joi, 22 noiembrie 2012

Veneţia, altfel

Veneţia: piaţa și catedrala San Marco, Canal Grande, podul Rialto, gondolele și carnavalul cu măști veneţiene sunt imaginile cu care Veneţia este asociată în mod automat, fără nici cea mai mică clipire. Îmi place însă să trec de prima imagine a locurilor prin care călătoresc și să le descopăr faţetele mai puţin cunoscute; așa am făcut și în Veneţia, unde acum ceva vreme mi-am petrecut vreo zece zile, timp în care am explorat conștiincios nu doar orașul ci și o parte bună din laguna veneţiană; până acum nu am scris niciun rând despre Veneţia, iar despre San Marco, Canal Grande, Rialto, gondole și carnavalul veneţian s-au scris tomuri întregi; așa că astăzi voi scrie despre Veneţia, altfel.


Veneţia de dincolo de canale

Când spui Veneţia îţi imaginezi înainte de orice un oraș pe apă, străbătut de canale în toate direcţiile; între Veneţia și arterele sale acvatice există o asociere mentală atât de puternică încât este ceva obișnuit ca alte orașe având canale să fie privite ca niște Veneţii: există în Europa câteva Veneţii ale nordului (Amsterdam, Bruges, Stockholm, Copenhaga, Sankt Petersburg, Hamburg și Manchester), la care se adaugă în Asia câteva Veneţii ale orientului (cum ar fi Suzhou din China ori Udaipur și Srinagar din India). Veneţia este asociată în mod obligatoriu cu apa și cu canalele, ca imagine emblematică a Veneţiei, iar a căuta Veneţia în altă parte decât pe apă poate părea în cel mai bun caz inutil: ce farmec ar mai putea avea Veneţia fără canalele ei?


Veneţia are însă și o parte dincolo de canale, deloc celebră și puţin cunoscută de turiști; nu mă refer la orașele Mestre, Carpenedo și Marghera de pe coasta estică a lagunei, din așa-numita Terraferma veneziana, ci la locuri aflate chiar în interiorul insulelor care compun Veneţia propriu-zisă, în care turiștii nu își prea dau osteneala să ajungă: pieţe întinse și străduţe în al căror tablou fermecător lipsesc canalele, și în care chiar ai putea uita că te afli în Veneţia. Probabil că acestea sunt printre puţinele locuri ale Veneţiei în care sub tine ai pământ plămădit de natură și nu uscat smuls lagunei de către veneţieni; se știe, Veneţia este dezvoltată pe nucleul unor mici insule în mijlocul lagunei, pe care în timp veneţienii le-au mărit și le-au unit între ele prin construirea de clădiri pe piloni din lemn de zadă, o specie de conifere răspândită în munţii Alpi, nu departe de Veneţia; introduși foarte aproape unul de altul în apa lagunei, în straturi alternative de fân și nisip până ajungeau în argila de pe fundul lagunei, stâlpii de zadă au rezistat la putrezire datorită rășinilor pe care le conţin orice conifere și a lipsei oxigenului din apă, așa că în timp s-au pietrificat, formând (după acoperirea lor cu scânduri de lemn și lespezi de piatră istriană) fundaţia pentru o mare parte din ceea ce este azi Veneţia.


Nici nu știu cum să numesc această parte mai puţin știută a Veneţiei: aș numi-o Veneţia terestră, dar aceste locuri sunt totuși pe insulele Veneţiei, și nu pe continent, cum ar sugera termenul; și nu îi pot spune nici Veneţia ascunsă, pentru că poate fi văzută de oricine are bunăvoinţa să caute puţin dincolo de prima imagine turistică, adică de canalele Veneţiei. O găsești ușor în vechile pieţe din interiorul insulelor Veneţiei: numite campo în venexiàn, graiul local din Veneţia, aceste pieţe sunt împrăștiate prin toate cele șase sestieri (cartiere) ale Veneţiei; mai cunoscute sunt Campo Santa Margherita și Campo San Barnaba în cartierul Dorsoduro, Campo San Polo și Campo San Rocco în cartierul San Polo, Campo San Giacomo dell`Orio în cartierul Santa Croce și Campo San Stefano, Campo San Bartolomeo și Campo Sant`Angelo în cartierul San Marco; precedenta fotografie este din Campo Santa Margherita, următoarea fotografie fiind din Campo Sant`Angelo, și privindu-le poţi spune că această Veneţie de dincolo de canale nu este încântătoare?


Torcello, vechea Veneţie

Se știe că Veneţia a apărut după căderea imperiului roman, când locuitorii acestui colţ al Italiei s-au refugiat de pe continent pe insulele din mijlocul lagunei pentru a fi la adăpost de invaziile hunilor și triburilor barbare germanice. Una dintre primele insule populate de refugiaţi a fost Torcello, aflată la mică distanţă la nord de Veneţia de astăzi; începând cu anii invaziei hunilor lui Attila (452) în Torcello s-au refugiat mulţi dintre locuitorii din orașul Altinum, împreună cu episcopul lor și cu moaștele Sf. Heliodorus; în anul 638 Torcello câștigase deja destul prestigiu ca centru urban al lagunei veneţiene încât să devină sediul oficial al episcopului; Torcello a rămas scaun episcopal pentru mai mult de o mie de ani, iar Sf. Heliodorus a devenit patronul sfânt al insulei. În acele timpuri nu se știu prea multe despre Veneţia de astăzi, având ca nucleu zona Rialto; foarte probabil că Rialto era deja locuit de refugiaţi de pe continent, ca și Torcello, însă era una dintre așezările mărunte ale lagunei, care nu prevestea cu nimic ce avea să devină mai târziu.



Torcello a crescut repede în importanţă și bogăţie: s-a bucurat de autonomie faţă de imperiul bizantin și a făcut un comerţ înfloritor, menţinând legăturile comerciale cu Constantinopol, așa că în sec. 10 avea deja o populaţie de cel puţin 10.000 de locuitori și încă era mai puternică decât vecinul său, Veneţia de astăzi. După sec. 12 însă laguna din jurul insulei Torcello s-a transformat în mlaștină, așa că navigaţia prin această laguna morta a devenit imposibilă, punând capăt comerţului insulei; s-a adăugat malaria, așa că în timp locuitorii din Torcello s-au mutat în vecinătate, în Murano, Burano și Veneţia de astăzi. Astăzi se spune că Torcello mai are vreo 20 de locuitori, iar insula arată ca și cum ar fi aproape părăsită; însă în mod sigur merită o vizită pentru a călători în timp departe, către începuturile neclare ale Veneţiei, și pentru a vedea ce a mai rămas din gloria de altădată: catedrala Santa Maria Assunta (fondată în 639 și refăcută în 1008, în stil romanic, conţine un superb mozaic bizantin din sec. 12-13 care înfăţișează Judecata de Apoi), biserica Santa Fosca (în stil bizantin, din sec. 11-12) și un mic muzeu (găzduit în două palate din sec. 14). Iar dacă ai noroc de cer clar poţi face fotografii superbe ale lagunei din Campanila, turnul cu clopot al catedralei, înalt de 55 de metri: în unele zile se vede nu doar Veneţia, ci până hăt departe spre culmile Alpilor.



Până în Torcello se face un drum de vreo oră din Veneţia, cu vaporetti luate din staţia Fondamenta Nuove, din cartierul veneţian nordic, Cannaregio; vaporetto ce trebuie luat este LN, având ruta prin insulele Murano și Burano; știu că mai toate ghidurile recomandă vizita în Murano pentru a vedea pe viu cum se fabrica sticla după metode tradiţionale, însă dacă nu te interesează neapărat să te intorci cu suveniruri fragile mai bine ocolește Murano; mie mi s-a părut mai degrabă o capcană pentru turiști, cu preţuri nejustificat de mari pentru ceea ce oferă, așa că să nu te miri dacă în Murano vei plăti la restaurant sau în magazine mai mult decât în locurile bune din Veneţia. Burano în schimb merită o vizită, nu atât pentru a cumpăra dantela pentru care insula e faimoasă cât pentru a vedea casele viu colorate ale localnicilor; iar dacă tot ai ajuns aici poţi face o vizită scurtă și în insula vecină Mazzorbo, de care Burano e legată printr-un podeţ.

Lido, litoralul Veneţiei

Dacă ajungi în Veneţia trebuie să știi că poţi face și plajă la mare, la doi pași de ea; iar pentru asta e suficient să iei un vaporetto până în Lido, litoralul Veneţiei sau Venezia litorale. Lido este parte a comune di Venezia, desparte printr-un cordon lung de nisip laguna veneţiană de Marea Adriatică și e atât de aproape de Veneţia încât merită să îţi iei cazare în Lido, cum a făcut un bun amic, pentru a te bucura în tihnă și de plajă, și de Veneţia și de celelalte locuri din lagună. Iar Lido nu este neapărat cea mai frumoasă staţiune litorală a Italiei, dar într-o asemenea vecinătate binecuvântată multe se pot trece cu vederea.



Partea de nord a Lido este numită San Nicolo și este un loc atât de liniștit încât treceau zeci de minute până să văd vreo mișcare pe stradă. Aici existau uriașe fortificaţii care aveau rolul de a apăra intrarea dinspre mare în lagună, pe care le-am căutat ceva vreme până să înţeleg că marea atracţie din San Nicolo este chiar tihna mediteraneeană a locului; ar mai fi de văzut biserica San Nicolo și mânăstirea benedictină fondată în 1044, iar casele localnicilor sunt fermecătoare, încât nu am putut să nu mă întreb: oare cum o fi să locuiești într-o casă micuţă și cochetă pe malul lagunei, cu ochii către Veneţia și la doi pași de plaja din Lido?



Partea de sud a Lido se numește Malamocco, iar din anul 740 aici și-a avut sediul Deusdedit, unul dintre primii dogi ai Veneţiei. La fel ca și Torcello, Malamocco a fost un centru urban înfloritor înainte de dezvoltarea nucleului urban al Veneţiei de azi, Rialto, până ce a fost distrus în anul 1106 de o furtună cu valuri gigantice. Azi Malamocco este un sat liniștit și încântător; din păcate am trecut prin el fără să opresc, în drum spre Chioggia, însă amicul de care ziceam că a stat în Lido mi-a arătat de acolo niște fotografii care m-au făcut să regret amarnic; așa că Malamoco îmi rămâne pentru data viitoare; când sigur voi opri și în San Pietro in Volta și Pellestrina, două mici așezări de pescari aflate imediat la sud de Malamocco.

Chioggia, o Veneţie în miniatură, cu un miros foarte aparte

Chioggia se află în sudul lagunei veneţiene: un mic oraș de pescari care aduce mult cu o Veneţie în miniatură, deși are nu doar canale ci și străzi cu acces auto; se vede clar că locuitorii din Chioggia încearcă din răsputeri să fure și ei ceva din afluxul de turiști ai marelui său vecin, Veneţia, mai ales că partea dinspre litoral a Chioggiei, numită Sottomarina, are plaje la mare și locuri de cazare berechet. Chioggia are și câteva biserici vechi care merită văzute (din care Santa Maria este din 1110 și a fost refăcută în 1623), însă atracţia ei principală este atmosfera pitorească de oraș provincial de pescari, cu oameni primitori și simpatici. Și uitasem să spun, imediat ce vei ajunge în Chioggia vei fi uimit de mirosul care trăznește în tot orașul: Chioggia este un oraș de pescari, plin de ambarcaţii și instalaţii pentru pescuit, așa că întreaga Chioggia, de la un capăt la altul, miroase a... pește!



Perioada de mare prosperitate a orașului cu miros de pește a fost prin sec. 16-17, deși este de înţeles că cei de aici au trăit mereu la umbra marelui vecin, Veneţia; însă momentul de mare glorie al Chioggiei a fost prin 1378, când genovezii, eternii rivali ai veneţienilor, intraseră în lagună și erau cât pe ce să cucerească Veneţia; cei care au salvat atunci Veneţia au fost pescarii din Chioggia, care i-au momit pe genovezi în locuri ale lagunei cu ape foarte joase; chioggienii aveau bărci cu fund plat așa că s-au descurcat cu bine, în timp ce genovezii s-au împotmolit și au fost învinși.



Foarte probabil că există un vaporetto direct între Veneţia și Chioggia, eu însă am ajuns aici din Lido: am luat un autobuz care a trecut prin Malamocco după care (la Alberoni, mi se pare) a fost urcat pe un feribot pentru a traversa o gură de ieșire a lagunei, apoi autobuzul ne-a lăsat într-o staţie de vaporetto care ne-a dus chiar până în Chioggia; așa că deși iniţial se anunţa un drum complicat până la urmă s-a dovedit a fi cât se poate de simplu. Și cum ziceam mai sus, știu din auzite că Malamocco, San Pietro in Volta și Pellestrina merită și ele o oprire.

Veneţia reală

Veneţia și laguna veneţiană mi-au plăcut la nebunie, așa că am încercat să le cunosc cât mai bine și să nu mă opresc, în niciun caz, la atracţii turistice îndoielnice precum plimbarea în gondolă; iar cele zece zile pe care le-am avut atunci la dispoziţie pentru a înţelege Veneţia s-au dovedit un interval de timp mulţumitor, mai ales că eram la a doua vizită în Veneţia și nu mă mai lăsam furat de prima imagine a orașului; așa că la un moment dat când eram în Veneţia m-am pomenit brusc și oarecum neașteptat că mă dor și pe mine durerile Veneţiei, așa cum te doare ca pentru cineva care îţi este foarte, foarte drag. Și mă refer la acea Veneţie pe care turiștii nu o văd sau de care nu le pasă, gândind că e stupid să sufere pentru un loc oricât de frumos, din moment ce legătura lor cu el durează doar câteva zile: Veneţia reală, din spatele strălucirii turistice.

Se știe, Veneţia se scufundă; cu vreo 3,8 centimetri pe secol, ceea ce în timp poate produce un dezastru dacă se ia în calcul și efectul negativ al solului moale din lagună. Scufundarea se pare că a fost provocată chiar de om în sec. 20, prin forarea de fântâni pentru extragerea apei necesare industriilor locale, iar golirea în acest mod a pungilor de apă din subsolul orașului a dus la coborârea Veneţiei sub nivelul mării; în anii `60 săparea de fântâni a fost interzisă, dar răul este deja produs, iar Veneţia a fost nevoită să se resemneze cu inundaţii - numite Acqua Alta - tot mai dese și mai mari; recordul a fost atins în noiembrie 1966, când oraşul a fost acoperit cu 194 de centimetri de apă; și îmi aduc aminte că la prima mea vizită în Veneţia apa încă mai băltea prin unele colţuri din catedrala San Marco, deși ne aflam în plin sezon turistic. Autorităţile au gândit drept plan de salvare „proiectul Mose“, care înseamnă amplasarea a 79 bariere de oţel pe fundul Mării Adriatice, ce urmează a fi ridicate în perioadele cu valuri mari; un proiect foarte scump (4,7 miliarde de euro), ce ar fi urmat să fie finalizat în 2014; problema sa cea mai mare este insă aceea că unii specialiști îi contestă utilitatea și îl văd chiar dăunător Veneţiei.




Dar asta nu e tot; la scufundarea Veneţiei se adaugă problema veneţienilor, care sunt tot mai puţin dispuși să locuiască în Veneţia; astăzi Veneţia propriu-zisă mai are doar vreo 69.000 de locuitori, cel mai mare procent de pensionari din toată Italia și un ritm de scădere a populaţiei cât se poate de clar; tinerii veneţieni preferă tot mai mult să locuiască în Mestre sau Marghera, în Terraferma veneziana (adică pe continent), pentru a avea case mai ieftine, mașini la îndemână și preţuri mai mici, și pentru a scăpa de puhoiul de turiști, de igrasia omniprezentă, de mirosul lagunei și de ţânţarii din timpul verii. Așa că dacă privești cu atenţie prin Veneţia vei vedea cu dezamăgire nenumărate case ce arată nelocuite, părăsite sau chiar bântuite; se adaugă tencuiala căzută ori coșcovită de pe multe din clădirile aflate în afara arterelor principale, cauzată de umiditatea ridicată a lagunei; Veneţia nu doar că se scufundă, ci e tot mai puţin locuită, iar clădirile sale se macină încet dar sigur din cauza vechimii, a umezelii și aerului salin al lagunei; îmi amintesc că am apăsat cu degetul în zidul de cărămidă al unei clădiri neîngrijite și am rămas uimit văzând că degetul meu a intrat în zid ca într-o brânză tare și sfărâmicioasă; chiar și numai un asemenea zid îţi poate spune clar că Veneţia reală este în suferinţă... Eu sper că totul va fi bine și că Veneţia va rămâne, cel puţin la fel de frumoasă ca azi, și călătorilor din viitor; până atunci mi-ar place să știu că cine va vedea Veneţia va privi ceva mai atent către adevărata Veneţie, de dincolo de San Marco, Rialto, canale, gondole și carnaval; dacă o placi cu adevărat, cu siguranţă o placi cu tot cu defecte, nu-i așa?...


6 comentarii:

  1. 10 zile? oho, super :)
    deci e clar, trebuie sa merg la Venetia. pina nu se duce, ca nu e de gluma, din pacate. noi am zis ca trecem in decembrie, in drum sprea casa ne oprim 2 zile acolo (daca s o fi dus apa)
    oricum nu inteleg cum de nu se gasesc solutii pentru a pastra minunea aia. daca nu va fi inghitita de apa va fi parasita cu siguranta. si cit de prost sa fii sa sapi dupa apa acolo?!

    RăspundețiȘtergere
  2. da, 10... imi plac lucrurile facute temeinic :)... e adevarat ca in timpul ala am dat si o fuga la Padova si alta la Ravenna.

    se pare ca cel mai mult au sapat dupa apa in Marghera, pe malul estic al lagunei; insa tot ce se intampla in laguna priveste in mod direct Venetia, in primul rand.

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte frumos...in sfarsit altceva despre Venetia :). Si eu am in plan cateva insulite, dar pe vremea buna sfarsesc mereu la munte :).

    RăspundețiȘtergere
  4. dar Venetia nu e o insulita! cel mult pot sa ii spui un grup de insulite, si doar daca nu te aude vreun venetian, evident :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Eu nu am spus ca Venezia e insulita, ci ca am in program un tur al nenumaratelor insulite venetiene (bineinteles cele care se pot vizita, caci multe din cauza ca sunt in zone in care nu ajung mijloacele in comun sau din cauza ca sunt private, nu se pot vizita) :). Venetienii si ei impart Venezia in zona lagunara si terra ferma, asa ca nu cred ca au de ce sa se supere :).

    RăspundețiȘtergere
  6. da, mai sunt ceva insulite prin zona; bravo tie daca o sa ajungi sa le vezi!

    RăspundețiȘtergere