Dubrovnik: Ragusa, Perla Adriaticii

Este cel mai sudic oras mare al Croatiei; este un oras medieval splendid pastrat pana astazi, atat de aparte incat rivalizeaza cu Venetia, vechiul ei inamic de pe malul celalalt al Adriaticii; in evul mediu i se spunea Ragusa si era o republica maritima, un oras-port infloritor avand comertul in Mediterana drept indeletnicire principala, care si-a aparat cu admirabila incapatanare libertatea in fata marilor puteri ale vremii; George Bernard Shaw l-a numit Raiul pe pământ, iar astazi este una dintre atractiile turistice majore ale Croatiei si ale Adriaticii: Dubrovnik, Perla Adriaticii.

Nu stiu altii cum sunt, cum ar zice Creanga, insa eu raman convins ca nu te poti bucura de un loc pana ce nu-i bei vinul, nu-i afli istoria si nu-i asculti muzica. Asa ca despre vin o sa ma credeti pe cuvant ca este bun, ca n-aveti ce face, despre istoria Dubrovnikului o sa vorbesc putin mai jos, iar despre muzica locului va puteti face o mica idee chiar acum...



Povestea Ragusei

Sunt cel putin trei motive pentru care merita sa acorzi putina atentie istoriei Ragusei: a fost, timp de cateva secole, unul dintre marii rivali ai Venetiei; a fost singura republica medievala a slavilor sudici; si este locul unei simbioze desavarsite intre vechii autohtoni latini si cuceritorii slavi.

Orasul a fost fondat la începutul secolului VII, când năvălitorii avari şi slavi au distrus oraşul latin Epidaurum, ale carui ruine se afla in zona orasului modern Cavtat, aflat la vreo 25 de kilometri sud de Dubrovnik şi cunoscut ca Ragusavecchia; supravieţuitorii latini ai dezastrului s-au refugiat pe ceea ce era atunci o mică insulă stâncoasă pe coasta de sud a Dalmaţiei, numită Laus - nume care vine chiar de la cuvântul grec sau latin pentru stâncă. Insula era despărţită de uscat printr-un canal îngust, şi nu dupa multa vreme latinii din Laus au putut vedea cum pe cealalta parte a canalului s-au stabilit imigranţii croati, intemeind la poalele dealului Srđ o asezare numita Dubrava (după cuvântul slav dub care înseamnă stejar). Dupa ceva vreme cele doua comunitati au reusit sa isi invinga teama reciproca si au ales sa convietuiasca in mod armonios; iar in secolul XII canalul îngust şi mlăştinos dintre cele două orăşele a fost umplut cu pământ, devenind strada principala a oraşului astfel unificat (astăzi Stradun sau Placa).

Orasul a crescut, facandu-si ucenicia politica pe langa mai-marii acelor vremuri: la inceput ca protectorat bizantin, apoi sub dominatia Venetiei (1205-1358), iar dupa 1358 ca vasal al indepartatului rege al Ungariei si Croatiei. Insa raguzanii au ales in mod deliberat sa schimbe dominatia venetiana cu cea maghiara: venetienii erau aproape, in timp ce regele Ungariei era departe si nu foarte interesat de problemele acelui colt al Adriaticii, astfel ca in secolul XIV republica raguzana a devenit in fapt independenta.

Republica a cunoscut gloria in secolele XV si XVII, cand rivaliza cu fostul ei stapan Venetia si cu alte republici italiene. Comerţul său maritim a crescut tot mai mult, sprijinit de diplomaţia sa prosperă şi experimentată. Merita amintit ca Ragusa si-a bazat puterea mult mai mult pe diplomatie decat pe razboi; dupa prima miscare diplomatica extrem de reusita in 1358 (supunerea fata de maghiari, pentru a scapa de venetieni, supunere care le-a adus independenta de fapt), Ragusa a continuat timp de secole baletul diplomatic intre marile puteri, reusind mereu sa ramana in echilibru intre ele. In 1458 Ragusa a inceput sa plateasca tribut turcilor, iar in perioada urmatoare a profitat cat se poate de mult de bunele raporturi cu acestia pentru a face comert in zonele estice ale Mediteranei stapanite de turci, cu scutiri de taxe si alte privilegii comerciale; raguzanii era atat de bine vazuti de turci incat acestia numeau în glumă Dubrovnikul ca ”Dobro-Venedik”, însemnând Veneţia Bună, în opoziţie cu Veneţia, marele duşman al turcilor. Culmea baletului diplomatic a fost realizata de raguzani in anul 1699, cand Republica a vandut turcilor doua fasii de teritoriu la nord si la sud de teritoriul ei, pentru motivul ca erau pozitionate astfel incat venetienii care ar fi intentionat sa invadeze Republica de pe uscat ar fi fost obligati sa le strabata, atragandu-si astfel mania turcilor; si cu siguranta ca amenintarea unui razboi cu turcii era pentru venetieni un foarte bun motiv sa se gandeasca de doua ori inainte de a mai planui vreun atac impotriva Ragusei. Una din cele doua fasii cedate, cu orasul Neum, constituie astazi iesirea la mare a Bosniei; iar cealalta fasie este in jurul asezarii Sutorina din Muntenegru de azi. Insa bunele relatii cu turcii nu i-au impiedicat pe raguzani sa se recunoasca, in 1684, si ca supusi ai imparatului Austriei, intrucat acesta devenise de putina vreme si rege al Ungariei si Croatiei, fata de care raguzanii se declarasera vasali in 1358.

Mutarea comertului din Mediterana in Atlantic, odata cu descoperirile geografice, a adus treptat si decaderea Republicii. Iar in 1667 un cutremur catastrofic a lovit orasul, omorand 5000 de cetateni, printre care si rectorul (cneazul), si distrugand majoritatea cladirilor din oras. Ragusa nu si-a mai revenit niciodata la splendoarea de odinioara, si s-a indreptat usor catre final. Care a venit in 1808, cand trupele franceze conduse de un general al lui Napoleon au ocupat Ragusa si au pus capat independentei Republicii.

Ragusa a fost o republica nobiliara, fiind condusa de o aristocraţie care si-a aparat cu incapatanare privilegiile; căsătoria între membrii celor trei clase sociale era strict interzisă; seful de stat, avand un simplu rol ceremonial, era cneazul (sau rectorul), numit in aceasta inalta functie pentru numai 30 de zile si obligat ca in tot acest rastimp sa nu paraseasca nicio clipa Palatul Rectorului (cladire care poate fi admirata si azi); insa puterea adevărată era în mâinile a două consilii formate din reprezentanţi ai nobilimii. Dar in pofida guvernarii aristocratice Ragusa s-a dovedit a fi progresista, adoptand o serie de reglementări şi instituţii care in alte locuri au aparut mult mai târziu: Republica are Statutele sale încă din 1272, care codificand practici romane şi tradiţii locale, includ chiar si reguli privind urbanismul şi carantina sanitară (!); serviciile medicale au fost introduse în 1301; prima farmacie (încă în funcţiune!) a fost deschisă în 1317; adăpostul pentru bătrâni a fost deschis în 1347; primul spital de carantină (lazaret) a fost deschis în 1377; comerţul cu sclavi a fost abolit în 1418; adăpostul pentru orfani a fost deschis în 1432; sistemul de aprovizionare cu apă (lung de 20 kilometri) a fost construit în 1436; si in fine, Ragusa a devenit primul stat care a recunoscut independenţa nou-formatei ţări, Statele Unite ale Americii. Ca semn al incapatanarii cu care raguzanii si-au aparat independenta, vechiul steag al oraşului conţine cuvântul Libertas (libertate), iar la intrarea în fortăreaţa Lovrijenac se vede inscripţia Non bene pro toto libertas venditur auro, adica Nu e bine să fie vândută libertatea, pentru tot aurul.

Cat despre evolutia etnica si lingvistica a Ragusei, trebuie spus ca fiind dominata initial de urmasii locuitorilor latini din Laus, in Ragusa s-au vorbit multa vreme limbi romanice: latina ca limba oficiala, pana in anul 1472, si dialectul raguzan al limbii dalmatiene, o limba romanica azi disparuta care ar putea fi veriga de legatura intre italiana si romana. Pana la urma insa urmasii slavilor din vechea Dubrava s-au dovedit mai puternici decat urmasii latinilor din Laus; in ciuda faptului ca aristocratia raguzana a interzis folosirea limbii croate, dalmatiana raguzana a incetat sa mai fie folosita pe scara larga in secolul XVI, fiind inlocuita de croata, si doar o mica minoritate a continuat inca ceva vreme sa o vorbeasca, pana ce a disparut cu totul. Mai mult de atat, Dubrovnik a fost unul dintre marile centre de dezvoltare ale limbii croate. Asa se face ca Dubrovnikul de astazi este un oras cat se poate de croat, in care dalmatienii romanici au ramas doar o amintire.

La pas prin vechiul Dubrovnik

O plimbare la pas prin Dubrovnikul de altadata poate incepe la poarta Pile, prin care se patrunde in orasul vechi, inconjurat de ziduri medievale:

Imediat dupa poarta se afla fantana mare a lui Onofrio (stanga), si biserica Sf. Salvator (crkva Sv. Spasa) in stil renascentist, una dintre foarte putinele cladiri care au supravietuit cutremurului din 1667:

Dincolo de poarta Pile incepe faimosul Stradun (placa), artera principala a Dubrovnikului; reamintesc ca inainte ca Laus si Dubrava sa se uneasca pentru a forma Ragusa, exact pe aici trecea canalul ingust care le despartea:

La celalalt capat al Stradun se afla piata Luža si biserica Sv. Vlaho (Sf. Blasius), dedicata patronului spiritual al Ragusei:

Tot in zona capatului estic al Stradun este si Palatul Sponza, unul dintre putinii supravietuitori ai cutremurului din 1667; construit in stil gotic cu influente renascentiste, pe unul din zidurile sale se poate vedea o inscriptie care spune asa: Nu am voie sa insel sau sa folosesc greutati false atunci cand cantaresc marfa, Dumnezeu ma vede.


Catedrala orasului a fost construita in stil baroc dupa 1667, pentru a inlocui edificiul romanic anterior, distrus de cutremur:


Iar Palatul Rectorului a fost refacut in repetate randuri, inclusiv dupa cutremurul din 1667, asa ca etaleaza o combinatie de stiluri arhitecturale in care predomina goticul, dar pot fi regasite si barocul si renascentistul; aici erau inchisi pentru 30 zile bietii rectori ai Republicii Ragusa (adica pentru intreg mandatul lor de sefi de stat!...), fara a avea voie sa paraseasca palatul nici macar o clipa...


Pentru a parcurge Dubrovnikul pana la capatul sau estic trebuie ajuns din nou la Palatul Sponza, de unde o strada duce intai la Manastirea Dominicana iar apoi la cealalta poarta a orasului vechi, poarta Ploče. Dincolo de poarta este fortareata Revelin (construita pentru a apara portul vechi al Dubrovnikului), Muzeul de Arta Moderna si drumul catre sud-est, catre Cavtat si mai departe catre golful Kotor din Muntenegru.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu