Timișoara, Mica Vienă de pe Bega (3)

Să revenim la povestea Timișoarei, ar fi propunerea ici-colo pentru astăzi; după ce în prima parte a acestei postări despre Timișoara am făcut o mică incursiune în timp prin Timișoara medievală și prin Timișoara sub ocupaţie turcească, în cea de a doua parte am călătorit puţin și prin era habsburgică, în care fosta Timișoară otomană a devenit Mica Vienă de pe Bega; așa că pentru astăzi a mai rămas de postat doar mini-ghidul ici-colo al Timișoarei, cu ce e de văzut în acest oraș minunat, al cărui patrimoniu arhitectural - cel mai mare din România, zic unii - cuprinde vreo 14.500 de monumente istorice.


Cartierul Iosefin, fostul port al Timișoarei

Explorarea la pas a Timișoarei ar putea începe foarte bine cu cartierul Iosefin, întins în sud-vestul orașului, între gară și podul Traian dinspre cartierul Cetate. Întemeiat după 1744 ca sat de coloniști germani așezat pe ambele părţi ale Begăi, Iosefin se numea pe atunci Josephstadt, după numele împăratului austriac Iosif al II-lea sub a cărui domnie a fost înfiinţat. În sec. 19 Iosefin s-a bucurat de avânt economic și prosperitate: aici se afla gara orașului și portul Timișoarei (să nu uităm că pe atunci Bega era canal fluvial navigabil cu legătură către Tisa și Dunăre), alături de mai multe mori și fabrici. Așa că Iosefinul de azi este dominat de edificii baroce, la care se adaugă, ca peste tot în Timișoara, edificii ridicate în stilul secesiunii vieneze.



Străbătând Iosefin de la gară spre centru vei remarca întâi Casa cu Ancoră, construită în 1755 pe locul primei căpitanii a Portului Timișoara; apoi Biserica Romano-Catolică din Iosefin (prima fotografie de mai jos), construită în 1774, în stil baroc; după aceasta se profilează silueta elegantă a Bisericii Notre Dame: da, Timișoara are și o biserică Notre Dame (a doua fotografie de mai jos), care a fost ridicată la finalul sec. 19 și aparţinea Mănăstirii călugărițelor din ordinul Notre Dame; când eram liceean în Timișoara (unde am făcut treapta a doua la Liceul de Filologie-Istorie, astăzi rebotezat Colegiul Bănăţean) habar nu aveam că și clădirea frumoasă în care învăţam aparţinuse tot ordinului Notre Dame, biserica Notre Dame fiind chiar în spatele liceului meu. Ceva mai încolo este Piața Mocioni numită adesea doar „Sinaia”, unde se vede Biserica Ortodoxă (a treia fotografie) construită în 1936, cu o arhitectură inspirată de cea a Sfintei Sofia; după care urmează Piața Maria, numită așa după Monumentul Fecioarei Maria, ridicat pe locul unde legenda locală spune că a fost schingiuit până la moarte Gheorghe Doja; am povestit mai mult pe acest subiect în prima parte a postării, așa că mai trebuie doar să adaug că din casa parohiala reformată din Piața Maria s-a declanșat „revoluţia” din 1989.




Piaţa Victoriei, sanctuarul timișorean al secesiunii vieneze

Dincolo de podul Traian începe cartierul Cetate, cel mai vechi nucleu urban al Timișoarei. La dreapta podului se vede Catedrala ortodoxă (prima fotografie de mai jos), ridicată între 1936 și 1946 în stil predominant moldovenesc și ctitorită de regele Mihai, iar la stânga se profilează silueta zveltă a Bisericii Ordinului Piarist (a doua fotografie), flancată de clădirile in stil secesionist care au aparţinut aceluiași ordin și care constituiau Liceul Piarist. La nord de Catedrala ortodoxă se întinde Piaţa Victoriei continuată de Piaţa Operei, dominată de atâtea palate în stilul Wiener Seccession încât recent scriam că este un sanctuar secesionist în toată puterea cuvântului; iar cele mai multe din clădirile frumoase de aici sunt proiectate de arhitectul László Székely, căruia Timișoara îi datorează foarte mult din chipul ei de astăzi: în Piaţa Victoriei el a proiectat Palatul Dauerbach, Palatul Hilt & Vogel, Palatul Széchényi și Palatul Neuhausz, iar Palatului Weiss i-a reproiectat frontonul, în Piaţa Operei a proiectat Hotelul Timișoara, iar la sud de Piaţa Victoriei tot el a proiectat Liceul Piarist.





După ce te vei delecta cu atmosfera secesiunii vieneze din Piaţa Victoriei și Piaţa Operei trebuie să te abaţi puţin la dreapta, ca să vezi și Castelul Huniade, ridicat de faimosul Iancu de Hunedoara (Ioan Huniade) în anii 1443-1448 pe pe locul palatului regal construit după 1307 de regele maghiar Carol Robert de Anjou; probabil cea mai veche clădire din Timișoara, castelul a cunoscut în timp un șir lung de transformări și a fost pe rând reședinţa regală a lui Carol Robert în perioada 1316-1323, reședinţa lui Iancu de Hunedoara după 1443-1448, reședinţa beilor turci care au condus pașalâcul Timișoarei după 1552, cazarmă de artilerie, arsenal și depozit după cucerirea Timișoarei de austrieci în 1716; astăzi aici este Muzeul Banatului, aflat în renovare în luna martie a acestui an când mă aflam în Timișoara și am dorit să îl vizitez; dar cine știe, poate între timp s-o fi terminat și acea renovare?

Piaţa Libertăţii: ultima dovadă a Timișoarei otomane

Aflată ceva mai la nord de Piaţa Operei, Piaţa Libertăţii era înainte de 1716 un bazar turcesc, pe care austriecii l-au dărâmat pentru a face loc Pieţei Paradei, numită și Piaţa Prinţului Eugen în onoarea generalului Eugen de Savoia care a readus Timișoara în lumea creștină. Aici se aflau sediile administraţiei militare a armatei austriece din Banat, și tot aici s-a ridicat în 1731 și Primăria germană sau Primăria veche, unul dintre edificiile-simbol ale Timișoarei; în faţa Primăriei se ridică statuia Sf. Ioan Nepomuk, în amintirea victimelor epidemiei de ciumă din 1762-1763, iar pe zidul Primăriei, în drepta intrării, poţi vedea ultima dovadă a ocupaţiei turcești în Timișoara: o inscripţie în alfabetul arab rămasă din Timișoara otomană a anului 1643.


Dacă te abaţi puţin la stânga de Piaţa Libertăţii vei vedea Sinagoga din Cetate, ridicată în 1865, ale cărei motive decorative maure sigur merită un mic ocol, în timp ce la dreapta pieţei este micuţa Piaţă Sf. Gheorghe, care se zice că ar fi cea mai veche din oraș; iar tot în Cetate, în partea de est a acesteia, se află și ultima parte a cetăţii din Timișoara care a supravieţuit până astăzi: Bastionul Theresia, care adăpostește câteva baruri, restaurante și săli de expoziţii și participă din plin la viaţa zgomotoasă a Timișoarei de astăzi.


Piaţa Unirii: Timișoara habsburgică

Însă locul în care Mica Vienă își arată cel mai limpede chipul baroc cu trăsături vieneze este Piaţa Unirii, aflată tot în cartierul Cetate, ceva mai la nord de Piaţa Libertăţii; din start îmi recunosc subiectivitatea vis-à-vis de Piaţa Unirii, care îmi place la nebunie și pe care o consider una dintre cele mai frumoase pieţe pe care le-am văzut în călătoriile mele prin Europa. Și dacă într-adevăr Timișoarei îi este caracteristic aerul mic burghez central-european, așa cum se spune, atunci nu există niciun loc mai nimerit să savurezi pe îndelete acest aer decât Piaţa Unirii, la vreuna din terasele pieţei, cu o cafea sau o bere în faţă.


Iniţial se numea Piața Losonczy, în amintirea comitelui care a condus apărarea Timișoarei în faţa turcilor în 1552, pe care otomanii l-au ucis după cucerirea cetăţii. Clădirea dominantă în Piaţa Unirii este Catedrala romano-catolică Sf. Gheorghe, construită în stil baroc între 1736 și 1774 și numită de timișoreni pur și simplu Domul; am auzit că Domul are o acustică excelentă care o califică pentru niște concerte de orgă de nota 12, și datorită lui pieţei i s-a spus multă vreme Piaţa Domului; apoi vei remarca silueta elegantă a Palatului Baroc, ridicat în 1733 și refăcut în 1886, în care azi se află Muzeul de Artă, având alături casele Brück și Emmer în stil secesionist, proiectate de același demiurg timișorean László Székely la începutul sec. 20; pe partea opusă Domului sunt Palatul eparhiei sârbești (“Vicariatul”) construit în 1747 și Catedrala ortodoxă sârbă, iar în mijlocul pieţei sunt un mic izvor cu apă potabilă și Monumentul Sfintei Treimi, ridicat ca mulţumire de supravieţuitorii epidemiei de ciumă din 1738-1739.





Cartierul Fabric: colonia șvabă a Timișoarei

Despre cartierul Fabric se spune că prin sec. 18-19 arăta ca o Veneţie în miniatură: era împânzit de mici canale navigabile racordate la Bega, mori de apă și poduri, iar coloniștii șvabi stabiliţi în Fabric în număr mare ridicaseră aici împunătoare clădiri în stil baroc, ateliere de meșteșugari și fabrici de toate felurile; iar numele cartierului ar veni chiar de la fabricile sale. Recunosc, cât am fost liceean în Timișoara nu îmi amintesc să fi trecut vreodată prin Fabric, iar recent când l-am văzut atât de ferm recomandat de ghid am crezut că este vorba de o supraevaluare turistică, și am fost tentat să îl las deoparte: aș fi greșit, pentru că Fabric chiar merită văzut...

Intrarea în Fabric se face pe fotogenicul pod Decebal, ridicat în 1908, dincolo de care se vede una dintre clădirile-simbol ale Timișoarei: Baile Neptun (prima fotografie de mai jos), edificiu construit în 1914 în stil secesionist sub bagheta magică a aceluiași arhitect László Székely care a proiectat cea mai mare parte a edificiilor din Piaţa Victoria; dincolo de pod se întinde un bulevard flancat de construcţii baroce, cu un aer cât se poate de germanic: ordnung und disziplin pare a fi mesajul în piatră lăsat de coloniștii șvabi de acum două-trei secole turiștilor de astăzi. Apoi se vede pe dreapta silueta graţioasă a Sinagogii din Fabric (a doua fotografie), ridicată în 1899, după care urmează Piaţa Romanilor cu frumoasa Biserică romano-catolică Millenium, ridicată între 1896 și 1901 pentru a comemora exact un mileniu de la sosirea maghiarilor în Panonia; ceva mai încolo este o altă clădire-simbol a Timișoarei, numită Casa de raport a municipiului (a treia fotografie), ridicată în stil secesionist de același demiurg timișorean László Székely  în 1910; iar dincolo de ea se întinde Piaţa Traian (a patra fotografie), inima cartierului Fabric: construită în 1740 ca replică la scară mai mică a Pieţei Domului, Piaţa Traian este dominată de Biserica ortodoxă Sf. Gheorghe, ridicată în 1748, care aparţine azi doar comunităţii sârbe; așa întinsă, monumentală și teutonică arată grozav, să recunoaștem…





Liceean de Timișoara

Atunci când am ajuns ca student la București și eram întrebat de unde sunt vă zic sincer că nu spuneam mai niciodată că sunt din Arad dar am terminat liceul în Timișoara, ci simplu, că sunt din Timișoara; se știe, amintirile de licean sunt printre cele mai dragi amintiri din viaţa unui om, iar ale mele sunt ale unui liceean de Timișoara, de la Liceul de Filologie-Istorie. Apoi Bucureștiul a început să mă acapareze tot mai mult, în felul acela lacom și tiranic în care se pricepe el să te facă să uiţi de acasă; iar acum câţiva ani devenisem atât de străin de Timișoara încât ajuns acolo cu probleme profesionale, pentru a negocia un contract, nu am vizitat nimic altceva în oraș decât hotelul, restaurantul la care am mâncat și sediul instituţiei la care am încheiat contractul. Este adevărat, nu prea am avut nici timp ca să revăd orașul în care fusesem liceean, dar nici nu am încercat vreo clipă să fac asta; m-am purtat exact așa cum te porţi cu cineva foarte drag de care nu ai fi vrut să te desparţi vreodată: am jucat din prima până în ultima clipă acolo rolul indiferentului, ca și cum Timișoara nu ar fi pentru mine decât o deplasare de servici și nimic altceva. Există însă un avantaj clar în faptul că astăzi nu mai am mai nimic în comun cu Timișoara, și o revăd doar ca un simplu călător: o văd cu ochi limpezi, detașat, la adevărata ei frumuseţe; așa că pot spune liniștit, pe cuvânt de ici-colo, că Timișoara este unul dintre orașele grozav, grozav de frumoase din acest colţ al Europei; iar astăzi pot să și recunosc deschis, nici vorbă să îmi fie indiferentă :) 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu