Mi-a luat mult timp să ajung în Rajasthan, în nord-vestul Indiei. După prima mea călătorie în India l-am evitat vreo 15 ani, convins că e genul de loc care arată mai bine în fotografii decât în realitate. M-am înșelat, de fapt este invers: unele locuri de acolo mi-au rămas atât de dragi încât visez să le revăd măcar o dată; altele, nu. Iar despre ambele voi vorbi în continuare.
Jaisalmer, oraşul de aur al Rajasthanului
Până să ajung în Jaisalmer credeam că e doar o poveste pentru turişti, dar acolo am înţeles că nu este: zidurile măreţe ale vechiului fort au culoarea aurului, iar multe din templele şi clădirile aurii din fort arată ca nişte bijuterii lucrate în filigran: atât fortul, cât şi clădirile din oraş sunt construite din aceeaşi piatră adusă din deşert, galbenă ca mierea.
Vechiul fort din Jaisalmer, construit în 1156 de un conducător rajput pe nume Jaisal, are ziduri aurii şi iz de poveste indiană, fiind locuit şi azi de vreo trei mii de oameni. Este romantic şi fermecător, nu ai cum să nu îl iubeşti. În el sunt muzeul din Palatul Fortului, care sigur merită văzut, şapte temple jainiste din secolele 15-16, din care măcar două trebuie admirate, Patwa ki Haveli - o suită de conace cu uluitoare faţade în stil rajasthanez, şi templul hinduist Lakshmi Narayan. Iar dacă la acestea mai adaugi şi vreo două locuri din afara fortului, precum lacul Gadisar şi grădina Bada Bagh cu suita sa de cenotafuri, la o mică distanţă de oraş, poţi spune că ai început să ai o mică idee despre acest loc fabulos numit Jaisalmer.
Drept bonus, când eram în fort am nimerit, ca musca în lapte, într-o sărbătoare hinduistă de toată frumuseţea, în cinstea zeului Shiva: întâi venea un batalion de doamne rajasthaneze îmbrăcate în saree-uri aurii, ca avangardă strălucitoare a procesiunii, iar apoi bărbaţii cu mustăţi răsucite, cocoţaţi fuduli pe cămile, cum şade bine voinicului rajasthanez, după care urmau mai multe care alegorice cu divinităţi hinduiste. Bun, puteam dori mai mult de atât?
Jodhpur, oraşul albastru al Rajasthanului
În Jodhpur este cu totul altceva decât în Jaisalmer: majoritatea caselor şi clădirilor sunt zugrăvite în albastru, pe ziduri ţopăie veveriţe dungate, iar căldura e mai blândă: Jodhpur nu mai este în plin deşert, precum Jaisalmer, ci doar la marginea sa, deci acolo am putut respira în voie. Pentru că fierbinţeala deşertului mă dăduse gata în Jaisalmer: până să plec din oraşul de aur mă clătinam pe stradă ca un om beat, deşi localnicii îmi spuneau încântaţi că acel an era mult mai ploios ca de obicei.
La fel ca Jaisalmer, şi Jodhpur are o cetate: dar fortul Mehrangarh pare mai impunător şi mai sumbru, şi poate că este singurul loc din Jodhpur unde nu sunt ziduri şi clădiri albastre. Iar în afara fortului Mehrangarh, în Jodhpur mai sunt de văzut uriaşul palat Umaid Bhavan, cisterna de apă în trepte (baori, cum le zic indienii) Toorji ka Jhalra, cenotaful Jaswant Thada, aşezat pe malul unui lac cu vedere spre fort, şi grădinile Mandore, cu vechi temple hinduiste. Să mai adăugăm la acestea cartierul numit Blue City, cu mult mai albastru decât celelalte din Jodhpur şi nerezonabil de fotogenic. A propos, am întrebat doi localnici dacă zugrăvirea clădirilor în albastru e o modă recentă, din raţiuni turistice. Ambii au răspuns că e taman pe dos: în vechime oraşul era mult mai albastru, dar în ultimele decenii localnicii au început să-şi zugrăvească clădirile în tot felul de culori ciudate, iar oraşul albastru a devenit tot mai puţin albastru. Dar de ce în albastru?, am întrebat eu, mirat. Pentru că protejează casele de insecte şi menţine răcoarea înăuntru, au răspuns cu candoare jodhpurezii. Bun, mai puteam obiecta ceva?
În Jodhpur până şi gara este fascinantă: acolo am văzut cele mai colorate straie ce se pot închipui, iar mulţi rajasthanezi şedeau direct pe jos, de parcă peronul gării ar fi veranda casei lor. La trecerea prin punctul de control, la intrare, soldatul ce trebuia să-mi verifice bagajele a râs cu poftă când i-am zis că nu sunt terorist pakistanez. Iar casa de bilete a gării este năucitoare: o galerie de imagini rajasthaneze cu bărbaţi cu turbane, cu mustăţi răsucite elegant, mirosind flori, compunând poezii de dragoste sau făcând alte lucruri teribil de sensibile, între două războaie nimicitoare cu vecinii sau cu marele duşman, mogulii.
Mount Abu, oraşul petrecăreţilor
Numit şi Aburaj sau, din vechime, Arbuda, orăşelul Mount Abu este singura staţiune de munte din întregul Rajasthan. Este chiar în sudul statului, la doi paşi de graniţa cu statul vecin Gujarat, la o înălţime de peste 1.200 de metri, iar lângă Mount Abu se află cel mai înalt pisc din masivul muntos Aravalli, care străbate Rajasthanul de la nord la sud: vârful Guru Shikhar, de doar 1.722 de metri. Însă Mount Abu şi împrejurimile nu doar că au răcoarea şi verdeaţa specifică muntelui, dar sunt cunoscute din vechime ca loc sacru pentru hinduişti şi jainişti, deci am gândit că-i musai să opresc puţin şi acolo. Iar după ce între Jaisalmer şi Jodhpur străbătusem câmpii aproape deşertice, pădurile umbroase de lângă Mount Abu păreau a fi raiul pe pământ.
Dar e adevărat ce se zice, la pomul lăudat să nu te duci cu sacul: deşi nu lipsit de farmec, Mount Abu este o aşezare aglomerată, gălăgioasă şi îndeajuns de vulgară încât să nu mă dea pe spate de admiraţie: orăşelul e atât de plin de tarabe cu flecuşteţe turistice, de magazine cu alcool şi de tineri beţi (inclusiv tinere indience îmbrăcate sumar şi strident, nechezând voios pe stradă), încât pare un fel de Sinaia rajasthaneză. Iar faptul că Mount Abu e la doi paşi de graniţa cu Gujarat nu îi poartă noroc, ci dimpotrivă: în Gujarat e interzis alcoolul, aşa că tinerii din Gujarat vin în Mount Abu pentru destrăbălarea bahică de care sunt lipsiţi acasă. De parcă nu erau destui tineri rajasthanezi în Mount Abu, veniţi acolo cu o sete demnă de deşertul Thar.
Aş minţi, totuşi, dacă aş spune că în Mount Abu nu mi-a plăcut nimic: templele jainiste Delwara sunt impresionante (deşi vizitarea lor a fost frustrantă, din cauza multiplelor restricţii de acolo), există peste 80 de temple hinduiste în jur, din care am văzut foarte puţine şi am păstrat în minte doar templul Dattatreya, cocoţat pe vârful Guru Shikhar, iar priveliştea platoului muntos din jurul muntelui sacru îţi taie răsuflarea. Mi-am încheiat şederea acolo cu fotografii nostalgice pe malul lacului Nakki, ce mărgineşte Mount Abu, iar asta nu m-a împiedicat ca a doua zi să plec de acolo fără regrete şi fără vreo dorinţă de-a mă întoarce. Deşi cine poate şti ce se poate întâmpla, să mă răzgândesc?
Udaipur, oraşul alb al Rajasthanului: cel mai romantic oraş al Indiei
Cu Udaipur a fost dragoste la prima vedere: acolo mi-a plăcut totul, fără mofturi. Oraşul este vibrant, alb şi romantic, strecurat graţios între culmile munţilor Aravalli şi un şir de lacuri artificiale, cu lacul Pichola în mijloc. Din hotelul la care am tras, construit în stil tradiţional rajasthanez şi având la parter un magazin de antichităţi ce aducea cu un muzeu, faceam trei minute pe jos până la Gangaur Ghat, o piaţetă boemă pe malul lacului Pichola, cu vedere superbă înspre palatul alb de pe insula din faţă. Din Gangaur Ghat mă întorceam spre hotel câţiva paşi şi ajungeam la Bagore ki Haveli: un conac rajasthanez încântător, reflectându-şi zidurile nostalgice pe oglinda magică a lacului, unde seara se ţineau nişte spectacole de dansuri tradiţionale rajasthaneze care mi-au plăcut la nebunie. Iar la câteva minute de mers pe jos de hotel era Jagdish Mandir, un templu hinduist teribil de fotogenic. Aşa că în Udaipur îmi era de ajuns să mă plimb puţin prin jurul hotelului, că deja mă trezeam clocind în minte planuri de emigrare în India, cu azil politic cerut fix în Bagore ki Haveli.
City Palace, reşedinţa fastuoasă a dinastiei de maharaja din Mewar, este cel mai mare palat din tot Rajasthanul. Muzeul din palat sigur merită văzut, iar după aceea se poate lua un vaporaş pentru o scurtă plimbare pe lac, cu escală pe insula Jagmandir, fiţoasă dar fermecătoare. Iar la o mică distanţă de oraş am văzut Sajjangarh, cunoscut ca Monsoon Palace, un mic palat rajasthanez aflat pe o înălţime de unde oraşul ţi se aşterne la picioare. Acolo nu mai lipsea decât un cântăreţ de ravan hatha: un instrument tradiţional indian, care ar fi, zice-se, strămoşul violinei. Îmbrăcat în straie rajasthaneze, cu mustăţi răsucite şi turban colorat, muzicantul cu ravan hatha m-a ţinut lângă el minute în şir, de parcă mă hipnotizase.
Dar în Udaipur m-am îndrăgostit nu doar de oraş, ci şi de dansurile tradiţionale rajasthaneze, pe care le-am urmărit mai multe seri în spectacolele de la Bagore ki Haveli. Mai întâi am recunoscut kalbelia, numit şi sapera, dansul specific tribului nomad kalbelia, de îmblânzitori de şerpi: dansatoarele sunt îmbrăcate în rochii negre cu irizări metalice, sugerând şarpele, iar dansul imită chiar mişcările şarpelui. Au urmat dansul chari, preferat de femeile gujjar, în care toate femeile purtau câte un vas cu foc pe cap, şi ghoomar, în care femeile, acoperite de văluri colorate şi purtând rochii largi, dansau în cerc, făcând piruete graţioase. Iar cel mai impresionant a fost bhavai, din vestul Rajasthanului, în care dansatoarea a avut pe cap nu mai puţin de nouă vase suprapuse. Deci dacă mai apuc să vin în Rajasthan ştiu exact ce am de făcut: iau un avion din Delhi până în Udaipur, iar după ce îmi las bagajul în camera aceluiaşi hotel mă duc direct la Gangaur Ghat, în aşteptarea orei de începere a dansurilor în Bagore ki Haveli.
Fortul din Kumbhalgarh şi templul jainist din Ranakpur
Din Udaipur am făcut o plimbare de o zi înspre nord, să văd fortul din Kumbhalgarh şi templul jainist din Ranakpur, aflate la mică distanţă unul de altul. Întâi am ajuns la fort, care este înconjurat de un zid atât de uriaş, încât a fost adesea asemănat cu Marele Zid Chinezesc; deci nu e nicio mirare că Imperator i-a zis, hâtru, Marele Zid Indian. Despre gigantica fortificaţie se spune că nu a fost cucerită niciodată, dar pare-se că nu e tocmai adevărat: deşi admirat pentru poziţia sa inexpugnabilă şi folosit adesea ca loc de refugiu în vremuri de invazii, Kumbhalgarh a fost cucerit odată, totuşi, de armatele aliate ale conducătorilor rajpuţi din Marwar (azi Jodhpur) şi Amber (azi Jaipur), împreună cu sultanul mogul Akbar cel Mare, dar zice-se că aliaţii au reuşit să-l păstreze doar două zile. Fortul se află la o înălţime de 1.100 metri, printre culmile munţilor Aravalli, iar zidurile sale au o lungime totală de 36 de kilometri şi sunt atât de late, încât uneori e loc destul pe ele pentru opt cai alături; una peste alta, e uşor de înţeles de ce indienii obişnuiesc să declare mândri că fortul Kumbhalgarh este cea de a doua fortificaţie din lume ca mărime, imediat după Marele Zid Chinezesc.
Iar în Ranakpur am văzut cel mai frumos templu jainist din Rajasthan şi printre cele mai mari temple jainiste din toată India; deja admirasem templele jainiste din Delwara, lângă Mount Abu, şi pe cele din fortul Jaisalmer, dar acesta este o minunăţie arhitectonică în toată puterea cuvântului: pe cât de vast, pe atât de minunat construit, templul pare locul perfect pentru a te pierde între cele 1.444 de coloane din marmură albă, superb sculptate, care alcătuiesc o reprezentare lumească a paradisului jainist.
Chittorgarh: oraşul eroinelor
Uriaşa fortificaţie din Chittorgarh (sau Chittor) a fost capitala regatului rajput din Mewar chiar înainte de înfiinţarea oraşului Udaipur. A avut o istorie tragică, fiind cucerită de trei ori, de armate musulmane cu mult mai mari decât cele ale apărătorilor: în 1303, 1535 şi 1568. De fiecare dată, când au văzut că nu mai au şanse să menţină fortul, apărătorii au făcut acelaşi lucru: bărbaţii au ieşit la luptă cu săbiile în mâini, căutându-şi moartea cu lumânarea, încercând să ucidă cât mai mulţi duşmani înainte de a fi ucişi; iar femeile s-au sinucis aruncându-se cu miile pe ruguri aprinse, pentru a evita căderea în robie şi dezonoarea. Saka se numea lupta sinucigaşă în care se aruncau bărbaţii, în timp ce autoincendierea în masă a femeilor se numea jauhar. Şi trebuie spus că au fost destule cazuri de jauhar în istoria Indiei (aproape toate având ca protagonişti femei rajput şi invadatori musulmani), dar cele mai cunoscute sunt, de departe, cele din Chittorgarh. Aşa că după ce am aflat tragica poveste a femeilor care s-au aruncat în foc în 1303, 1535 şi 1568 am început să privesc cu totul altfel spre femeile rajasthaneze pe care le întâlneam în cale: oricât de fragile ar fi părut, într-un fel erau urmaşele unor eroine, iar eu mă aflam într-un oraş al eroinelor.
Ultima cucerire a fortului Chittorgarh a fost condusă chiar de Akbar cel Mare, padişahul invincibil al Imperiului Marilor Moguli. Măcelul de atunci a fost atât de crâncen, încât cei din Chittorgarh nu au mai încercat niciodată să refacă cetatea şi să revină în ea. Regele de atunci al rajpuţilor din Mewar, Rana Udai Singh al II-lea, s-a retras întâi în fortificaţia din Kumbhalgarh, după care în 1559 a înfiinţat orasul Udaipur, mult mai bine apărat de poziţia sa între lacuri şi culmile munţilor Aravalli, mutând capitala acolo. Uriaşul fort din Chittorgarh a căzut în uitare, iar tot ce a mai rămas din gloria sa de altadată sunt poveştile despre eroismul incredibil al războinicilor rajput şi sacrificiul nebunesc al soţiilor, mamelor şi fiicelor lor.
Fortul este grozav de fotogenic, deşi mărimea sa îl face nu tocmai uşor de explorat: are temple superbe, palate ruinate, turnuri falnice, uriaşe rezervoare de apă şi cohorte de maimuţe. Dar pe cât e de frumos fortul, pe atât de neinteresant şi prăfuit este oraşul de la poalele sale. Poate că era mai bine dacă nu rămâneam peste noapte acolo, ci doar veneam dimineaţa din Udaipur şi mă întorceam seara înapoi. Sau aşa voi face data viitoare?
Bundi, oraşul maimuţelor: giuvaerul ascuns al Rajasthanului
Bundi este un orăşel colorat şi cochet din sud-estul Rajasthanului. Un giuvaer ascuns, încă ignorat de mulţimile de turişti ce asaltează Udaipur şi Jaipur. Are fort, palat cu fresce superbe, cisterne de apă baori (deloc puţine, şi frumoase foc), temple, conace tradiţionale - haveli, lacuri, păduri în jur, un cenotaf cu 84 de coloane, case cu ziduri pictate vesel şi localnici primitori.
Însă are şi maimuţe, din păcate. Pentru că acolo, în Bundi, toţi localnicii cu care am vorbit mi s-au plâns că nu mai ştiu ce să facă de răul maimuţelor macaque: intră pe terasele caselor, fură şi distrug, fac toate blestemăţiile posibile, se poartă agresiv cu oamenii şi sunt de o inteligenţă diabolică. O parte din palatul din Bundi, fosta reşedinţă a maharaja de Hadoti, este sub ocupaţia maimuţelor, ca în Cartea Junglei. Iar când am urcat spre fortul din Bundi, ghidul localnic s-a înarmat cu un băţ lung şi mi-a zis că va trebui să trecem chiar prin mijlocul lor, deci să nu le privesc în ochi (pentru că s-ar putea simţi provocate) şi să mă prefac că nu le văd. Fireşte, am cerut şi eu un băţ, nu tocmai încântat de ce urmează. La un moment dat l-am văzut pe ghid foarte încordat, cu băţul ridicat ameninţător. Mi-a zis că tocmai trecusem pe lângă o doamnă maimuţă cu pui mic care se simţise ofensată de prezenţa noastră, iar mamele pot fi foarte agresive dacă li se năzare vreo ameninţare pentru pui.
Rudyard Kipling, care a scris Cartea Junglei, a locuit o vreme în Bundi. Era îndrăgostit de palatul din Bundi, care în timpul său nu mai era locuit de maharaja, deci probabil că deja era asediat de maimuţe macaque. Oare de acolo s-o fi inspirat pentru a scrie Cartea Junglei? Cred că merită să cercetez asta când voi ajunge iar în Bundi. Pentru că da, în Bundi m-aş întoarce, să mă plimb printre maimuţe fredonând, precum ursul Baloo din Cartea Junglei, The Bare Necessities.
Ajmer şi Pushkar, oraşul pelerinilor
Ajmer este pe malul unui lac înconjurat de culmile munţilor Aravalli, la fel ca Udaipur; dar asemănările dintre ele se cam opresc aici. Pentru că Ajmer este un loc cu totul aparte pentru musulmanii din Rajasthan: aici se află atât Ajmer Dargah Shareef, monumentul funerar (dargah) al lui Mu'in al-Din Chishti, un faimos sfânt sufit care a murit în Ajmer în 1236 - poate cel mai venerat sfânt musulman al Indiei -, cât şi Adhai-din-ka-Jhonpra, una din cele mai vechi moschei din toată India. Trebuie să recunosc, totuşi, că m-am lăsat timorat de avertismentele unor localnici că dacă voi merge să văd dargah sfântului am şanse măricele să fiu furat de bani şi telefon de preacucernicii pelerini de acolo; păreau prea insistente pentru a fi ignorate, aşa că m-am răzbunat vizitând Soniji Ki Nasiyan, un templu jainist de nici două secole vechime, la care i se mai spune şi Templul Roşu, sau Templul de Aur: chiar dacă pe dinafară nu este foarte spectaculos, dacă intri înăuntru rămâi cu gura căscată când vezi uriaşa dioramă din aur masiv, de vreo 1.000 de kilograme, care înfăţişează, cu o multitudine de personaje şi detalii sclipitoare, lumile jainiste.
Din Ajmer sunt doar vreo 13 kilometri până în Pushkar, şi el aşezat în jurul unui lac, sub culmile munţilor Aravalli; însă lacul Pushkar este sfânt pentru hinduişti, iar orăşelul din jurul său este plin de temple hinduiste, unul mai frumos ca altul. În unul dintre temple m-am ales, de la un brahman insistent şi întreprinzător, cu nişte binecuvântări în sanscrită pe cât de frumoase, pe atât de scumpe. Când am înţeles în ce capcană intrasem am încercat o fandare elegantă pe motiv de lipsă de cash, dar mi s-a răspuns cu graţie că pot plăti oricum - cu card, dolari sau euro: e clar, la acel templu erau pregătiţi impecabil să ia banii turiştilor. Şi nu doar la acela, se pare. Apoi am pornit spre colina templului hinduist Savitri Mata, de unde lacul sfânt şi templele din jur se văd la vale. Până acolo am urcat cu o telecabină, iar la jumătatea drumului indienii ce o manevrau au dovedit că au un simţ al umorului cu totul aparte: au oprit telecabina chiar unde era prăpastia mai adâncă şi au ţinut-o aşa, ceva vreme. Să se asigure că va fi un moment de neuitat, bănuiesc. Noroc că de undeva a început să cânte muzică indiană. Este perfect, mi-am zis, măcar vom cânta şi vom dansa până la capăt...
Una peste alta, nu doar Pushkar este un oraş al pelerinilor, ci şi Ajmer. Atât că atingerea trecătoare a pelerinilor musulmani din Ajmer ar putea costa mult mai mult decât binecuvântarea brahmanilor din Pushkar, din câte am auzit eu. Deşi mă întreb, chiar aşa o fi?
Jaipur, oraşul roz al Rajasthanului
Din evantaiul de culori al Rajasthanului îmi mai lipsea doar Jaipur, oraşul roz. Care nu se joacă de-a rozul, cum s-ar putea crede, ci are un cartier întreg de culoare roz: Pink City, centrul vechi al metropolei de aproape patru milioane de locuitori. Mai toate clădirile de aici sunt roz-somon, iar locuitorii sunt obligaţi prin reglementări municipale să-şi zugrăvească zidurile doar în aceeaşi culoare. Însă faimosul Hawa Mahal, Palatul Vânturilor, are o culoare mult mai complicată, care îl face de-a dreptul fascinant: pare tot roz-somon, la prima vedere, dar se schimbă cameleonic după culoarea cerului şi lumina soarelui, ezitând între portocaliu, noaptea, şi roşu, la apus. Roz-cameleon, aşa i-am zis eu. Aceeaşi culoare o are şi Patrika Gate, cea de a noua poartă a oraşului, ridicată recent pe drumul spre aeroport: nu doar că este de un roz intens, fascinant şi cameleonic, dar a preluat şi stilul inconfundabil al ferestrelor filigranate pentru care e faimos Palatul Vânturilor.
Dar în Jaipur există şi locuri care deşi nu sunt roz, sigur merită văzute. City Palace este impresionant, chit că deja eram uşor alergic la palate somptuoase, după câte văzusem până atunci prin Rajasthan. Jal Mahal e un vechi palat în stil rajasthanez, tronând ca un maharaja în mijlocul unui lac, iar lângă el am prins încă un spectacol de dansuri tradiţionale. Jantar Mantar este un observator astronomic de acum trei secole, cu construcţii uimitoare ce serveau, încă de atunci, drept instrumente astronomice de mare precizie. Turnul Isarlat Sargasooli este locul perfect pentru a admira de sus nebunia roz a metropolei din inima Rajasthanului. Fortul din Amber, la mică distanţă de Jaipur, este admirabil: construit din piatră roşie (deşi mie îmi amintea de piatra aurie din Jaisalmer), el face parte dintr-un sistem de fortificaţii uriaş, compus din trei forturi şi un şir lung de ziduri în jur. Iar lângă fort se află o cisternă de apă, baori, frumoasă foc: Panna Meena ka Kund, sau Panna Meena ki Baori.
Oricum, trebuie să recunosc că deşi mi-a plăcut, Jaipur îmi pare puţin prea turistic şi uşor supraevaluat în ghiduri; prezenţa sa în Triunghiul de Aur al Indiei mi se pare chestionabilă, şi oricând aş da Jaipur pentru Udaipur sau Jaisalmer. Oraşul roz e aglomerat şi obositor, deşi fără să aibă farmecul unic din Old Delhi, iar unii localnici sunt destul de agresivi în dorinţa lor năvalnică de a-şi oferi serviciile către turişti. Una peste alta, dacă m-aş întoarce în Rajasthan nu m-aş grăbi deloc spre Jaipur, oricât de roz ar fi el zugrăvit în ghiduri.
Abhaneri: Chand ki Baori, cea mai mare cisternă de apă din India
Despre Chand ki Baori, din Abhaneri, localnicii spun că e cea mai mare cisternă de apă, baori, din toată India: are 30 de metri adâncime şi 3.500 de trepte, dispuse pe 13 etaje; dintre ele, doar un etaj nu se poate vedea, fiind sub nivelul apei. Cuprinde şi un mic palat, pentru că în secolele 8-9, când a fost construită această baori, Abhaneri era un oraş înfloritor, deci regele şi regina din Abhaneri aveau nevoie să se relaxeze când veneau la baori.
La doi paşi de Chand ki Baori este templul Harshat Mata Mandir, de prin secolul 9-10. Iar lângă templu s-a nimerit ca în acea zi să fie un târg tradiţional, urmat seara de încă un spectacol de dansuri rajasthaneze; cel mai complet dintre toate, cu dansuri precum chari, ghoomar, terah taali si kalbelia. Pornisem din Jaipur chiar în dimineaţa aceea, iar seara m-am întors în oraşul roz cu sufletul împăcat, pentru a mă pregăti ca a doua zi să pornesc spre casă.
Ici-colo prin Rajasthan, dintr-o singură privire
Una peste alta, în cele trei săptămâni ale acestei scurte călătorii prin Rajasthan am apucat să văd o bună parte din el, dar nu tot: nordul (începând cu Bikaner) şi estul mi-au rămas pentru următoarea călătorie. Am pornit din Jaisalmer – oraşul de aur din inima deşertului Thar, am mers mai departe în Jodhpur – oraşul albastru, apoi în Mount Abu, după care am acostat în Udaipur - oraşul alb, sau oraşul lacurilor. Din Udaipur m-am abătut într-o plimbare de o zi spre Kumbhalgarh, unde e cea mai mare fortăreaţă a Indiei, şi Ranakpur, unde este un templu jainist de o frumuseţe fără egal. Dar în Udaipur mi-a plăcut atât de mult încât eram cât pe ce să naufragiez în lacul Pichola, aşa că am plecat pe furiş, la 6 dimineaţa, spre Chittorgarh, unde am plonjat în istoria tragică a celor trei asedii în care apărătorii au ales moartea în locul ruşinii. După aceea am ajuns în minunatul orăşel Bundi, de unde am pornit eroic spre Ajmer, într-un autobuz local unde mi-am ispăşit o bună parte a păcatelor grele din ultimii ani. Din Ajmer m-am abătut până în Pushkar, loc sacru pentru hinduişti, după care am mai făcut un salt până în Jaipur - oraşul roz, metropola de patru milioane de locuitori a Rajasthanului. Am evadat din nebunia roz a oraşului de două ori, în Amber şi în Abhaneri, după care am declarat călătoria terminată şi m-am prelins suspinând către Delhi.
Cât am stat în Rajasthan am mâncat în fiece dimineaţă aloo paratha - lipiuţe cu cartofi, achar - murături picante, curd - iaurt şi ceai indian, despre care indienii spun în glumă că ar fi the national breakfast, întâmpinând cu nepăsare zâmbetele mirate ale indienilor care se aşteptau să le cer continental breakfast sau alte fiţoşenii vestice, iar nu micul dejun simplu al indianului de rând. Au fost multe zile în care am uitat cu totul să mănânc carne, pentru că bucătăria din Rajasthan are bucate vegetariene atât de gustoase, încât după ele nu îţi mai lipseşte nimic: am citit undeva că în Rajasthan ar fi cel mai mare număr de vegetarieni din toată India, iar localnicii au învăţat să se descurce de minune cu resursele puţine ale unui ţinut arid. În Jaisalmer am savurat cea mai bună mâncare a deşertului - ker sangri, făcută din păstăi bizare ce cresc într-un copac din deşert, iar în ultima zi în Jaipur mi-am amintit să gust lal maas - carne de berbec în sos roşu de chili, specialitate rajasthaneză pentru sărbători, despre care am fost avertizat că e crâncen de picantă.
În timpul ăsta am trecut prin treisprezece locuri, iar în opt dintre ele am şi dormit. Asta înseamnă că în afara şederilor mai lungi, din Jodhpur, Udaipur şi Jaipur, în aceste trei săptămâni am fost banjara, cum le zic indienii nomazilor. Mai puţin în Udaipur, unde mi-a plăcut atât de mult încât a fost nevoie să evadez înainte să uit că sunt banjara. În general am călătorit cu trenul, care e pe cât de confortabil pe atât de rezonabil la preţ; iar pentru incursiunile de zi, precum cele din Kumbhalgarh sau Abhaneri, am tocmit maşini cu şofer care m-au luat dimineaţa şi m-au adus înapoi seara. Am văzut forturi, palate, temple (inclusiv superbe temple jainiste) şi cisterne de apă numite baori (care m-au lăsat mut de uimire), dar cel mai mult mi-au plăcut dansurile tradiţionale din Rajasthan: am fost la patru spectacole de dansuri - două în Udaipur, unul în Jaipur şi unul în Abhaneri - şi de ele îmi este cel mai dor când mă gândesc la Rajasthan. Aşa că ori de câte ori mă gândesc la întoarcerea acolo, îmi imaginez cum îmi rezerv un bilet la Bagore ki Haveli imediat după aterizarea în Udaipur. Pentru că da, în Rajasthan m-aş întoarce, fără nicio îndoială.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu