Portretul unui mare maestru tibetan: Chögyal Namkhai Norbu Rinpoche

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că astăzi voi povesti despre un mare maestru tibetan aș fi fost, în cel mai bun caz, foarte mirat. La începutul anului 2009 nu auzisem decât zvonuri neclare despre uluitorii maeștri buddhiști veniţi de pe înălţimile Tibetului, iar primul meu contact concret cu lumea lor și cu poveștile lor incredibile a fost doar spre finalul lui 2009, în Dharamshala. Apoi în 2010, după întoarcerea din Tibet, am aflat de pe Internet despre Namkhai Norbu Rinpoche, unul dintre cei mai respectaţi maeștri tibetani ai lumii și singurul mare maestru tibetan care vine în fiecare an în România. În 2011 am participat prima dată la o retragere ţinută de el, devenind și eu unul dintre discipolii săi. Iar de atunci am mai mers, tot în România, la încă trei retrageri conduse de Namkhai Norbu, astfel că am putut afla tot mai multe despre acest maestru, pe care vă spun sincer că mă simt foarte norocos să-l pot numi azi maestrul meu. Așa că mă tot întrebam, fără nicio urmă de mândrie nelalocul ei, din moment ce am spus atâtea povești despre Tibet, aș putea oare să nu povestesc tocmai despre el?

Mică istorie a Marii Perfecţiuni: Dzogchen

Poate ai auzit deja de filmul documentar „My Reincarnation” al regizoarei americane Jennifer Fox: povestea vieţii unui mare maestru tibetan stabilit în Italia după 1959 și a fiului său Yeshi, considerat la naștere ca fiind reîncarnarea unui maestru tibetan, și a uriașei dileme a lui Yeshi: să traiască viaţa unui tânăr italian obișnuit (cum i-ar fi fost cel mai îndemână, fiind născut în Italia și având mama italiancă), sau să-și asume statutul de reîncarnare a unui maestru tibetan și să pornească pe un drum cu totul diferit? Ei bine, în film este vorba chiar despre Namkhai Norbu Rinpoche și fiul său, Khyentse Yeshi Namkhai; știm și cine a fost maestrul tibetan a cărui reîncarnare fusese recunoscut Yeshi: Khyentse Chökyi Wangchug Rinpoche, un cunoscut maestru Dzogchen care a trăit în Tibetul de est până prin anii '60, unchi matern al lui Namkhai Norbu. Jennifer Fox a filmat secvenţele acestui film vreme de 20 de ani (din 1988 până în 2009), având acces în cercul restrâns al familiei lui Namkhai Norbu și călătorind timp de patru ani alături de maestrul tibetan, ca discipolă și secretară a acestuia; Namkhai Norbu fiind unul dintre cei mai mari maeștri Dzogchen ai zilelor noastre.

Bun, dar ce înseamnă Dzogchen? Deși asociate îndeobște cu buddhismul tibetan (și chiar considerate a fi esenţa acestuia), învăţăturile Dzogchen sau atiyoga, „Marea Perfecţiune”, sunt prezente și în religia Bön, vechea religie indigenă a Tibetului de dinainte de sosirea buddhismului, avându-și originea în afara Tibetului, în spiritualitatea indiană; deci Dzogchen nu este neapărat o învăţătură buddhistă, ci mai degrabă una aflată dincolo de diferenţe religioase ori sectare. Considerat nivelul cel mai înalt din tantrayana (adică buddhismul tantric, sau vajrayana), Dzogchen este în realitate separat atât de tantrayana cât și de sutrayana, cele două diviziuni majore ale buddhismului tibetan. Dintre cele patru școli ale buddhismului tibetan doar membrii școlii Nyingmapa, cea mai veche dintre ele, au avut de-a lungul timpului o relaţie foarte strânsă și constantă cu Dzogchen; însă și în celelalte trei școli buddhiste tibetane (Kagyupa, Sakyapa și Gelugpa) au existat practicanţi și maeștri Dzogchen, iar actualul Dalai Lama este unul dintre aceștia.

Invăţătura Dzogchen a pătruns în Tibet în sec. 8, adusă de marele maestru Padmasambhava, părintele buddhismului tibetan, considerat de tibetani drept al doilea Buddha; însă un secol mai târziu buddhismul tibetan a intrat într-o perioadă foarte grea, în care buddhiștii au fost persecutaţi în mai tot Tibetul; așa că majoritatea maeștrilor Dzogchen s-au refugiat atunci în Tibetul de est, iar câteva secole după aceea învăţăturile Dzogchen au fost transmise în șoaptă și practicate pe ascuns. Așa au apărut pesemne practicanţii ascunși de Dzogchen, adică oameni care în viaţa de toate zilele aveau meserii obișnuite și familii, astfel că nu ieșeau în evidenţă cu absolut nimic faţă de ceilalţi; iar adesea se vădea că au fost practicanţi de Dzogchen doar la moartea celor mai buni dintre ei, când realizau acea inexplicabilă încălcare a legilor naturii numită de occidentali rainbow body, corpul-curcubeu sau corpul de lumină.

Așa că Namkhai Norbu Rinpoche coboară dintr-o lungă linie neîntreruptă de maeștri care au transmis de la unul la altul, prin viu grai, învăţăturile Dzogchen: Namkhai Norbu Rinpoche a primit introducerea directă în Dzogchen de la maestrul său Nyala Changchub Dorje (1826-1978), iar acesta, la rândul său, de la maeștrii săi Nyala Pema Dündul (1816–1872) și Adzom Drukpa (1842-1924); și tot așa se poate merge înapoi în timp, din maestru în maestru, până la Padmasambhava, primul maestru Dzogchen care a ajuns în Tibet, în sec. 8; iar de la Padmasambhava se poate merge înapoi în timp și mai departe, până la Garab Dorje, primul maestru Dzogchen din istorie; la fel ca și Padmasambhava, Garab Dorje era originar din legendarul regat buddhist Oddiyana, ce se afla prin nordul Pakistanului de azi, și a trăit undeva în sec. 1 al erei noastre.

În prezent se întâmplă un fenomen extrem de surprinzător, de devoalare la scară planetară a acestor învăţături care timp de secole au fost transmise și practicate în secret doar în Tibet, de către un număr restrâns de oameni: în occident există mai mulţi maeștri tibetani care predau Dzogchen în conferinţe publice și scriu cărţi pe teme de Dzogchen, din care îi amintesc aici doar pe Sogyal Rinpoche, autorul faimoasei Cărţi tibetane a vieţii și a morţii, și pe Dalai Lama; iar dintre ei, dacă mă uit pe harta lumii Namkhai Norbu Rinpoche pare să fi contribuit cel mai mult la răspândirea Dzogchen în lume, el fiind și singurul mare maestru Dzogchen ce vine în fiece an și în România. Paradoxal la culme este faptul că în acest timp învăţătura Dzogchen este în mare pericol să se stingă chiar la ea acasă, în Tibet: după ocupaţia chineză din 1959 întreg buddhismul tibetan a fost persecutat crâncen și majoritatea maeștrilor tibetani s-au refugiat în India, Nepal și ţări occidentale, iar coșmarul cel mai mare al maeștrilor tibetani de după 1959 a fost netransmiterea mai departe a străvechilor învăţături și întreruperea liniilor de maeștri; sau poate că tradiţia Dzogchen continuă și azi în Tibet ca acum câteva secole, în taină, prin practicanţi ascunși?

Biografia unui mare maestru Dzogchen

Chögyal Namkhai Norbu Rinpoche s-a născut la 8 decembrie 1938 în districtul Derge din provincia Kham, în estul Tibetului. Când avea doar doi ani a fost recunoscut de doi maeștri tibetani ca fiind reîncarnarea (tulku) unui mare maestru tibetan care încetase din viaţă cu puţini ani înainte: Adzom Drukpa (1842-1924), un faimos învăţător Dzogchen care trăise tot în Tibetul estic. La vârsta de opt ani a fost recunoscut de alţi doi mari maeștri tibetani ca fiind reîncarnarea minţii lui Ngawang Namgyal (1594-1651, zis și Lhodrug Shabdrung Rinpoche), primul conducător al Bhutanului, un lama tibetan care a cucerit, unificat și întemeiat micul stat bhutanez. Așa se face că încă din copilărie Namkhai Norbu a primit titlul foarte onorant de chögyal (sau dharmaraja, adică rege al credinţei), purtat în trecut de unii conducători tibetani precum cei din Bhutan, Sikkim și Ladakh. Și oricâtă perplexitate ar stârni pentru occidentali, asemenea reîncarnări ale unor mari maeștri tibetani în copii născuţi ceva mai târziu erau considerate cât se poate firești în Tibetul buddhist de altădată, cele mai cunoscute linii de tulku fiind succesiunile de Dalai Lama, Karmapa și Panchen Lama.

Datorită statutului său de tulku Namkhai Norbu a avut o copilărie deosebită de a altor copii tibetani: între vârsta de opt ani și cea de șaisprezece ani a urmat studii buddhiste sistematice în colegii monastice din estul Tibetului, tânărul învăţăcel tibetan dovedindu-se a fi mult mai rapid în progrese decât colegii săi mai în vârstă; a primit învăţături și iniţieri de la mai mulţi maeștri buddhiști ai timpului, începând cu cei doi unchi ai acestuia, ambii practicanţi Dzogchen: Khyentse Chökyi Wangchug Rinpoche, unchiul matern, și Togden Ugyen Tendzin, unchiul patern despre care se știe că în 1962 a realizat miraculosul rainbow body, corpul de lumină. În 1951 Namkhai Norbu a primit învăţături și iniţieri de la o faimoasă maestră yoghină pe nume Ayu Khandro (1839–1953), care doi ani mai târziu a realizat și ea rainbow body. Iar în 1954, când avea șaisprezece ani, Namkhai Norbu a vizitat China comunistă ca reprezentant al tineretului tibetan; aici a servit ca instructor de limbi tibetane la universitatea din orașul Chengdu, din provincia chineză Sichuan, devenind expert în limbile chineză și mongolă. Însă tânărul setos de învăţătură și-a continuat și în China studiile buddhiste, profitând că întâlnise aici un mare maestru tibetan. Una peste alta până prin 1955 Namkhai Norbu primise deja o mulţime de învăţături și iniţieri buddhiste de la mai mulţi maeștri foarte renumiţi din estul Tibetului.

În 1955 s-a întors în ţinutul natal Derge și a pornit să-și caute maestrul principal, în urma unui vis premonitoriu; l-a găsit într-o vale izolată, în persoana lui Changchub Dorje (1826-1978), cunoscut și ca Nyala Rinpoche, un maestru în învăţătura Dzogchen și în medicina tradiţională tibetană ce conducea o mică așezare laică de practicanţi Dzogchen, numită Khamdogar. Changchub Dorje fusese discipolul unor mari maeștri Dzogchen precum Nyala Pema Dündul, care a realizat rainbow body în 1872, și Adzom Drukpa, maestrul a cărui reîncarnare fusese declarat Namkhai Norbu; într-o manieră tipic tibetană, maestrul se reîncarnase în discipol iar fostul discipol era maestrul celui reîncarnat, așadar; iar anii puși în paranteze nu sunt dintr-o eroare, ci reprezintă chiar anii în care se spune că a trăit Changchub Dorje: se știe că s-a născut în 1826, iar în 1978 a realizat rainbow body, corpul-curcubeu; e drept că există și o altă versiune, potrivit căreia ar fi trăit doar până în 1961, când avea deja peste 130 de ani; oricare ar fi adevărul, Changchub Dorje a fost, în mod cert, încă un personaj excepţional din șirul lung de personaje excepţionale apărute în viaţa lui Namkhai Norbu; tânărul de șaptesprezece ani a stat cu el șase luni, primind de la el introducerea directă în Dzogchen și mai multe învăţături importante; este socotit discipolul principal al lui Changchub Dorje, iar Namkhai Norbu Rinpoche spune adesea că Changchub Dorje este pentru el root master, maestrul esenţial sau maestrul de rădăcină.

După un lung pelerinaj prin Tibetul central, India, Nepal și Bhutan tânărul Namkhai Norbu s-a întors în Derge și s-a confruntat tot mai concret cu înrăutăţirea situaţiei în ţinutul natal, cauzată de invadarea de către chinezi a Tibetului; așa se face că s-a văzut nevoit să se refugieze din calea chinezilor întâi în Tibetul central iar apoi în Gangtok, capitala Sikkimului, unde între 1958 și 1960 a lucrat ca editor de cărţi tibetane pentru guvernul sikkimez; însă tânărului erudit de 22 ani îi era menit să ajungă în Europa, așa că în 1960 a acceptat invitaţia lui Giuseppe Tucci, un renumit profesor italian specializat în tibetologie, și s-a mutat în Italia; între 1960 și 1964 a colaborat ca cercetător asociat cu Giuseppe Tucci, ţinând seminarii de yoga, medicină și astrologie tibetană la IsMEO - Istituto per il Medio e l’Estremo Oriente din Roma; iar începând din 1964 și până în 1992 a predat ca profesor limba tibetană, limba mongolă și istoria culturii tibetane la Istituto Orientale din Napoli.

În 1971 Namkhai Norbu a început să predea Yantra Yoga (trul khor), o formă aparte de yoga tibetană care combină mișcarea, respiraţia și vizualizarea; în 1976 a început să predea unui grup de studenţi italieni și învăţăturile Dzogchen, fondând împreună cu aceștia Comunitatea Dzogchen, astăzi cunoscută în toată lumea; iar în 1981 a întemeiat primul centru al Comunităţii Dzogchen, la Arcidosso, în Toscana: numit Merigar, el se voia a fi replica peste timp și spaţiu a Khamdogar, mica așezare de practicanţi Dzogchen condusă de maestrul Changchub Dorje, unde Namkhai Norbu a petrecut șase luni în anul 1955. De atunci au mai fost înfiinţate multe asemenea centre Dzogchen, numite gar, în Rusia, Statele Unite, Mexic, Venezuela, Argentina și Australia; și chiar și în România există unul numit Merigar East, lângă comuna constănţeană 23 August, prima retragere fiind ţinută aici în 2007. Există însă și centre secundare ale Dzogchen Community, numite ling, în multe alte locuri din Europa (Italia, Austria, Cehia, Franţa, Germania, Anglia, Grecia, Olanda, Ungaria, Lituania, Polonia, Slovacia, Elveţia, Spania), Israel, Statele Unite și Asia (Japonia, Singapore, China și Taiwan), astfel că în prezent Dzogchen Community este o comunitate globală, cu un număr uriaș de membri împraștiaţi prin toată lumea și cu capitala la Dzamling Gar, în insula Tenerife.

În anul 1988 Namkhai Norbu a fondat ASIA (Associazione per la Solidarietà Internazionale in Asia), o asociaţie având ca preocupare principală sprijinirea nevoilor educaţionale și de sănătate ale unor comunităţi din Tibet și Himalaya; iar în 1989 a înfiinţat Institutul Shang Shung, cu obiectivul principal al conservării culturii tibetane, grav periclitată după tragicele evenimente din Tibet de după 1959; inaugurat în 1990 de către Dalai Lama, Institutul Shang Shung are filiale în Italia, Rusia, Statele Unite, Anglia, Argentina, Australia, Austria și Olanda și e angrenat într-o ambiţioasă acţiune de traducere în limbile occidentale a unor mari opere tibetane. La toate acestea trebuie adăugate mai multe cărţi publicate de Namkhai Norbu în ultimele decenii, pe teme privind istoria și cultura tibetană, învăţături buddhiste tantrice și învăţătura Dzogchen, din care în România au fost traduse două, „Yoga visului și practica luminii naturale” și „Cristalul și calea luminii - Sutra, Tantra și Dzogchen”. În prezent Namkhai Norbu este unul dintre cei mai cunoscuţi maeștri tibetani ai lumii și unul dintre marii maeștri Dzogchen ai acestor timpuri; călătorește foarte mult pentru a susţine conferinţe și a da învăţături Dzogchen în toată lumea (cine nu crede îi poate vedea aici programul pe 2015, și sigur va fi foarte impresionat) și conduce o comunitate cu un număr uriaș de discipoli împrăștiati pe toate continentele mai puţin Africa; și cine ar fi putut crede în 1960, înainte de plecarea spre Italia, că tânărului tibetan de 22 de ani, rămas fără patrie și refugiat în Sikkim, îi era hărăzită o asemenea existenţă de excepţie?

Învăţăcel la Merigar East

Am ajuns prima dată la Merigar East în vara lui 2011, măcinat de sentimente contradictorii: pe de-o parte îmi plăcea la nebunie întinderea însorită și bătută de vânt din jurul garului (e clar că acel colţ de câmpie dobrogeană are ceva din calmul maiestuos al platoului tibetan) și mă simţeam mânat spre acel loc de un imbold ascuns, iar pe de altă parte mă întrebam mereu ce caut eu la niște învăţături tibetane din care nu pricep o iotă; citisem deja cărţile de care ziceam mai sus și eram ferm convins că buddhismul și Dzogchenul sunt ceva mult prea abstract pentru posibilităţile mele. Între timp m-am mai liniștit, după ce am început să simt că înţeleg câte ceva din aceste învăţături. E adevărat, întâi a trebuit să accept că, împotriva iluziilor occidentale, buddhismul sau Dzogchenul nu se învaţă din cărţi: pentru a înţelege oricât de puţin din ceea ce citești ai nevoie ca de aer să auzi explicaţiile orale ale unui maestru, să fii atent la el și să-i urmezi exemplul, după puterile tale. Nimic suprinzător, în definitiv: la fel de bine ai putea citi cărţi despre campioni toată viaţa, dar asta sigur nu te va transforma într-un campion; ai nevoie să petreci foarte multă vreme lângă unul, și atunci poate mai ai o șansă.

S-a transformat viaţa mea după aceea? Greu de zis, ca să fiu sincer: în continuare îmi văd liniștit de ale mele, lucrez, îmi urmez hobby-urile, ies la câte o bere cu amicii și trăiesc la fel ca toată lumea; nu murmur mantre tot timpul și nu stau cu picioarele după cap, nu port haine de călugăr tibetan și nu am vreun nume tibetan (cum e la modă, din câte am văzut prin jur), nu discut mult și inutil despre compasiune sau alte dulcegării spirituale și în genere nu trăiesc nicio incredibilă telenovelă spirituală, al cărei personaj principal să fiu eu, pe drumul către iluminare; beau alcool, mănânc și carne din când în când, mai ales iarna (sunt un flexivegetarian, cum îmi zicea cu umor o amică), am lăsat fumatul din pură plictiseală, că nu mai îmi spunea nimic nou, nu mă supun la niciun fel de privaţiuni și una peste alta nu am niciun fel de ifose tibetane, cum se poartă și la noi de câţiva ani, sau zorzoane spirituale din acelea pe care mulţi și le agaţă prin cv-uri ca să-și umfle triumfal piepturile de aramă. Dimpotrivă, mai degrabă: îmi este tot mai ușor să râd de mine și de omeneștile mele slăbiciuni, pe care reușesc să le văd tot mai clar și (sper eu) cu tot mai mult umor. Pentru că vorba latinului, „homo sum, humani nihil a me alienum puto”, adică (în traducere liberă) har Domnului, am toate metehnele.

Habar nu am dacă între timp chiar am început să înteleg ceva din ceea ce acum trei ani îmi părea cu totul de neînţeles, sau este doar o iluzie autoliniștitoare, însă într-o privinţă sigur m-am lămurit: între a urma învăţăturile lui Namkhai Norbu Rinpoche și a duce existenţa obișnuită a unui european nu există absolut nicio incompatibilitate, după cum între spiritualitatea Tibetului și modul de viaţă occidental nu există niciun conflict ireductibil, cum ar părea la prima vedere. Fii prezent, în orice situaţie, este îndemnul pe care l-am auzit cel mai des de la Rinpoche: cum ar putea un asemenea îndemn să fie în vreo contradicţie, oricât de măruntă, cu imperativele vieţii mele de locuitor al uneia dintre capitalele Europei? Fii prezent - nu distras, lucrează cu circumstanţele și fii liber: ce poate fi mai dezirabil de atât într-o lume a occidentului avidă de profit cu orice preţ și de competiţie oarbă, tot mai distrasă și, împotriva aparenţelor, tot mai puţin liberă? Deși Namkhai Norbu Rinpoche a rămas profund tibetan a reușit, în anii foarte mulţi de după 1960, când s-a stabilit în Italia, să înţeleagă perfect mintea complicată dar pragmatică a occidentului; așa că învăţăturile străvechi ale Tibetului sunt date în modul cel mai direct și mai curajos cu putinţă, fără ocolișuri, amânări sau pregătiri („timpul e preţios”), transmise pe Internet, pe un webcast care merge șnur, într-un limbaj pe cât de tibetan pe atât de occidental, cu simplitate, cu claritate și cu mult umor. Tot ce a mai rămas de făcut ţine doar de mine, fără dubii.

Este adevărat că în continuare am mult mai multe întrebări decât răspunsuri, nu mă aștept la minuni din partea mea și nu mă pot încumeta să spun despre mine că sunt un practicant Dzogchen, dar un lucru știu sigur: am un maestru, ceea ce este formidabil de mult. Iar dacă am ceva dubii în privinţa asta îmi este de ajuns să-mi amintesc ce-mi povestea un amic pe care îl știu de la o retragere din Merigar East cu Namkhai Norbu Rinpoche: la ceva vreme după acea retragere a vrut musai să afle „mai multe despre buddhism”, așa că a plecat spre Nepal ca să petreacă vreo zece zile la mânăstirea tibetană Kopan, de lângă Kathmandu; la întoarcere însă bombănea nemulţumit că și-a risipit timpul și banii mergând pănă acolo: în mânăstire petrecuse zile în șir făcând meditaţii analitice în stilul școlii Gelugpa și repetând o anumită mantră, zisă „mantra de o sută de silabe”, alături de alte practici pregătitoare, iar ca să-și umple timpul ascultase din nou învăţăturile date la retragere de Namkhai Norbu Rinpoche, pe care le avea înregistrate; a trebuit să merg tocmai până în Nepal ca să înţeleg ce maestru grozav am deja, își încheia amicul meu povestea nepaleză.

(Surse foto: Sogyal Rinpoche & CNNR, CNNR & his family 1957, CNNR 1960, CNNR 1980th, CNNR Norway 1980th, CNNR first teaching in Merigar 1982, CNNR Italy 1985, Dalai Lama & CNNR)