Temple hinduiste din Seven Sisters Land: zei, sfinţi și sacrificii (1)

Când am ajuns în Seven Sisters Land, în nord-estul îndepărtat și tribal al Indiei, știam bine că voi avea în drum câteva temple hinduiste remarcabile, din care două se numără printre cele mai sacre locuri ale religiei hinduiste; așa că mi-am propus să savurez această experienţă cum nu se poate mai indiană cu toată deschiderea de care un european e în stare. Asta am și făcut când am ajuns acolo, iar uneori m-am comportat prin acele temple hinduiste (aproape) exact ca un pelerin indian…

În templul zeiţei Kamakhya: lasciati ogni speranza, voi ch`entrate!

Primul templu hinduist pe care l-am văzut în Seven Sisters Land a fost Kamakhya Mandir din orașul Guwahati, capitala statului indian Assam. Un loc foarte aparte pentru adepţii hinduismului: el se numără printre cele 51 de piths (sau Shakti Peethas) împrăștiate prin întreg subcontinentul indian, adică cele mai sacre locuri ale hinduismului în care este adorarată divinitatea feminină supremă, Shakti; de parcă nu ar fi ajuns această uriașă onoare, Kamakhya Mandir este și printre cele 18 Maha Shakti Pithas, cele mai sacre 18 locuri din cele 51; și pentru că indienii sunt niște simpatici cărora le plac la nebunie clasificările și răs-clasificările trebuie spus că templul Kamakhya este și unul din cele patru Adi Shakti Pithas, adică cele mai sacre din cele mai sacre; una peste alta în acest templu dedicat zeiţei Kamakhya eram în unul dintre marile locuri de pelerinaj ale hinduismului din întreaga lume, să fie limpede.

Ignorând cu inconștienţă tipic europeană preasfinţenia locului mi-am făcut planul stupid că voi vizita relativ repede templul, în sistem (semi) ţaca-paca, voi face niscaiva poze și mă voi întoarce fluierând la auto-ricșa cu care venisem la templu; în India e răspândit obiceiul de a lăsa încălţămintea la intrarea în curtea templului și de a pătrunde în ea desculţ, așa că am convenit cu ricșarul indian să mă aștepte vreo oră, păstrându-mi sandalele în ricșă; însă socoteala din târg s-a dovedit cu totul alta decât cea de acasă.

În curtea templului erau mai multe cozi grozav de lungi de localnici assamezi care așteptau cuminţi să intre în templu; am cumpărat un bilet mai scump, care să îmi dea prioritate la coadă, dar chiar și așa a trebuit să mă așez la o coadă cât o zi de post, în care nici unul dintre indieni nu era dispus să cedeze un singur milimetru în faţa mea, singurul european de acolo. E clar, obișnuita cumsecădenie indiană dispare subit și complet când vine vorba de chestiuni religioase: indienii privesc tot ce ţine de religie cu seriozitatea imperturbabilă a unor copii, fără niciun fel de compromisuri. În jur erau doar chipuri înfrigurate și profund interiorizate, ca și cum s-ar pregăti de ceva foarte important; unii dintre assamezi mormăiau rugăciuni, în timp alţii priveau în gol de parcă ar căuta o anumită frecvenţă interioară, ce să le faciliteze comunicarea cu zeiţa, iar având în vedere cât de gălăgioși sunt îndeobște indienii era o liniște de-a dreptul suspectă; și în mod cert niciunul din ei nu își privea nervos ceasul, ca mine…

După o lungă așteptare am reușit să intru în templu, trecând printre doi soldaţi indieni cu puști în spate și cu priviri suspicioase. Înăuntru era întunecos, pereţi înnegriţi și jilavi, miros de vechi și zăpușeală; coada de pelerini era încolăcită de nu știu câte ori iar chipurile assamezilor arătau o asemenea emoţie și interiorizare încât plutea în aer o tensiune ca înainte de furtună. Se avansa foarte încet și nici nu se punea problema să fac poze acolo, așa că am decis să-i arunc zeiţei o privire ceva mai grăbită decât mi-aș fi dorit după care să o șterg englezește; însă un soldăţoi indian îmi făcu un semn poruncitor să trec înapoi în rând, într-un mod care nu admitea nici un fel de negociere.

După încă niște minute bune de așteptare în templu am început să intru în panică: după socoteala mea intervalul de timp convenit cu ricșarul cam expirase, ceea ce însemna că îmi puteam lua adio de la ricșă și de la sandalele lăsate la el în ricșă. Am decis mă declar învins și să ies din templu fără să mai ajung în faţa zeiţei, însă soldăţoiul indian cu pușca în spate îmi făcu același semn autoritar să trec înapoi în rând; am încercat să-i explic că vreau doar să ies din templu, însă nu a avut nicio milă când mi-a indicat să trec la locul meu; iar când la degetul ameninţător al omului cu armă s-au adăugat și privirile încruntate ale celor din jur am înţeles că e cazul să o las baltă: lasciati ogni speranza, voi ch`entrate!

Într-un final îndelung așteptat mi-a venit și mie rândul la darshan, ceea ce însemna că ajungând în faţa reprezentării zeiţei mă puteam închina pios în faţa ei, murmurându-mi rugăciunile; mă așteptam să văd o statuie impozantă a zeiţei, din care să înţeleg cine este această Kamakhya Devi de care nu știam nimic; însă în locul statuii mi-a fost dat să văd ceva ce aducea cu o mască neagră cu doi ochi mari și lucitori și cu trăsături extrem de stilizate, aproape complet pierdută între valuri grele de ţesături viu colorate și ghirlande mari de flori; năuceala mea în faţa acestui chip ce-mi părea improvizat de un copil a fost dublată de devoţiunea umilă cu care pelerinii assamezi din jur de-abia îndrăzneau să-și ridice ochii spre zeiţă, ca și cum s-ar teme să nu-i trăznească acolo, pe loc; dar în fine, ce mai încolo și încoace, după darshan barem eram liber, puteam ieși din templu!

Paradoxuri divine. Paradoxuri umane. Alte paradoxuri.

Când am ieșit iar în curte, la lumina soarelui, primul meu gând a fost că să vizitezi Kamakhya Mandir e o experienţă de-a dreptul frustrantă pentru un european: în mod sigur asta nu poate fi tot ce trebuie să primești după o asemenea așteptare! Însă după câteva minute căzut pe gânduri am decis că e cazul să accept că standardele indiene în materie de sacralitate diferă de ale mele mult mai mult decât credeam, iar prima mea experienţă hinduistă într-un templu din Seven Sisters Land este un mare eșec. Așa că am renunţat să-mi mai fac probleme pentru sandalele mele și m-am așezat resemnat pe treptele de piatră din curtea templului; în definitiv ce mi se putea întâmpla dacă ricșarul deja plecase? Cineva se va bucura de sandalele mele, iar eu o să găsesc cumva o altă ricșă, și sigur nu o să crăp în două dacă mai umblu puţin desculţ, că doară nu o să merg pe jos toţi cei zece kilometri de pe dealul Nilachal până în centrul orașului; asta dacă nu aș găsi să cumpăr o pereche de papuci ieftini de la vreo tarabă de lângă templu, firește…

Cât am stat pe trepte în curtea templului am văzut cuţitul câzând de două ori, la vreo zece metri de mine; fiind la distanţă de locul unde se petrecea asta nu am putut vedea și victimele sacrificiului, însă am auzit ţipând două căpriţe și am înţeles clar ce se petrecea; oricum, eram prevenit de asta și din ghidul meu turistic, care spunea despre Kamakhya că e o zeiţă tantrică pentru care frecvent se fac sacrificii de capre, porumbei sau chiar bivoli; mai târziu am aflat că această zeiţă puţin cunoscută ar fi o figură divină intermediară între faimoasele zeiţe hinduiste Kali și Tripura Sundari, care (simplificând la maxim) sunt manifestarea teribilă și cea pașnică a zeiţei supreme Shakti; însă se pare că zeiţa Kamakhya era adorată de triburile locale din Seven Sisters Land și înainte de impunerea în Assam a hinduismului adus de cuceritorii indo-arieni, deci foarte probabil că ea este unul din multele cazuri în care unei divinităţi tribale pre-hinduiste i s-a atribuit o aparenţă hinduistă pentru a putea fi integrată în uriașul panteon divin al hinduismului.

Și încă un detaliu despre Kamakhya Devi: potrivit unei vechi legende zeiţa Shakti s-ar fi dezintegrat în cer, bucăţi din trupul ei căzând în diferite locuri din India (care firește că au devenit imediat locuri sacre), iar pe dealul Nilachal din Guwahati unde e templul ar fi căzut nimic altceva decât yoni, organul sexual al zeiţei; așa se face că marea sărbătoare Ambubachi Mela ţinută în iunie-iulie în Kamakhya Mandir celebrează sfârșitul ciclului menstrual al mamei divine Kamakhya; și chiar dacă ai în vedere că pentru indieni yoni nu înseamnă neapărat vagin (și sex…) cât mai degrabă uter sau pântec, adică sursa vieţii, când am aflat de această legendă a trebuit să accept încă o dată că standardele hinduiste cu privire la sacralitate diferă enorm de ale noastre, cei de prin bătrâna și pudica (sau ipocrita?) Europă…

Prin curtea templului Kamakhya mișunau localnici assamezi și preoţi în lungi straie roșii printre statui de zei mânjite cu sângele sacrificiilor, iar pe lângă zidurile bogat sculptate ale templului coabitau într-o armonie suspectă capre și maimuţe; un sadhu bătrân, cu straie roșii atât de noi de parcă tocmai ieșise din magazin, îmi poză ca un profesionist după care îmi ceru bani; i-am dat câteva monezi, dar se arată nemulţumit și mai ceru; ceva mai încolo stătea ghemuit într-un colţ un alt sadhu, având hainele ponosite și privirea umilă a unui adevărat ascet; nu mi-a cerut nimic (deși e adevărat că nici nu am încercat să-l pozez - pur și simplu mi-a fost jenă să-l introduc în circuitul turistic…), dar atras de căldura din ochii lui m-am căutat prin buzunare, găsind doar o firfirea de zece rupii; i-am pus moneda în mână, regretând că deja îmi dădusem măruntul la modelul acela în straie noi, însă bătrânul umil mă privi cu recunoștinţă și mă binecuvântă, într-un fel care m-a emoţionat la culme.

Aceasta a fost însă și singura mea experienţă (vag) mistică din templul zeiţei Kamakhya, spre dezamăgirea amatorilor de romane spirituale, iar după ea am redevenit pe loc același turist nesuferit și băgăcios, care scormonește cu camera lui foto exact pe unde nu trebuie: câteva minute mai târziu am fotografiat (fără știrea lui, firește) un alt sadhu din acela în straie noi și împodobit ca un pom de iarnă, exact când își număra încasările de până atunci, după care am pozat ca suvenir echipa de sadhu de mucava de la intrarea în curtea templului, care căscau plictisiţi în așteptarea următorului trecător generos; iar ricșarul meu încă era acolo, mult mai calm decât aș fi crezut, deși cu oareșce reproșuri în priviri; însă când i-am explicat de ce am întârziat s-a resemnat foarte ușor cu gândul că mă așteptase aproape de două ori mai mult timp decât convenisem; eram în India, în definitiv, unde chiar dacă și venerabilii sadhu au intrat în industria turistică, totuși, timpul are un alt înţeles…

Templul din Insula Păunului: all in one, cu autoservire

La mică distanţă de orașul Guwahati se află Peacock Island, Insula Păunului, iar pentru a ajunge acolo e suficientă o plimbare de un sfert de oră cu barca pe uriașul fluviu Brahmaputra, vechea mea cunoștinţă din Tibet; așa că am găsit debarcaderul, numit Kachari Ghat, am urcat în barcă lângă niște localnici assamezi și am pornit alene spre insulă, dornic să văd nu doar Brahmaputra ci și micul templu hinduist de pe insulă.

Numit Umananda Mandir, templul trebuia să fie închinat zeului Shiva, anunţa ghidul meu Lonely Planet; însă ajuns acolo am constatat cu uimire că în prima încăpere a templului (cea din faţă) era adorat zeul Vishnu și doar în a doua încăpere (aflată în spate și coborâtă la un fel de demisol) am regăsit simbolurile inconfundabile ale lui Shiva. În India și Nepal nu sunt deloc puţine cazurile în care sincretismul religios și toleranţa merg atât de departe încât în același loc sunt adorate divinităţi hinduiste diferite sau chiar divinităţi buddhiste și hinduiste laolaltă, însă era prima dată când vedeam o asemenea coabitare bizară între cei doi mari zei hinduiști Shiva și Vishnu. În definitiv era o autoservire în versiune hinduistă, ca odată ajuns pe Insula Păunului să-ţi poţi lua ce-ţi poftește inimioara din acest templu all in one: “azi servesc Vishnu, că vreau să-mi vrăjesc amica indiancă, iar Vishnu e un zeu al iubirii, dar acum o săptămână eram certaţi, așa că am servit Shiva, zeul-yoghin care distruge totul în cale”, or gândi pesemne unii dintre credincioșii hinduiști ce intră în Umananda Mandir.

O mică paranteză merită făcută, pentru a nu lăsa neclarităţi: numită Trimurti, trinitatea supremă a hinduismului îi include pe zeul Brahma, creatorul universului, zeul Vishnu, cel care trebuie să-l menţină, și zeul Shiva, însărcinat cu distrugerea sa în scopul reînnoirii, adică transformarea sa. La această trimitate masculină se adaugă Shakti, divinitatea supremă feminină. Brahma însă e o divinitate atât de abstractă încât nu a reușit să câștige un număr mare de adoratori, așa că hinduismul are trei curente principale, adică shaivismul - adoratorii zeului Shiva, vaishnavismul - adoratorii zeului Vishnu, și shaktismul - adoratorii zeiţei supreme Shakti, în multiplele ei manifestări: doi zei și o zeiţă, în alte cuvinte, cei doi zei fiind nu neapărat rivali la mâna ei dar în mod sigur atât de diferiţi între ei încât aparent sunt pe poziţii ireductibile.

La intrarea în templu am încercat să survolez diafan pe lângă brahmanul de serviciu, dar în zadar: un turist european e o oportunitate ce nu trebuie ratată acolo, pe Insula Păunului, și probabil că oricum eram primul din acel sezon; așa că brahmanul m-a interceptat, dându-mi de înţeles cât se poate de clar că are puţină treabă cu mine; sunt un turist politicos, adică victima ideală, așa că am depus ofranda de rupii indiene în cutia menită acestui scop, după care am stat cuminte până ce brahmanul mi-a incantat câteva mantre hinduiste; am doar o idee vagă despre hinduism (pasiunea mea se îndreaptă mai degrabă către buddhismul tibetan), așa că mantrele cu pricina mi s-au părut a fi de-ale lui Vishnu și nu ale favoritului meu, Shiva; iar la finalul acestei mini-puja brahmanul mi-a aplicat pe frunte tikka (sau tilaka), punctul roșu pe care adesea îl vezi pe frunţile indienilor.

Foarte adesea în templele hinduiste primești în schimbul ofrandei date brahmanului câteva frunze sau flori, despre care poţi presupune că sunt în prealabil consacrate prin puja, și puţină apă (sau alt lichid) pe care o poţi pune pe creștetul capului sau chiar bea; în Umananda Mandir însă îmi amintesc sigur doar de acel tikka, care habar nu am dacă intră în "procedura" obișnuită a templului sau a fost bonus turistic, ca pentru primul turist din sezon; oricum, la un moment dat m-am prins că assamezii cu care venisem în barcă mă privesc oarecum amuzaţi, așa că m-am retras într-un colţ pentru a-mi face rapid o poză selfie, chipurile să văd de ce zâmbălesc ăia; și aveau dreptate să tot zâmbălească, așa că nu am să postez niciodată niciunde acel selfie cu tikka, să fie limpede…

(va urma)