Ici-colo, prin Himalaya: catre Manali

Am venit aici cu gandul ca probabil stau doua saptamani in Dharamshala, si apoi ma intorc acasa; asa ca nu am nici haine groase ori pregatirile firesti pentru o calatorie mai lunga de atat, si nici macar un biet ghid al Indiei. E adevarat, venind aici am pastrat in minte o paranteza minuscula: daca voi avea chef sa mai raman, mai raman.

Intr-un final, dupa cateva zile de ezitari, am decis sa mai raman; asa ca mi-am luat ramas bun de la Dharamshala si de la tovarasii de calatorie ce se intorceau catre casa si am luat autobuzul catre nord, catre oraselul Manali, din valea himalayana Kullu. Care este un adevarat nod turistic: din Manali porneste atat ruta catre nord, catre orasele Leh si Kargil din Ladakh, numit si Micul Tibet, cat si ruta catre est, catre vaile Spiti si Lahaul din Himalaya, si mai departe catre valea Kinnaur.

Inca nu m-am decis incotro sa ma indrept; sau, mai bine zis, cu ce sa incep; uneori chiar mi se potriveste acea vorba de duh despre ce inseamna culmea ezitarii: sa ezit?!... sa nu ezit?!... Asa ca ma bucur de tihna si de aerul curat din Old Manali, cat si de faptul ca am ajuns intreg pana aici. Pentru ca da, drumul pana aici a fost o tortura.

Stiam deja din calatoria de acum cateva zile la Lacul Rewalsar ca drumul din Dharamshala catre Mandi, aflat cam la jumatatea distantei pana la Manali, este o adevarata incercare pentru un om obisnuit: soseaua ingusta (avand un singur sens pe portiuni foarte lungi, sau cel mult doua “sensuri indiene”, cu exact 5 centimetri intre cele doua masini si cu cate o roata in afara drumului) serpuieste la infinit printre munti si vai adanci, in suisuri si coborasuri fara numar. Un drum pe cat de frumos, pe atat de greu, din moment ce cinci pasageri din sase au avut rau de masina; adica am scapat doar eu. Asta insemnand circa 150 sau 170 de kilometri parcursi in sase ore de mers, sau in opt ore petrecute in total pe drum daca luam in calcul si timpul pentru cele cateva pauze, inclusiv cea de masa. Insa drumul la Rewalsar a fost facut, de bine de rau, cu un crossover Toyota. Asa ca habar nu aveam, nici pe departe, ce inseamna sa faci un drum de doua mai lung cu un autobuz indian.

Da, sa calatoresti cu autobuzul in India poate parea o adevarata aventura. Iar sa faci asta pe drumurile inguste, pline de gropi, serpentine, suisuri si coborasuri din Himalaya poate parea culmea aventurii. Insa nu este nici o aventura, pe cuvant! Este doar una din torturile rafinate ale Asiei. Este nu picatura chinezeasca, ci picatura indiana.

Autobuzul a plecat din Dharamshala la ora 8,30 seara, intr-o atmosfera conspirativa, ca inaintea initierii intr-o secta de ciudati. Un autobuz Deluxe, pentru turisti, ceea ce in India inseamna ca nu trebuie sa stai cu gaina ori capra in brate, ci o poti pune in compartimentul de bagaje. Care se afla in cala autobuzului, si nu deasupra lui, ca la faimoasele local buses fara geamuri si incarcate pana peste limitele inchipuirii cu pasageri, boccele uriase si animale, ale caror fotografii incredibile au facut de atatia ani inconjurul lumii.

In autobuz era slinos si umed, ca intr-o pestera. Te asteptai sa apara liliecii din cine stie ce ungher, iar faptul ca bestiile intarziau sa apara facea tensiunea si mai mare. Usa de la intrare a scartait prelung, ca un semn rau. Se intepenea, insa ajutorul de sofer stia sa ii dea un pumn astfel incat sa se deschida (aproape) imediat, din cel mult al treilea pumn. Banuiesc ca stiti, ajutorul de sofer este o functie cat se poate de obisnuita in India: este insul acela priceput la toate care fluiera vesel in parcare, care striga cu ifose numele statiilor de oprire si care numara pasagerii dupa opriri, sa vada cati au fost uitati pe acolo. Si bineinteles, erau doi soferi: era un drum greu, de noapte, nimic nu trebuia lasat la intamplare. Mai ales in India!

Autobuzul urma sa mearga prin munti toata noaptea, si sa ajunga in Manali dimineata; ceea ce insemna ca soseaua ingusta putea fi parcursa fara problemele provocate de traficul greoi si ambuteiajele din timpul zilei. Asa ca ne-am pregatit, cei circa 15-20 de turisti din occident, de un somn bun si odihnitor pana in Manali.

Nici vorba!

Inca de la plecare s-a remarcat zgomotul pe care il producea autobuzul nostru Deluxe: ceva bizar, ca inaintea unei dezintegrari mult amanate. Sunet de fiare trantite, scrasnite, lovite intre ele. Dar totusi, puteam spune: e pur si muove! E adevarat, miscarea era cu doar vreo 30-35 de kilometri pe ora, cel mai des atunci cand autobuzul cobora la vale.

Of, frumoasele vai din Himalaya! Oare am sa le mai pot uita vreodata? Pentru ca de fiecare data cand autobuzul cobora intr-o asemenea vale (si au fost fara numar), la sunetul specific dezintegrarii metalice de care spuneam mai sus se adaugau vaietele si plansetele franelor. Cred ca numai in India niste banale placute de frana pot scoate asemenea sunete: icnete infundate, tipete prelungi ca de iezi injunghiati, scartait ca din filme de groaza. Parea ca o intreaga orchestra simfonica a iadului da concert de noapte prin pustietatile din Himalaya.

Undeva inspre miezul noptii ajutorul de sofer ne-a anuntat vesel: dinner! Asta inseamna o oprire langa o locatie suspecta (pentru care expresia “bodega insalubra” este mult prea blanda), in cursul careia echipajul indian al vehicolului nostru si pasagerii occidentali cu tendinte suicidale au luat masa. Adica au mancat niste chestii prajite, care erau pregatite in fata noastra, in niste oale al caror aspect taia pe loc orice urma de pofta de mancare, si te invita, mai degraba, in cu totul alta directie.

Atunci am observat prima data ca sunetul acela care vestea dezintegrarea autobuzului nu ma preocupa doar pe mine: la fiecare oprire unul din soferi intra sub autobuz si verifica cu multa atentie nu stiu ce pe acolo; stadiul dezintegrarii, am presupus eu. Dupa care ii dadea raportul de dezintegrare si celuilalt sofer.

La toate acestea se adaugau hurducaturile; soselele indiene sunt pentru caractere tari, si pentru oase pe potriva: sunt pline de gropi. Asa ca asta noapte mi-am lovit coastele, spatele si genunchii pe toate partile: exact asa cum se loveste un snitel.

Credeam pana asta noapte ca sunt un ins rezistent, si ca sunt foarte departe de a ma lasa doborat de un biet drum cu autobuzul, de mai putin de 10-12 ore. M-am inselat; asta noapte nu am reusit sa pun geana pe geana. Am incercat toate metodele: am numarat oi, am cantat in gand, am vorbit fara sir, am stat cu ochii in tavan, mi-am repetat la nesfarsit ca sunt in India, asa ca trebuie sa privesc experienta intr-un autobuz Deluxe ca pe una pentru pensionari si femei gravide, intrucat se poate si mult, mult mai rau de atat; cum ar fi calatoria cu un local bus, claie peste gramada, fara geamuri si cu gaina sau capra in brate.

Totul a fost zadarnic. Am savurat tortura pana la capat. Picatura indiana: cu autobuzul prin Himalaya.

Intr-un final am ajuns in Manali, fara intarzieri notabile; oricum nu ar fi avut sens sa stau cu ochii pe ceas; doar sunt in India! Am coborat din autobuz, gata sa respir usurat, insa am dat cu ochii peste dezastrul incredibil al autogarii din Manali, care arata, in lumina cruda a diminetii, precum a doua zi dupa un cataclism atomic, si aproape ca am tipat: Doamne, ca sa ajung aici am suportat toata noaptea o asemenea tortura?!...