joi, 5 decembrie 2013

Córdoba: cele 1001 de nopţi ale Andaluziei

Acum vreun mileniu era unul dintre cele mai mari orașe ale lumii și cel mai mare oraș al Europei occidentale: avea mai bine de cinci sute de mii de locuitori, 3000 de moschei, 300 de băi publice, zeci de palate superbe, o universitate prestigioasă și o bibliotecă uriașă, cu sute de mii de volume, iar califii musulmani din dinastia omeiazilor își stabiliseră aici centrul stăpânirii lor; splendoarea sa era egalată doar de cea a Bagdad-ului, iar o parte din poveștile celor 1001 de nopţi puteau foarte bine să se petreacă tot aici, în Córdoba, capitala Spaniei arabe. Astăzi Córdoba înseamnă cea mai întinsă arie urbană declarată ca patrimoniu UNESCO, iar ca întindere este al doilea oraș vechi din toată Europa; și încă nu v-am spus nimic despre frumoasa frumoaselor din Córdoba, La Mezquita…


Pe urmele califilor omeiazi, în La Mezquita

Când am ajuns în Córdoba știam deja că există 1001 de motive să trec peste aerul auster cu care te întâmpină Córdoba și să descopăr cât mai mult din frumuseţea fostei metropole orientale a occidentului; așa că am pășit cu încredere pe Puente Romano, podul de piatră cu 16 arcuri impozante construit de romani acum vreo două milenii peste fluviul Guadalquivir, și m-am îndreptat direct către atracţia majoră a Córdobei: marea moschee din Córdoba, căreia i se mai spune (deloc în glumă, cum ar părea) și moscheea-catedrală din Córdoba; însă cei ce o iubesc îi spun cu duioșie doar La Mezquita; adică Moscheea.



Pe dinafară La Mezquita dezvăluie o construcţie de întindere uriașă și de formă aproape pătrată, deloc impresionantă prin înălţime dar bogat decorată cu motive orientale. Intrând pe poarta numită Puerta del Perdón, pe lângă turnul cunoscut drept Torre (clopotniţa creștină ce a înlocuit minaretul islamic al moscheii) vei pătrunde în Patio de los Naranjos, Curtea Portocalilor, unde acum vreun mileniu credincioșii musulmani își făceau spălările rituale de dinainte de rugăciuni.


Apoi pătrunzi în moscheea propriu-zisă, și după câţiva pași rămâi cu gura căscată: 856 de coloane, legate între ele cu arce duble dungate în alb și roșu, se înșiră cu infinită răbdare, la intervale regulate, în toate direcţiile; pe cât de simplu pe atât de elocvent, motivul coloanelor cu arce duble în alb și roșu, repetat de sute de ori în jurul tău, te face să simţi limpede cât ești de mic și de neînsemnat; habar nu am dacă în modul acesta (complet lipsit de orice trufie arhitectonică, să recunoaștem) s-a intenţionat reproducerea la scară mică a universului, dar ceea ce rezultă e un spaţiu care te îndeamnă la interiorizare și în care te poţi simţi în același timp sub cerul liber, într-o pădure, într-o oază cu palmieri, într-o clădire făcută de mâna omului sau oriunde altundeva: cele 856 de coloane pot închipui aproape orice.



Nimic de zis, La Mezquita are și locuri în care meșterii arabi de-a acum 1200 de ani s-au jucat cu piatra, cu imaginaţia și cu motivele orientale, închipuind din ele locuri fabulos împodobite cum este Mihrab-ul, nișa de rugăciune ce potrivit tradiţiei musulmane trebuie îndreptată cu faţa spre Mecca; despre acest Mihrab, împreună cu cupola de deasupra sa, se spune că este unic în lume, fiind bogat decorat cu mozaic bizantin (aplicat de meșteri aduși acum un mileniu și ceva tocmai din Constantinopol) ce înfăţișează motivele geometrice și florale atât de dragi artei islamice, la care se adaugă inscripţii din Coran; însă una peste alta nota generală a Mezquitei este de simplitate extremă, dată de cele 856 de coloane cu arce duble dungate în alb și roșu. Iar simplitatea aceasta nu o face cu nimic mai puţin frumoasă, ci dimpotrivă.





Povestea Mezquitei este grozav de lungă, pentru că pe locul ei a existat întâi un templu roman iar apoi o biserică creștină, încă din vremea vizigoţilor; după cucerirea arabă a Córdobei locul a fost întâi împărţit între creștini și musulmani, iar apoi musulmanii au cumpărat partea creștină, deși situaţia le permitea s-o ia cu forţa (islamismul de atunci era cu totul diferit de cel de azi: intoleranţa și fanatismul orb îi erau complet străine); lucrările la marea moschee de azi au început în 784, la cererea emirului Abd al-Rahman I, și au continuat timp de 200 de ani, până în 987; o parte din piatra folosită pentru construirea Mezquitei provine de la templul roman ce s-a aflat aici înainte de ridicarea bisericii creștine a vizigoţilor și dintr-un amfiteatru roman apropriat. Cunoscătorii spun că Mezquita are multe trăsături comune cu marea moschee din Damasc, din Siria, ce i-a servit ca model; oricum, Mezquita a fost faimoasă în toată lumea islamică de acum un mileniu și i-a scutit pe musulmanii din Córdoba de lungul pelerinaj la Mecca: firește, din moment ce ai minunăţia de Mezquita la doi pași de tine de ce să te mai duci tocmai la Mecca?


Povestea jenantă a Mezquitei

In 1236 Reconquista spaniolă împotriva maurilor a ajuns la Córdoba, care a fost recucerită și adăugată lumii creștine, iar învingătorii au decis că Mezquita trebuie transformată din moschee în catedrală catolică; așa că în mijlocul Mezquitei te vei pomeni brusc în faţa unei barbarii: spaţiul ocupat de 60 de coloane a fost siluit fără milă de arhitecţii spanioli din 1523 și transformat în catedrală catolică; trufașă ca orice învingător, catedrala catolică se potrivește cu La Mezquita exact ca nuca în perete, ea fiind cea care a dat numele acela bizar, de moschee-catedrală; îngerași baroci și renascentiști și alte blizbizuri foșgăitoare ale artei europene de duzină din secolul 16 își etalează cu mândrie stupidă lucirile metalice, înconjuraţi cu resemnare de aceleași coloane cu arce duble în alb și roșu; învingători ai arabilor ce ridicaseră aici Mezquita, spaniolii au ţinut neapărat să-și aducă și ei contribuţia la splendoarea Mezquitei, ridicând în mijlocul ei această Capilla Mayor ce compune catedrala propriu-zisă; au reușit exact pe dos: catedrala este locul cel mai urât al Mezquitei, aducând cu sunetul strident și metalic al unei goarne stricate și remarcându-se printr-un singur lucru: trufie și dispreţ faţă de învins. Se zice că deși împăratul Carol Quintul își dăduse acordul pentru ridicarea catedralei, când a văzut cum a fost mutilată Mezquita ar fi regretat adânc eroarea, reproșându-le arhitecţilor: aţi construit aici ceva ce oricine putea construi oriunde altundeva, dar aţi distrus ceva ce era unic în lume.


Puţin mai încolo de catedrală vei găsi încă două semne ale creștinării cu forţa a Mezquitei: două capele creștine numite Capilla de Villaviciosa și Capilla Real, ridicate în 1377, în stil mudéjar; însă ele reușesc totuși să se armonizeze cu La Mezquita, fără să distoneze cu ea precum catedrala, care rămâne, fără dubii, povestea cea mai jenantă din întreaga istorie a Mezquitei.



Există și un revers la siluita transformare a Mezquitei în catedrală catolică: campania încăpăţânată pe care în zilele noastre o duc musulmanii Spaniei pentru a li se permite să se roage iar în Mezquita, readucând-o astfel la ce a fost până în 1236; până acum s-au opus cererii atât autorităţile bisericești spaniole cât și Vaticanul, dar e clar că musulmanii nu au de gând să se lase bătuţi; iar în aprilie 2010 a existat și un incident foarte mediatizat, în care doi turiști musulmani din Austria s-au bătut cu personalul de securitate al Mezquitei: cei doi îngenuncheaseră în moschee și începuseră să-și facă rugăciunile musulmane acolo, în pofida interdicţiilor în acest sens; asta se petrecea taman în Săptămâna Patimilor, cu puţin înainte de Paște...

Córdoba, în câteva cuvinte: ce să vezi, ce să știi, când să vii

La mică distanţă de La Mezquita se află Juderia, vechiul cartier medieval al evreimii din Córdoba: un păienjeniș de străduţe înguste și cochete mărginite de case cu ziduri orbitor de albe, cu fier forjat la balcoane și ferestre; trebuie spus că evreii au cunoscut în Spania arabă probabil cea mai bună perioadă a istoriei lor medievale: nu doar că erau una dintre comunităţile majore ale Andaluziei maure, ci au atins undeva în jurul anului 1000 o remarcabilă înflorire materială și culturală; iar despre sinagoga din Juderia se zice că este singura sinagogă medievală rămasă în toată Andaluzia. Pe alocuri prin Juderia vei putea vedea patios, acele curţi interioare în stil maur, pline de flori; iar într-o piaţă încântătoare se află statuia faimosului filozof evreu Moses Maimonides (1135-1204), născut la Córdoba dar bine cunoscut lumii islamice a acelor vremuri.




La sud-vest de Mezquita, pe malul Guadalquivir-ului, se află Alcázar de los Reyes Cristianos (Palatul Regilor Creștini), fostă reședinţă a regilor Spaniei; construit în 1328 cu grădini mărginite de chiparoși, bazine de apă și fântâni în stil maur, între 1500 și 1820 a fost reședinţă a Inchiziţiei spaniole.


Vis-a-vis de Mezquita se află Palacio Episcopal, în care sunt Muzeul Diocezan și oficiul de turism; iar la capitolul muzee, palate și biserici creștine mai trebuie menţionate Museo de Bellas Artes, muzeul-palat din sec. 14 Palacio de Viana, Plaza del Potro din sec. 16 (se spune că Cervantes a scris Don Quijote în posada din această piaţă), Muzeul arheologic, Museo Taurino (dacă ești pasionat de corride), Palacio de la Merced și cele 12 biserici fernandine construite de regele Ferdinand de Castilia în sec. 13, după recucerirea Córdobei.


Vestigiile romane ale Córdobei nu sunt nici ele de neglijat: la Puente Romano (podul roman) se adaugă templul roman, teatrul, mausoleul, cele două forumuri, amfiteatrul și ce a mai rămas din palatul împăratului Maximian, compunând șantierul arheologic Cercadilla, precum și zidurile romane ce înconjurau orașul acum două milenii, laolaltă cu mai multe turnuri și trei porţi (Puerta de Almodóvar, Puerta de Sevilla și Puerta del Puente, la capătul nordic al podului roman) din cele 13 pe care le avea metropola romană.


În afară de La Mezquita mai există și alte vestigii arabe, cum sunt Torre de la Calahorra, la capătul sudic al podului roman (cu un mic muzeu ce merită văzut și cu cea mai bună vedere spre orașul vechi și spre Mezquita), Molinos arabes, cele 11 mori arabe de pe fluviul Guadalquivir, și niște băi arabe; iar marele meu regret este că nu am reușit să văd și șantierul arhelogic Medina Azahara, de lângă Córdoba; aici s-a aflat un palat imens și superb construit în 936 de califul Córdobei, unul din cele mai mari monumente ale Spaniei maure; nu-i nimic, mi-a rămas pentru data viitoare...



Una peste alta în Córdoba vei găsi o puzderie de mărturii în piatră ale istoriei sale: a fost întâi oraș cartaginez, sub numele de Kartuba, care a fost cucerit de romani în 206 î.e.n.; în timpul lui Cezar a devenit capitala provinciei romane Hispania Baetica, fiind cel mai mare oraș al Spaniei romane, iar după căderea imperiului roman a fost cucerită de vizigoţi și apoi de bizantini, în timpul împăratului Justinian. După 711 a fost cucerită de arabi, sub numele de Qurṭubah a ajuns în 716 capitala Spaniei arabe subordonate Califatului de Damasc, iar în 766 a devenit capitala emiratului arab independent Al-Andalus, condus de dinastia omeiazilor (Umayyad). Între 929 și 1031 Córdoba a fost capitala Califatului de Córdoba, condus de aceeași dinastie a omeiazilor, iar momentul ei de apogeu a fost în secolul 10, când de aici erau conduse întreaga Spanie arabă și o bună parte a Maghreb-ului african; în tot occidentul mai exista un singur oraș care se putea compara cu Córdoba de atunci: Palermo, metropola arabă din Sicilia. A urmat decăderea ireversibilă a Córdobei, începută cu prăbușirea califatului în 1031; Córdoba a devenit capitala unui mic taifa, un regat maur independent, apoi a fost cucerită de regatul maur din Sevilla în 1070, după care a trecut în mâinile dinastiilor maure ale Amoravizilor și Almohazilor; în 1236 a fost recucerită de regele castilian Ferdinand al III-lea, iar din metropolă orientală a occidentului a ajuns cu timpul un biet oraș provincial de doar 20.000 de locuitori, undeva prin sec. 18. Una peste alta cordobanii sunt grozav de mândri de trecutul lor: la povestea de mai sus trebuie adăugat că în Córdoba s-au născut filozoful stoic Seneca, poetul roman Lucan, filozoful arab Averroes și filozoful evreu Moses Maimonides; ba chiar și faimosul matador spaniol Manolete este tot din Córdoba...


În fine, perioada cea mai indicată pentru a ajunge în Córdoba este luna mai, când orașul găzduiește, cu un tupeu tipic andaluz, exact trei sărbători: Cruces de Mayo la începutul lunii, când cruci mari, împodobite cu flori, sunt amplasate în pieţe și pe străzi, însoţite de mâncarea și muzica de rigoare; Fiesta de los Patios pe la mijlocul lunii, ce debutează cu o paradă numită Bătălia Florilor și continuă cu un concurs între cele mai frumos împodobite curţi (patios) din Córdoba; iar la finalul lunii este Feria de Córdoba, numită și Feria de Mayo, despre care am înţeles că aduce mult cu surata ei mult mai celebră din Sevilla, Feria de Abril. Așa că dacă ești pe aproape, prin Malaga (unde poţi ajunge cu avionul din România) sau Sevilla, fă bine și suie-te într-un tren (sunt destule, iar din Sevilla sunt directe) și dă fuga la Córdoba să vezi cum sărbătoresc andaluzii: la asta se pricep cel mai bine, aș spune eu după ce i-am văzut în acţiune timp de câteva zile, la Feria de Abril...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu