joi, 6 martie 2014

Granada, ultimul bastion maur în Europa. Și cum am ratat să văd Alhambra.

Cum dorește căprioara apa rece de izvor, așa doream și eu, cu sete năpraznică ca în miezul Saharei, să văd fabuloasa Alhambra din Granada: fosta reședinţă a emirilor mauri ai Granadei are pentru călători atracţia tulbure dar ademenitoare a poveștilor orientale cu emiri, eunuci, cadâne, viziri și intrigi nesfârșite ţesute între ei, deci cum ai putea să o ratezi? Vă spun eu cum, simplu ca bună ziua, după cum voi povesti mai departe; pentru că da, recunosc (așa cum se recunosc păcatele cele grave, cu ochii în pământ, în poziţia ghiocelului), am reușit această performanţă absolut unică: am vizitat Granada, dar am ratat să văd Alhambra.


Cine face ca mine, ca mine să păţească

Mă aflam pentru vreo opt zile la Sevilla, capitala însorită și petrecăreaţă a Andaluziei, și mă fâţâiam ici-colo prin Andaluzia, când am decis să fac o vizită de o zi la Granada. Adică să plec dis-de-dimineaţă cu trenul din Sevilla și să mă întorc seara târziu înapoi. Zis și făcut, iar după o călătorie de vreo trei ore cu un tren ce se mocăia alene printre gările andaluze iată-mă ajuns în faţa Alhambrei, complexul de palate maure pentru care Granada a devenit celebră în toată lumea. Am stat frumos la ditamai coada în faţa ghișeului pentru bilete, iar când am cerut biletul vânzătoarea m-a întrebat politicos dacă am rezervare. Nu, nu aveam rezervare; citisem de ea și știam că e bine să o ai, dar am tratat chestiunea cu nesimţire imperială, sub diverse pretexte: cum să am o părere atât de rea despre mine încât să îmi fac rezervare? Ce, adică atâta lucru nu sunt în stare să rezolv odată ajuns acolo? Ca să nu mai zic că dacă îmi făceam rezervare atunci eram obligat să vizitez Granada într-o anumită zi, și nu când îmi trăznea mie prin cap, după inspiraţia de seară...

Cine a vizitat complexul Alhambra sigur își amintește că el e compus din trei zone distincte: întâi e partea exterioară, în care accesul e liber; apoi e partea sa interioară, adică cele trei palate nasride (Palacios Nazaries) care alcătuiesc inima Alhambrei și marea ei atracţie: Palacio del Mexuar, Palacio de Comares și Palacio de los Leones; aici se află și faimoasa fântână cu lei pe care o poţi vedea pe mai toate imaginile din Alhambra, intrarea în zona celor trei palate fiind separată și cu un bilet aparte; iar cea de a treia zonă a Alhambrei este Generalife, alcătuită din grădinile și palatul maur cu același nume.

Personajul de la ghișeu a fost implacabil: regret, dar dacă nu ai rezervare nu poţi vedea și Palacios Nazaries. Bine, dar exact acolo e inima Alhambrei, îmi venea mie să-i urlu în faţă. Am încercat să discut, dar a fost complet inutil: la ei unde-i regulă nu-i tocmeală, ca la noi. M-am retras să mă calmez și să găsesc o soluţie: tot ce am putut găsi a fost confirmarea că într-adevăr așa este, că la palatele nasride se intră doar cu rezervare, verificată atent de cerberii de la ghișee. Îmi venea să îmi dau palme, nu alta! Mai ales că citisem că e indicat să ai rezervare la Alhambra... mai mult, bănuiam că odată și odată prostul meu obicei de a ignora cu dispreţ unele pregătiri făcute cu dichis, din timp, îmi va crea probleme pe care le voi ţine minte.

După ce am examinat dezastrul pe toate părţile, înlăturând cu tristeţe ipoteza săritului peste gard (fiind sigur contravenţie, dacă nu infracţiune...) și a revenirii la Granada în altă zi, cu rezervare (nu mai era timp destul până să plec din Sevilla înapoi spre casă) m-am decis să îmi accept eroic înfrângerea: asta e, mă voi plimba ca un câine ud pe lângă zidurile palatelor nasride, voi privi cu disperare de îndrăgostit cum intră alte grupuri de călători spre fabuloasele palate orientale și voi înghiţi în sec, murmurând cu obidă: așa o fi și pe lumea cealaltă? Iar culmea torturii a fost când într-un grup de japonezi ce tocmai intrau tacticoși în inima Alhambrei am observat cu stupoare o japoneză îmbrăcată din cap până în picioare în portul tradiţional japonez: cu kimono, cu brâul acela lat și gros, cu papuci și cu ciorapi cu un deget; moment în care m-am jelit folcloric, cu vorbe: Doamne, cât de crud poţi fii cu mine? Până și pe ea o lași să intre acolo, deși uite și Tu cum e îmbrăcată! Atunci cu mine ce ai, de mă ţii la poartă?!


Premiul de consolare: grădinile Generalife

Văzând că Domnul admonestat de mine nu binevoiește câtuși de puţin să-mi răspundă la contestaţii (spre marele meu noroc, foarte probabil, că cine știe ce sancţiuni îmi mai aplica...) am decis să mă îndrept resemnat spre grădinile Generalife, la care biletul se putea obţine și fără acea nenorocită de rezervare. Practic și ele sunt tot parte din Alhambra, deși se află în afara zidurilor ei, fiind de asemenea înscrise pe lista obiectivelor UNESCO din Granada. Habar nu am dacă aș mai fi binevoit să le vizitez după ce aș fi văzut întâi palatele nasride; probabil că nu, ori le-aș fi văzut în grabă, deja încântat că am luat premiul cel mare, fântâna cu lei și celelalte minunăţii din Palacios Nazaries.




Oricum, trebuie să recunosc că după ce mi-am înghiţit cu năduf suspinele nasride am fost încântat de-a dreptul de ce am văzut acolo; construite în prima jumătate a sec. 14, palatul Generalife și grădinile orientale din jur erau reședinţa de vară a emirilor de Granada, că doar nu erau nebuni să stea în splendorile acelea de palate nasride tot timpul anului; iar dacă Jardines Bajos, Grădinile de Jos, erau de o frumuseţe rezonabilă, în schimb Jardines Altos, Grădinile de Sus, și construcţiile din jur erau de-a dreptul încântătoare; ceea ce mi-a dat apă la moară să decretez în sinea mea că în definitiv Patio de la Acequia, curtea cea mai făţoasă din Generalife, e cel puţin la fel de frumoasă ca și Patio de los Leones, curtea cu fântâna celor 12 lei de piatră din palatele nasride; că doar se știe, vulpea când nu ajunge la struguri zice că-s acri... La care să adăugăm și argumentul deloc neglijabil că în curtea alăturată, numită Patio de los Cipreses, se întâlnea cu amantul ei secret frumoasa Zoraya, soţia ultimului emir maur al Granadei, Boabdil; iar Boabdil i-a prins, și i-a pedepsit! Ei, în Palacio Nazaries există o asemenea poveste? Nu! Însă faptul că Generalife părea să întreacă palatele nasride la poveștile de dragoste nu m-a împiedicat să nu oftez adânc și lăcrimos când am privit înspre zidurile acestora, aflate la mică distanţă...


Apoi mi-am savurat până la capăt premiul de consolare, în celelalte locuri ale complexului Alhambra pentru care nu era necesară afurisita de rezervare; pentru că între porţile de intrare în Alhambra și palatele nasride se află ceea ce numeam mai devreme partea exterioară a Alhambrei: în stânga e Alcazaba, fortificaţia maură a Alhambrei și partea ei cea mai veche, având o vedere grozavă spre munţii Sierra Nevada, iar în dreapta e palatul renascentist al lui Carol Quintul, rege al Spaniei și împarat al Imperiului Romano-German în prima jumătate din veacul al XVI-lea: un palat mare, pătrat, urât și trufaș, ce se potrivește cu restul Alhambrei precum nuca în perete și care demonstrează încă o dată, la fel ca și catedrala catolică ridicată fix in mijlocul Moscheii din Cordoba, trufia găunoasă cu care învingătorii maurilor au încercat să „creștineze” cu de-a sila moștenirea arabo-islamică a Andaluziei; se adăugau o biserică și piaţa dintre Alcazaba și palatul pătrat, numită Plaza de los Aljibes. Și deși nu mi-a plăcut deloc cum arată, trebuie să recunosc că palatul pătrat al Majestăţii Sale împăratul merită totuși o vizită, având în vedere că găzduiește două muzee, iar curtea perfect rotundă din mijlocul urâţeniei renascentiste sigur te va surprinde.





Dar cum de a ajuns oribilitatea aceea pătrăţoasă în mijlocul Alhambrei maure? Granada a fost ultima posesiune maură din peninsula iberică și din Europa, Alhambra fiind reședinţa ultimilor emiri mauri ce au stăpânit până în 1492 acest colţ al Spaniei; numit în arabă Ġarnāṭah, orașul maur luase fiinţă în sec. 11, când califatul de Cordoba s-a prăbușit sub loviturile unui val de mauri proaspăt veniţi din Africa de nord, iar în jurul Granadei s-a format un regat maur independent. Începând din 1232 Granada maură a fost condusă de dinastia nasridă, ai cărei membri au construit Alhambra; așa se face că azi cele trei palate maure din inima Alhambrei sunt numite palatele nasride. În puţină vreme Granada nu doar că a devenit unul din marile orașe din Al-Andalus, Spania maură, dar a și reușit să reziste încă două secole și jumătate după ce Cordoba (în 1236) și Sevilla (în 1248), împreună cu aproape toată Andaluzia, au căzut din stăpânirea maură în cea creștină. Încolţit din toate părţile, la 2 ianuarie 1492 emirul Muhammad XII, cunoscut ca Boabdil, a predat Granada și Alhambra lui Isabella și Ferdinand, Regii Catolici ai Spaniei proaspăt unificate, acesta fiind epilogul trist al istoriei de 781 de ani a Spaniei maure: Granada era ultimul bastion maur în Europa, deci căderea ei sub spanioli a pus capăt Reconquistei, după mai bine de șapte secole și jumătate de lupte între spanioli și mauri. Iar la fel ca în cazul Moscheii din Cordoba, învingătorii spanioli ai Granadei au dorit să își marcheze victoria etalându-și geniul arhitectonic taman în mijlocul unei capodopere de artă maură moștenite de la învinși (precum găina în mijlocul grămezii), construind acel edificiu masiv, pătrat și strident; au eșuat lamentabil, în ambele situaţii...

Undeva de sus, de pe zidurile Alcazabei, se vedeau dincolo de vale zidurile orbitor de albe ale cartierului Albayzin, vechiul cartier maur al Granadei; în ghidul meu scria că Albayzin e frumos cât cuprinde și că este inclus și el pe lista obiectivelor UNESCO, alături de Palacios Nazaries și Generalife, iar eu mă săturasem să tot arunc priviri galeșe, ca un îndrăgostit abandonat, către inima interzisă a Alhambrei, aflată la doi pași de mine și în continuare inaccesibilă fără acea belea de rezervare; așa că mi-am luat picioarele în spinare și am pornit-o voinicește la vale, spre Albayzin; iar după ce am trecut de poarta de intrare în Alhambra am mai aruncat în urmă o ultimă privire plină de obidă, la fel ca a lupului din desenele animate sovietice: astăzi mi-ai făcut-o, Alhambro, dar mă voi întoarce cândva, să fie limpede! nu zaietz, pagadi!




Am ceva mai bun pentru tine: Albayzin

Se spune că atunci când îi ceri ceva la Dumnezeu el obișnuiește să îţi răspundă în unul din următoarele trei feluri: (1) da, (2) nu încă, sau (3) am ceva mai bun pentru tine. Eu îi cerusem să văd Alhambra, și în mod evident răspunsul nu a fost da; și nu părea să fie nici nu încă, din moment ce nu vedeam vreo șansă să revin curând în Granada; așa că nu mai rămăsese decât cea de a treia variantă: am ceva mai bun pentru tine; Albayzin.

Ar fi lipsit de sens să fac comparaţii între palatele nasride și Albayzin, ajungând, vezi Doamne, la concluzia că Albayzin e mai cu moţ; însă pot afirma liniștit că (păstrând proporţiile) palatele nasride sunt pentru Granada precum Taj Mahal-ul pentru India: se bucură de o publicitate atât de deșănţată încât mulţimile de călători au ajuns să creadă orbește că el reprezintă esenţa Indiei; nu este așa nici pe departe, dar este atât de comod să crezi asta, din moment ce te scutește de alegeri, de drumuri și de căutări personale, încât nici nu mai are sens să îţi baţi capul, și înghiţi gogoașa turistică fără nicio clipire. Ceea ce spun acum nu diminează cu nimic meritele Taj Mahal-ului, să fie limpede; dar sunt cât se poate de sigur că poţi găsi India și fără să vezi Taj Mahal-ul, iar vizitarea acestuia îţi poate chiar limita grav perspectiva către India. Și la fel de bine poţi găsi Granada și fără Palacios Nazaries: în Albayzin, spre exemplu.

Mai văzusem cartierele albe tipice Andaluziei în Cordoba, în Ronda și în Cadiz, și sunt unul mai frumos ca altul, nimic de zis. Albayzin însă e strălucitor de-a dreptul: alb orbitor, atemporal, pe alocuri pustiu, boem la culme și cu o alură profund maghrebiană,  Albayzin e un loc în care poţi hălădui ore în șir fără ţintă, fără să te saturi; e atât de arătos în vanitatea lui imaculată încât ai putea crede că e un cartier întreg ridicat în scopuri pur turistice, pentru a caza cohortele de călători venite să vadă Alhambra; iar dacă te uiţi în poze ai senzaţia că e vorba de case din mucava pentru cine știe ce platou de filmare pentru scene andaluze; numit și El Albaicín, el a fost vechiul cartier maur al Granadei și primul său nucleu urban, în care secole de-a rândul și-au avut casele locuitorii evrei, arabi și mauri ai Granadei. Înfiinţat de mauri prin sec. 11, Albayzin încă mai are, în afara aerului său vădit nord-african, și vestigii palpabile ale trecutului său maur: băile arabe, muzeul arheologic, biserica San Salvador ridicată pe ruinele unei moschei maure și câteva case ridicate după tipic maur, la care se adaugă o puzderie de teterias, mici localuri cochete de inspiraţie maură.






Inima Albayzin-ului este Mirador de San Nicolas, o mică piaţă învecinată cu biserica San Nicolas și având o vedere fabuloasă spre dealul învecinat; cuvântul mirador îmi era deja cunoscut: mai văzusem asemenea puncte de belvedere și în Lisabona, unde sunt numite miradouros; fără îndoială, spaniolii și portughezii se pricep de minune să se bucure de asemenea locuri și să guste pe îndelete, ore în șir, o priveliște frumoasă. O mulţime pestriţă, colorată și boemă, anima piaţa San Nicolas și micile terase din ea; nu mai lipsea decât ca în Mirador de San Nicolas să găsești cea mai bună vedere către Alhambra, din toată Granada; aflată pe dealul opus dealului Albayzin, Alhambra își etalează nurii de cadână maură spre privitorii din mirador, asemeni unei femei frumoase care știe că e privită; în fundal poţi zări și linia munţilor Sierra Nevada, al căror vârf Mulhacén, de 3.478 metri, e cel mai înalt din peninsula iberică; și firește, din mirador se vedeau pefect și zidurile palatelor nasride ale Alhambrei, după care oftasem atât în acea zi...




Iar dacă ţi-e lene să urci prin Albayzin până în Mirador de San Nicolas atunci îţi poţi face o idee despre vechiul cartier maur străbătând partea sa inferioară, de-a lungul râului Darro, pe strada numită Calle Chirimias, ce duce spre centrul Granadei și spre Alhambra. Pe Calle Chirimias sau imediat lângă ea se află și palatul numit Real Chancilleria, băile arabe (Baños Arabes), Casa de Castril care găzduiește un muzeu, vreo două biserici (din care iată mai jos Iglesia de Santa Ana) și mai multe teterias îmbietoare.





Nu zaietz, pagadi!

Ce ar mai fi de zis despre Granada, pe scurt: eu am ajuns acolo din Sevilla, cu un tren care făcea puţin peste trei ore; însă Malaga este mult mai aproape de Granada decât Sevilla, și chiar și Cordoba e mai la îndemână. În afară de Alhambra, Generalife și Albayzin, în Granada ar mai fi de văzut catedrala și Capilla Real (Capela regală), frumoasă foc, în care au fost înmormântaţi Regii Catolici, Isabella și Ferdinand, cuceritorii Granadei; iar ghidurile recomandă cu insistenţă și Las cuevas del Sacromonte, grotele de pe dealul Sacromonte în care trăiau un mare număr de gitanos, ţiganii Andaluziei, și unde și în prezent se cântă și se dansează de zor flamenco.

Volens-nolens, vorba latinului, păţania mea din Alhambra a urcat Granada pe lista locurilor în care mă simt obligat să revin cândva, ca să pot termina ce am început. Ceva obidă am păstrat chiar și acum, chit că reușesc să privesc situaţia ceva mai amuzat ca atunci, și chiar încerc să trag învăţăturile de rigoare: când vrei să mergi undeva întâi bate, și doar apoi intră; niciodată invers. Însă dacă îţi închipui că m-am învăţat minte și nu am mai repetat niciodată eroarea din Granada te înșeli amarnic: când am ajuns acum un și jumătate în insula Majuli din India am picat acolo tot ca Vodă prin lobodă, fără să-mi bat capul să scriu sau telefonez omului la care voiam să mă cazez; urmarea fost că m-am trezit singur într-o insulă pe Brahmaputra unde niciun localnic nu voia să mă ajute cu bagajul sau cu informaţii, spre uriașa mea uluire de turist stupid ajuns într-un loc în care nimeni nu-i făcea temenele; iar în acel moment mi-am amintit pe loc de Alhambra, și mi-am adresat în gând câteva sudalme și zicători folclorice pe care o legitimă sfială mă împiedică să le reproduc aici. Cât despre Alhambra, cadâna maură ce mi-a arătat decolteul din avion și m-a lăsat cu ochii în soare, un singur lucru mai e de zis, pe care l-a zis și lupul, iepurașului sovietic: Nu zaietz, pagadi!


6 comentarii:

  1. Imi pare rau pentru patania ta dar recunoaste ca ai vazut totusi mult pentru o zi! La mine a fost invers:) Am stat o saptamana in Granada si am fost pentru o zi la Sevilla:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Superb scris! Imi era dor de un asa articol in care unda de umor usor satiric, da atata farmec si o nuanta aparte celor scrise, asa cum numai tu o faci - " Alhambra, cadâna maură ce mi-a arătat decolteul din avion și m-a lăsat cu ochii în soare...",
    "iar eu mă săturasem să tot arunc priviri galeșe, ca un îndrăgostit abandonat, către inima interzisă a Alhambrei, aflată la doi pași de mine și în continuare inaccesibilă..." - incantatoare stare in fata... urmelor istoriei!
    Mi-ai incantat sufletul si mi-ai rascolit noianul de amintiri. Intr-o frumoasa seara de septembrie am strabatut cartierul El Albaicín si, mai bine de o ora, din piata bisericii San Nicolas am savurat miradorul uimitor al Alhambrei scaldata intr-o feerie de lumini, intr-o atmosfera de flamenco data de cateva grupuri de gitanos care cantau si dansau de mama focului, de parca toata lumea era a lor ... Si starea se transmitea... Mi-ar fi placut enorm sa stau acolo pana la ore tarzii din noapte..., dar aveam program la un spectacol de flamenco intr-o taverna, cateva strazi mai jos; ... n-am mai fost cuprinsa de aceeasi stare ca sub cerul instelat, unde Alhambra, gatita in voaluri de lumini, te invita sa-ti lasi sufletul sa danseze in ritm de flamenco...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. bun, deci nu mi s-a parut; Albayzin e chiar tare...
      multumesc :)

      Ștergere
  3. La fel a pățit și o prietenă de-a mea care nu a crezut că are nevoie de rezervare. Neapărat să revii ca să vezi Alhambra. Și grotele Sacromonte. Mie mi-au plăcut mult. Mi-ai răscolit dorul de Granada, sper să revin cândva.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. da, Alhambra a intrat - volens, nolens - in categoria next time :)

      Ștergere
  4. ..eu tocmai ma pregatesc sa plec si uite,urmare acestui articol, am facut rezervarea pt 30,80 euro (doua persoane, Alhambra General) pt ziua de 05 iulie...Nu spun , graficul arata doar cateva sute de bilete pt toata ziua,alocate pe ore,adica 8,30-14 (program de dimineata) si 14-20 (dupa amiaza)...Asadar, multumesc mult pt sfaturi... Da, si eu am ratat "Cina cea de Taina" la Milano, fiindca nu am avut rezervare...Asta este...nu ne invatam minte...!

    RăspundețiȘtergere