miercuri, 30 ianuarie 2013

Majuli Island, o insulă tropicală în mijlocul uscatului (3)

Cât am stat în insula Majuli am fost singurul turist acolo: sezonul ploios tocmai se sfârșea, făcând loc sezonului turistic, așa că Jyoti și amicii lui m-au recunoscut drept deschizător de sezon; și de la ei am înţeles că eram și primul român ajuns în insulă, pe deasupra. Recunosc că au fost și momente în care atenţia localnicilor faţă de singurul lor turist a fost cam agasantă, dar până la urmă am reușit să fac faţă și acestei provocări: asumarea statutului de mic star local, cu zeci de ochi aţintiţi asupra lui, mai ales din partea copiilor. Însă Majuli este o insulă foarte aparte, cum spuneam deja în postarea precedentă, așa că în mod sigur a meritat să fac acest mic sacrificiu…


Sărbătoarea mașinilor și motocicletelor

În Majuli am nimerit din nou o sărbătoare locală; este a doua din această călătorie prin nord-estul Indiei, după ce în Gangtok, capitala Sikkim-ului, ajunsesem exact în ajunul splendidei sărbători Pang Lhabsol; sărbătoarea peste care am dat în insulă se numește Vishwakarma Puja și este dedicată zeului Vishwakarma, cunoscut ca arhitectul divin și protectorul meșteșugarilor, arhitecţilor, muncitorilor din fabrici și în general al tuturor celor ce lucrează cu unelte și mașinării; iar Jyoti mi-a explicat că în Majuli sărbătoarea Vishwakarma Puja se ţine în fiecare gospodărie pentru binecuvântarea tuturor mijloacelor de transport, astfel ca acestea să fie ferite de probleme și să le aducă deţinătorilor prosperitate și noroc; în India la vehicole în general li se spune gari, fiind cuvântul pe care l-am auzit cel mai des în această călătorie și desemnând motocicleta, jeep-ul, autobuzul sau camionul, deopotrivă; iar puja înseamnă sărbătoare; așa că pe loc am botezat această sărbătoare Gari Puja, spre amuzamentul lui Jyoti și al amicilor săi.


Se vedea limpede că insula era în sărbătoare: toate motocicletele localnicilor aveau măcar câte o ghirlandă de flori agăţată de coarne, în timp de camioanele și jeep-urile erau gătite ca pentru bal, cu ghirlande peste ghirlande; iar satele insulei erau străbătute în toate direcţiile de camioane și camionete, încărcate cu copii care ţipau cât îi ţinea gura; Jyoti mi-a explicat că șoferii fac cinste copiilor cu o lungă plimbare în gari-ul lor, ca să le meargă bine; în centrul așezării Garamur era ridicat și un cort cu un altar hinduist improvizat și un mic foc alături; o muzică indiană răsuna puternic de undeva, iar cei câţiva oameni din cort mă invitară înăuntru și îmi oferiră un ceai negru assamez, cu lapte, și ceva ca o prăjitură, foarte probabil din orez, îmbiindu-mă să mă simt bine și să fac poze după voia inimii.

Însă Gari Puja mi-a întârziat plecarea din Majuli cu o zi, întrucât Jyoti mi-a explicat că ferry-ul către Nimatighat nu circulă în acea zi, ci este unul dintre sărbătoriţi: și ambarcaţiunile sunt tot vehicole, în definitiv; e adevărat că nici eu nu eram neapărat dornic de plecare, dar ori de câte ori vreau să plec dintr-un loc și nu reușesc (cum am mai păţit și în Ravangla) îmi simt libertatea ameninţată. Dar poate că și asta face parte din ceea ce trebuie neapărat învăţat în India: răbdarea, acceptarea senină a inevitabilului, adaptarea la ritmurile locului.

Colac peste pupăză, Jyoti îmi spuse că fiind sărbătoare ar fi normal să nu muncească, ceea nu îmi convenea deloc, fără ghid fiind aproape imposibil să mă descurc prin insulă; și adaugă că nu îmi poate lua nici bani, pentru că ar fi un păcat de neiertat; însă dacă i-aș face cinste motocicletei lui, pe nume Ironda, cu ceva combustibil, ar fi dator să facă și el ceva pentru mine... una peste alta, dilema etică generată de Gari Puja a fost soluţionată așa: eu i-am făcut cinste Irondei de ziua ei, condiţia fiind ca eu să achit combustibilul iar Jyoti nici măcar să nu atingă banii; iar Jyoti mi-a făcut mie cinste cu o plimbare pe motocicletă prin insulă; acest aranjament complicat dovedind încă o dată că indienii au o înclinaţie naturală spre chestiuni abstracte; te mai miri că ei sunt inventatorii cifrei zero???

Incursiune în spiritualitatea Indiei: mânăstirile din Majuli

Ironda e mulţumită acum?, l-am întrebat pe Jyoti după ce am achitat la benzinărie; da, este foarte mulţumită, mi-a răspuns ghidul meu majulian. Așa că m-am urcat pe motocicletă în spatele lui Jyoti și am pornit să vizităm principala atracţie din Majuli: satras, mânăstirile hinduiste vaishnavite pentru care insula Majuli este faimoasă. Se spune că religia hinduistă are vreo 33 de milioane de divinităţi; greu de zis dacă e așa, însă e sigur că în hinduism există trei divinităţi principale (Shiva, Vishnu și Shakti, energia divină feminină) care monopolizează mai toată atenţia celor un miliard de credincioși hinduiști și care conturează cele trei diviziuni majore ale hinduismului: shaivismul, vaishnavismul și shaktismul. Printre alte particularităţi ale Assam-ului faţă de restul Indiei se numără și aderenţa masivă a assamezilor la vaishnavism; iar insula Majuli este unul dintre marile centre vaishnavite ale Indiei.




Există 22 de satras, adică mânăstiri vaishnavite, în Majuli; toate sunt înfiinţate după delimitarea vaishnavismului assamez de către fondatorul său, maestrul și învăţatul Srimanta Sankardeva, ce a trăit între 1449 și 1568; în toate aceste satras este adorat Vishnu, mai ales în încarnarea sa ca și Krishna; iar adorarea se face prin dansuri și mici piese de teatru cu scene din Bhagavad Gita, carte sfântă a hinduismului și una din marile capodopere literare și filozofice ale Indiei. Cele mai mari și mai accesibile satras sunt Uttar Kamalabari Satra și Auniati Satra, la mică distanţă de așezarea Kamalabari; în Auniati Satra există și un mic muzeu cu artefacte din perioada regatului Ahom, când Assam-ul era condus de etnia ahom, rude bune cu thailandezii de azi; cea mai bună perioadă pentru a vizita satras și pentru a te bucura de recitările, cântecele și dansurile devoţionale este în a treia săptămână din noiembrie, când are loc marele festival Ras Mahotsav; în satras mai depărtate de Kamalabari cum e Shamaguri Satra (în care nu am ajuns, din păcate) sunt meșterite faimoasele măști grotești ale insulei Majuli, iar în Kamalabari Satra specialitatea locului o constituie bărcile frumos pictate.



O asemenea mânăstire vaishnavită arată foarte simplu, așa că impresionează prin pacea ei și nu prin temple sau altare opulente, cum se întâmplă mai mereu; în curtea mânăstirii este un șir lung de clădiri în care locuiesc călugării, cu o mulţime de rufe la uscat și cu călugări puţini, mai degrabă dornici să nu fie văzuţi; iar inima unei satra este namghar, sala de rugăciune în care se adună toţi călugării pentru rugăciunile de dimineaţă și de seară; și această sală este extrem de simplă, dar aici există totuși și câteva statui cu personaje din mitologia hinduistă, cum ar fi zeul Krishna cântând la flaut sau pasărea mitică Garuda; de la Jyoti am aflat că fiecare satra este înfiinţată de câte un discipol al lui Sankardeva, iar în buna tradiţie a toleranţei hinduiste fiecare din ei a interpretat în manieră personală moștenirea spirituală a maestrului său; așa că în afară de adorarea lui Vishnu aceste satras au prea puţine în comun: fiecare din ele are setul propriu de divinităţi accesorii și reguli proprii privind cultul ori conduita călugărilor, iar diferenţele dintre vaishnavismul practicat într-o satra și vaishnavismul altei satra, de la doar câţiva kilometri mai încolo, pot fi uriașe.




În cea de-a doua satra vizitată am fost lăsat de călugărul de serviciu acolo să fotografiez și altarul principal al mânăstirii, la care tocmai ce-i deschisese ușa ferecată sub lacăte ca să pot arunca o privire înauntru; după ce vizitasem deja câteva temple din Seven Sisters Land și văzusem cât de secretoși pot fi indienii cu cele sfinte știam deja că mi se face o mare favoare și că e bine să profit de ea cât mai repede și cât mai bine; m-am grăbit să fac două fotografii, după care călugărul m-a oprit imediat cu un gest autoritar, care nu lăsa loc de interpretare: destul! oricum, azi a fost ziua ta norocoasă!


Despre satul turistic al tribului mishing, și despre ce este o gamosa

Ironda părea în continuare fericită după damigeana de combustibil cu care o cinstisem de Gari Puja, așa că ne-am urcat pe ea și am mers mai departe, către ultima ţintă în Majuli: micul sat turistic în stil tradiţional, cu case de bambus, al tribului mishing; care însemna în realitate o minunăţie de poiană întinsă, înverzită și paradisiacă, cu capre, vaci și copaci ici-colo și cu o mână de case noi, dar construite după tiparul vechi de secole al caselor tribului local mishing: din bambus în întregime, acoperite cu paie și pe piloni de lemn.


Jyoti se cunoștea bine cu localnicul mishing ce avea grijă de micul sat, așa că s-au întins la vorbă amical, în stil indian; nu fără să îmi explice că acest sat turistic este un proiect al comunităţii tribale mishing care urmărește să valorifice turistic tradiţiile tribale ale locului, dând posibilitate turiștilor să ia contact direct, nemijlocit, cu ele; așa că în afară de locuinţele din bambus aici mai poţi găsi și îmbrăcăminte tradiţională locală, lucrată cu mâna de femeile tribului; am văzut câteva piese și arătau fabulos, deși culorile erau mai sobre decât te-ai aștepta în India.



M-am mulţumit să îmi cumpăr o gamosa frumoasă, pe care imediat mi-am și pus-o în jurul gâtului, spre încântarea celor doi majulieni; știam deja din ghid că această eșarfă (albă cu modele tradiţionale dispuse în dungi roșii) este semnul discret, dar inconfundabil, al identităţii masculine assameze; iar localnicul mishing m-a asigurat pe un ton serios că oriunde în lume voi purta gamosa voi fi recunoscut imediat, de orice assamez, ca cineva care a călătorit prin Assam; suna irezistibil, așa că în restul zilei nu mi-am mai dat jos de la gât gamosa, în pofida căldurii; și trebuie să recunosc că ori de câte ori am purtat gamosa prin Assam, indiferent că asta se întâmpla în Majuli, în Sibsagar sau în Dimapur, la porţile Nagaland-ului, am simţit privirea aprobatoare și prietenoasă a assamezilor, care părea să spună: ok, oi fi tu occidental, dar ești pe drumul cel bun; dacă porţi gamosa înseamnă că îţi place mult Assam-ul

Mic îndrumar către Majuli

În timp ce scriam mi s-a făcut un dor grozav de Majuli și de Assam; așa că, asemeni unui copil, mi-am pus gamosa la gât și parcă e ceva mai bine… Cum spuneam, sunt vreo șase motive majore pentru a vizita Majuli: mânăstirile vaishnavite, numite satras, cultura tribală, festivalurile, artizanatul local, inclusiv măștile și ceramica tradiţională, cadrul natural de invidiat și observarea păsăretului local; birdwatching-ul nu mă atrage deloc, deși e una din marile atracţii majuliene, însă m-aș întoarce în Majuli pentru a vedea festivalul Ras Mahotsav, din noiembrie, și pentru a vizita mai multe satras; în mod sigur l-aș vizita și pe cunoștinţa mea Pabi, din tribul mishing, la el în sat, și aș pândi delfinii din Brahmaputra când se joacă prin valurile leneșe ale gigantului fluviu, în căutarea fotografiei de nota 10.




Cum se ajunge în Majuli? Deloc ușor, deși eu sunt convins că merită: din Delhi, capitala Indiei, trebuie luat avionul către Guwahati, capitala Assam-ului, iar de acolo se merge mai departe o noapte cu trenul până în Jorhat; din Jorhat se ia o autoricșă până în Nimatighat, câţiva kilometri mai încolo, din Nimatighat se ia un ferry vechi și lent până în Majuli, vreo două ore, iar de la portul din Majuli mai trebuie doar un taxi sau un autobuz până în așezarea Garamur sau Kamalabari, ceva mai înspre interiorul insulei; ca variantă alternativă am auzit că există avion și până în Jorhat, iar acolo se poate închiria un jeep pentru un grup de cel mult zece persoane (la standarde indiene, subţirele, adică din faţă ca din profil, iar din profil ca și cum n-ar fi); iar cu jeep-ul se poate urca pe ferry pentru o taxă ceva mai mare, dar convenabilă.




Pentru a intra în Majuli nu trebuie niciun fel de permis suplimentar (singura formalitate necesară fiind viza de India), iar preţurile în Majuli sunt cât se poate de prietenoase, ca peste tot în India; însă în Majuli nu prea are sens să te bazezi pe card și bancomate, deci du-te acolo cu destui bani cash, să nu ai păţanii ca mine în Ravangla; cât privește ce ai nevoie în Majuli îl recomand fără nicio reţinere pe Jyoti, care asigură la preţuri foarte rezonabile atât cazarea (într-o casă de bambus foarte simplă dar plăcută) cât și închiriere de biciclete ori servicii de ghid prin insulă; am înţeles că el este primul care s-a ocupat de turiști în Majuli, așa că experienţa lui este de luat în seamă; iar pentru cei care vor mai mult decât La Villa, casa de bambus a lui Jyoti, mai există vreo două opţiuni în ghidul Lonely Planet; dintre ele știu despre Ygdrasill Bamboo Cottage, la preţ dublu și ceva faţă de La Villa, dar pe care am văzut-o de departe și e într-o locaţie superbă, proprietarul ei fiind un amic al lui Jyoti pe care de asemenea l-am cunoscut.




Și încă ceva: unii spun că în vreo 20 de ani insula Majuli va dispărea cu totul, dacă nivelul actual al eroziunii produse de fluviul Brahmaputra se va menţine; nici nu vreau să mă gândesc la așa ceva, și sper că e doar un zvon lansat de oameni răi și ignoranţi; oricum, insula e o comoară nepreţuită pentru care niciun efort de conservare nu ar fi prea mic, sunt sigur; dar ce mai încolo și încoace, e limpede că Majuli trebuie văzută cât mai repede, indiferent că dispare sau nu dispare; așa că drum bun, drum bun spre Majuli!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu