duminică, 13 ianuarie 2013

Majuli Island, o insulă tropicală în mijlocul uscatului (1)

Promisesem că voi reveni să povestesc despre insula Majuli, și din moment ce afară este frig și zăpadă cred că nici nu se putea închipui un moment mai bun pentru a face asta; iar dacă veţi citi până la capăt povestea veţi vedea că Majuli este o insulă tropicală cu totul aparte: da, este un paradis insular verde, umed și luxuriant, cu căsuţe de bambus, cu heleștee încântătoare și cu peisaje frumoase de îţi taie respiraţia; dar nu se află pe mare, și nici măcar pe vreun lac, ci în mijlocul uscatului…


Atracţie fatală

Majuli este o insulă uriașă, având aproape de două ori suprafaţa Bucureștiului, înconjurată din toate părţile de apele cenușii, mâloase, ale gigantului fluviu Brahmaputra, care curge leneș prin nord-estul Indiei către întâlnirea cu celălalt gigant al Indiei, Gangele. Indienii se laudă că Majuli este cea mai mare insulă fluvială a lumii, și aproape că au dreptate: Majuli este cea mai mare insulă fluvială a Asiei și a doua din întreaga lume, imediat după insula Bananal de pe Amazon, din Brazilia.


Până să planific călătoria în Seven Sisters Land nu auzisem absolut nimic despre Majuli, la fel ca și voi; însă imediat ce am citit într-un ghid despre ea m-am simţit atras irezistibil de acest paradis tropical insular al Assam-ului, și am decis că voi ajunge neapărat în Majuli. Indiferent cum sună asta, adevărul este cât se poate de simplu: Majuli a fost pentru mine, încă din prima clipă în care am aflat de ea, o atracţie fatală; așa că nu am încercat nicio clipă să îi rezist: m-am dus către ea ca teleghidat, precum rătăciţii în deșert către Fata Morgana.

Pe Brahmaputra, într-o navă-fantomă

În seara precedentă plecasem din Guwahati, capitala aglomerată, gălăgioasă și poluată a statului indian Assam; mersesem cu trenul toată noaptea, iar dimineaţa coborâsem în orașul Jorhat, unul din orașele mari din Assam-ul superior; aici am tocmit o auto-ricșă până la Nimatighat, la vreo 12 kilometri de Jorhat, de unde am urcat pe un ferry pentru a traversa fluviul Brahmaputra spre Majuli; știu, termenul acesta ar putea sugera o ambarcaţiune respectabilă, în care poţi călători liniștit și confortabil pe apele gigantului Brahmaputra, atât de întins încât de-abia ce-i vezi malurile; nici vorbă de așa ceva, era de fapt o barjă indiană veche, tocmai bună pentru un muzeu al navigaţiei fluviale, cârpită și scorojită ca o navă-fantomă, pe care găseai de-a valma o mulţime de localnici, bagaje și motociclete.


Eram frânt de oboseală, iar localnicii din jur nu arătau a fi cei mai prietenoși din lume; cerul era acoperit de nori cenușii ca și apele Brahmaputrei, dând impresia unui burete ud, gata să picure în orice clipă; aerul mustea de umezeală, și mă întrebam dacă nu cumva voi fi persecutat cu ploi diluviene și obligat de ele să stau închis în cameră. Jumătate de drum am stat în picioare pe puntea bătrânei ambarcaţii, înconjurat de motociclete din toate părţile și asediat de un localnic bătrân și știrb, ce îmi povestea câte în lună și în stele; era simpatic foc, însă vorbăria lui interminabilă, într-o engleză chiar mult mai peltică decât cea obișnuită în India, mă obosea și mai tare; așa că până la urmă m-am refugiat în cabina de pasageri, care aducea cu o pivniţă semi-întunecoasă, ticsită cu localnici assamezi; e limpede că nu se dădeau în vânt după străini, dar au fost amabili și mi-au cedat un loc bun, după care m-au lăsat în pace să îmi savurez oboseala, fără să mă mai sâcâie; așa că le-am mulţumit în gând, recunoscător…

… spre un port-fantomă

După mai bine de două ore pe nava-fantomă a apărut în zare portul insulei Majuli; dar nici el nu prevestea nimic bun: arăta precum curtea din spate a unei gospodării, în care sunt abandonate obiectele vechi; coborârea de pe nava-fantomă s-a făcut pe un podeţ îngust și nu tocmai îmbietor, iar un tânăr ce parea a fi marinar pe muzeul plutitor a stat cu ochii pe mine ca pe butelie până am traversat podeţul și am pus piciorul pe mal, semn că uneori pasagerii mai calcă pe lângă el și ajung pe insulă mai repede decât trebuie; în jur era doar nisip umed, câteva acareturi stând să cadă și bălţi ca după o inundaţie recentă: pesemne că apa fluviului tocmai se retrăsese de acolo. Mă așteptam că localnicii să mă asalteze cu oferte să mă transporte cu vreun vehicul spre sat sau măcar să îmi care bagajul, așa cum se întâmplă mai peste tot în India, de nu mai știi cum să scapi de ei; nici vorbă, m-au ignorat cu desăvârșire, ca și cum nici nu m-ar vedea. Am încercat să discut cu un localnic ce conducea o mică camionetă, însă mi-a dat de înţeles că nu știe engleză; oricum, nici nu părea dornic să aibă de-a face cu un străin; așa că mi-am luat bagajul în spate și am apucat-o voinicește pe drumul nisipos către staţia de autobuz, printre bălţi; era doar un kilometru până acolo, ce mare lucru?!...



Micul port al insulei era atât de sărăcăcios și amărât încât îmi amintea de documentarele National Geographic despre locuri depărtate, în care imediat ce ajungi ţi se face dor de binefacerile civilizaţiei; mai erau acolo vreo două nave-fantomă ca cea în care venisem, vechi și arătând ca la un pas de prăbușire, din care câţiva hamali, îmbrăcaţi doar în dhoti, descărcau agale baloţi și îi urcau într-un camion indian bălţat în toate culorile; iar un alt localnic, îmbrăcat normal și sprijinit apatic pe o motocicletă, părea că îi supraveghează; întreg tabloul acesta arăta ca din altă epocă, în care și bunicii mei trebuie să fi fost grozav de tineri, și nu m-am putut abţine să nu mă cert în gând: India are atâtea și atâtea locuri care merită văzute, de ce ţi-o fi trebuit să vezi exact sărăcia asta de Majuli, măi ușchitule?!...




(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu