la începutul sec. 20; pe
partea opusă Domului sunt Palatul eparhiei sârbești (“Vicariatul”) construit în
1747 și Catedrala ortodoxă sârbă, iar în mijlocul pieţei sunt un mic izvor cu
apă potabilă și Monumentul Sfintei Treimi, ridicat ca mulţumire de
supravieţuitorii epidemiei de ciumă din 1738-1739.
Cartierul Fabric: colonia șvabă a Timișoarei
Despre cartierul Fabric se spune că prin sec. 18-19 arăta ca o Veneţie în miniatură: era împânzit de mici canale navigabile racordate la Bega, mori de
apă și poduri, iar coloniștii șvabi stabiliţi în Fabric în număr mare
ridicaseră aici împunătoare clădiri în stil baroc, ateliere de meșteșugari și
fabrici de toate felurile; iar numele cartierului ar veni chiar de la fabricile
sale. Recunosc, cât am fost liceean în Timișoara nu îmi amintesc să fi trecut
vreodată prin Fabric, iar recent când l-am văzut atât de ferm recomandat de
ghid am crezut că este vorba de o supraevaluare turistică, și am fost tentat să
îl las deoparte: aș fi greșit, pentru că Fabric chiar merită văzut...
Intrarea în Fabric se face pe fotogenicul pod Decebal, ridicat în 1908,
dincolo de care se vede una dintre clădirile-simbol ale Timișoarei: Baile
Neptun (prima fotografie de mai jos), edificiu construit în 1914 în stil
secesionist sub bagheta magică a aceluiași arhitect László Székely care a
proiectat cea mai mare parte a edificiilor din Piaţa Victoria; dincolo de pod
se întinde un bulevard flancat de construcţii baroce, cu un aer cât se poate de
germanic: ordnung und disziplin pare
a fi mesajul în piatră lăsat de coloniștii șvabi de acum două-trei secole
turiștilor de astăzi. Apoi se vede pe dreapta silueta graţioasă a Sinagogii din
Fabric (a doua fotografie), ridicată în 1899, după care urmează Piaţa Romanilor
cu frumoasa Biserică romano-catolică Millenium, ridicată între 1896 și 1901
pentru a comemora exact un mileniu de la sosirea maghiarilor în Panonia; ceva
mai încolo este o altă clădire-simbol a Timișoarei, numită Casa de raport a municipiului (a treia fotografie), ridicată în
stil secesionist de același demiurg timișorean László Székely în 1910; iar
dincolo de ea se întinde Piaţa Traian (a patra fotografie), inima cartierului
Fabric: construită în 1740 ca replică la scară mai mică a Pieţei Domului, Piaţa
Traian este dominată de Biserica ortodoxă Sf. Gheorghe, ridicată în 1748, care aparţine
azi doar comunităţii sârbe; așa întinsă, monumentală și teutonică arată grozav,
să recunoaștem…
Liceean de Timișoara
Atunci când am ajuns ca student la București și eram întrebat de unde
sunt vă zic sincer că nu spuneam mai niciodată că sunt din Arad dar am terminat liceul în Timișoara, ci simplu, că sunt din Timișoara; se știe, amintirile
de licean sunt printre cele mai dragi amintiri din viaţa unui om, iar ale mele
sunt ale unui liceean de Timișoara, de la Liceul de Filologie-Istorie. Apoi Bucureștiul
a început să mă acapareze tot mai mult, în felul acela lacom și tiranic în care
se pricepe el să te facă să uiţi de acasă;
iar acum câţiva ani devenisem atât de străin de Timișoara încât ajuns acolo cu probleme
profesionale, pentru a negocia un contract, nu am vizitat nimic altceva în oraș
decât hotelul, restaurantul la care am mâncat și sediul instituţiei la care am
încheiat contractul. Este adevărat, nu prea am avut nici timp ca să revăd orașul
în care fusesem liceean, dar nici nu am încercat vreo clipă să fac asta; m-am
purtat exact așa cum te porţi cu cineva foarte drag de care nu ai fi vrut să te
desparţi vreodată: am jucat din prima până în ultima clipă acolo rolul
indiferentului, ca și cum Timișoara nu ar fi pentru mine decât o deplasare de
servici și nimic altceva. Există însă un avantaj clar în faptul că astăzi nu
mai am mai nimic în comun cu Timișoara, și o revăd doar ca un simplu călător: o
văd cu ochi limpezi, detașat, la adevărata ei frumuseţe; așa că pot spune
liniștit, pe cuvânt de ici-colo, că Timișoara este unul dintre orașele grozav,
grozav de frumoase din acest colţ al Europei; iar astăzi pot să și recunosc deschis, nici
vorbă să îmi fie indiferentă :) …
p.s. poate vei dori să citești și Timișoara, Mica Vienă de pe Bega (1) ori
Timișoara, Mica Vienă de pe Bega (2).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu