Noi destinatii turistice de sezon: Piata Universitatii si Puerto Cabello

A propos de destinatii turistice de sezon, e limpede ca iarna asta este la moda Piata Universitatii; unde turistii petrecareti de ieri inca mai sarbatoreau cu drag Mica Unire.

Si vad ca pe piata a aparut o noua oferta turistica, de care habar nu aveam pana acum: catre Puerto Cabello (Venezuela), via Anvers (Belgia); inteleg ca este vorba despre o croaziera de lunga durata, cum poti avea doar o singura data in viata; deci biletul este doar dus. Hmmm, aventura curata e putin zis...

... si cu Anvers sunt cat de cat lamurit, dar stie cineva ce atractii turistice sunt in acest exotic Puerto Cabello?!...

De ce sa fii Pro Tibet

O stire recenta spune ca politia chineza a batut cu bastoane acoperite de cuie un tibetan care si-a dat foc, dupa care a deschis focul asupra unei multimi.

Este vorba de Losang Jamyang, un tanar de vreo 20 de ani; iar tragedia a fost in Aba (Ngaba), din provincia chineza Sichuan, in estul Tibetului ocupat de chinezi.

Se pare ca politia chineza nu s-a lasat deloc impresionata de faptul ca inca un tibetan a murit cerand libertate pentru Tibet: au tabarat pe el, lovindu-l cu picioarele si cu bastoane acoperite de cuie. Apoi s-au intors impotriva multimii de tibetani care asistasera indignati la scena: au batut mai multi tibetani, ranind grav o femeie si lasand-o oarba pe alta; alte surse spun ca au deschis focul, ranind doua femei.

Stirea continua sa relateze sec ca tanarul de 20 de ani este cel de-al 16-lea tibetan care si-a pus capat zilelor sau a incercat sa faca acest lucru in mai putin de un an, in semn de protest fata de reprimarea libertatii religioase in Tibetul ocupat de chinezi. 

As adauga (din alte surse) ca majoritatea tibetanilor din cei 16 (daca nu toti) au ales sa isi dea foc, si ca cele mai multe asemenea tragedii au fost in acelasi oras Aba (Ngaba) din provincia chineza Sichuan, una dintre regiunile din estul Tibetului pe care chinezii le-au rupt de Tibet si le-au inclus in provincii chinezesti; asa ca deloc intamplator in regiunile est-tibetane oprimarea tibetanilor este mai crunta decat in Regiunea Autonoma Tibet, iar procesul de sinizare (sau hanizare, adica ceva de genul „vrei nu vrei, devii chinez”) este mult mai avansat decat in alte regiuni tibetane.

Ma tot intreb ce se poate face cu o asemenea stire, pentru ca moartea in flacari a tanarului de 20 de ani sa nu fie in zadar; e limpede ca ziarele si opinia publica s-au obisnuit deja cu faptul ca in Tibetul ocupat de chinezi tibetanii isi dau foc pentru a atrage atentia lumii ca Tibetul vrea cu disperare sa fie liber; iar reactiile sunt reci, resemnate, statistice; ceva de genul: da, este foarte trist; este al 16-lea intr-un an; dar ce putem face???...

(Sursa: http://www.gandul.info/international/politia-chineza-ar-fi-batut-cu-bastoanele-acoperite-de-cuie-un-tibetan-care-isi-daduse-foc-apoi-a-deschis-focul-asupra-unei-multimi-9158343)

Feria de Abril 2012, Sevilla

Este sarbatoarea cea mai mare a Sevillei, capitala Andaluziei; si este una dintre cele mai mari sarbatori ale Spaniei: Feria de Abril, sau Feria de Sevilla. In fiecare primavara, in aprilie sau mai, Sevilla are sase zile si sase nopti de petrecere continua, in cel mai curat stil andaluz: trasuri impodobite, caballeros defiland mandri pe cai superbi, señoritas imbracate in trajes de flamenca multicolore, castañuelas, flamenco, cantece sevillanas, dansuri baile por sevillanas, gustarele tapas si multe, multe pahare cu vinuri jerez ori manzanilla.

Anul acesta Feria de Abril se va tine in perioada 24-29 aprilie; de marti pana duminica tarziu, ca de obicei. Gazda petrecerii fiind, ca intotdeauna, Sevilla, frumoasa capitala a provinciei spaniole Andaluzia. Iar mai multe detalii despre ce inseamna Feria de Sevilla puteti gasi aici.

De mirare: Bucuresti, o noua Mecca turistica

In presa de astazi am citit cu mirare cum ca Bucurestiul nostru ar fi primit in 2010 vreo 2,1 milioane de turisti, aflandu-se astfel, conform unei analize Euromonitor, la jumatatea topului celor mai vizitate orase din lume. In alte cuvinte, Bucurestiul ar fi fost al 55-lea cel mai vizitat oras din lume de catre turisti, inaintea unor orase precum Milano, Venetia, Florenta sau Lisabona!

Nu pot decat sa imi declar perplexitatea fata de o asemenea stire. Bucurestiul nostru prafuit si manelist, mutilat arhitectonic si cu nenumarate sechele comuniste, mai vizitat de turisti decat Venetia, Florenta sau Lisabona???!!!

Se stie, multi dintre turistii straini vin in Bucuresti atrasi irezistibil de viata sa de noapte, la care pesemne ca i s-a dus buhul, pana hat departe. Dar oare sa fie suficient de puternice atractiile (pseudo)turistice ale nimfelor locale (demne de tot respectul, intre noi fie vorba, din moment ce au putut provoca asa ceva) pentru a depasi la vizitatori destinatii turistice superbe precum Venetia, Florenta sau Lisabona? Pentru ca am vazut Venetia si Lisabona si nu inteleg nici in ruptul capului cu ce poate fi Bucurestiul mai atractiv decat ele.

Indiferent daca informatia este corecta sau nu (personal pastrez rezerve serioase fata de acuratetea ei), este limpede ca Bucurestiul nostru drag, asa balcanic si ciufut cum il stim, primeste tot mai multi musafiri din afara tarii; iar la asta sigur a contribuit nu doar viata sa de noapte, ci si frumusetea putinelor locuri din Bucuresti care au scapat de buldozerele comuniste (printre ele si strada Xenofon, de care scriam acum vreun an) ori refacerea centrului istoric, care de bine, de rau, se indreapta catre final; pentru ca trebuie sa recunoastem cinstit, fata de halul in care era centrul istoric acum vreo doi ani si ceva, centrul istoric de astazi arata de-a dreptul irezistibil.

Nu spuneam inca de atunci, in gluma, ca usor-usor Bucurestiul se transforma intr-o Mecca turistica?

Si poate ca la atragerea turistilor straini a contribuit (banuiesc eu) chiar si kitsch-ul arhitectonic tipic capitalei noastre, ce poate fi regasit nu doar in constructiile patrate si cenusii ale comunismului, cat mai ales in hidoseniile postrevolutionare; sa nu uitam, exista si o estetica a uratului, iar kitsch-ul nostru dambovitean ar putea parea o atractie turistica exotica unor oameni veniti din afara tarii, deja plictisiti pana peste cap de normal si de bun-gust.

In definitiv, oricare ar fi atractiile turistice ale Bucurestiului, jos palaria in fata lor! Ma simt mandru de ele!

(Sursa: Ziarul Financiar)

Kullu Lady

Am intalnit-o in valea Spiti, din nordul Indiei, cand rataceam agale prin superba vale himalayana, intr-un jeep condus de Jeevan, soferul indian vesel si istet; convenisem sa luam in jeep localnici autostopisti, pentru good karma, iar ea si copilul ei au fost printre musafirii nostri din acea zi; era din valea vecina Kullu, de dincolo de trecatoarea Rohtang; asa ca mi s-a parut extrem de firesc sa o pastrez in amintire drept Kullu Lady; calatorea catre sotul ei, care lucra pe undeva prin valea Spiti; era linistita si zambitoare, si nu parea deloc deranjata sa calatoreasca prin pustietatile acelea, cu un copil mic in spate. Drept bagaj avea doar o plasuta, aproape goala; si un suras incantator…

Dharamshala, T.C.V.: copiii tibetani sunt tristi (2)

Acum doi ani am vizitat Tibetan Children`s Village, exact in ziua in care avea loc o mare serbare: copiii tibetani din Dharamshala, capitala indiana a lui Dalai Lama si a exilului tibetan, sarbatoreau 49 de ani de la infiintarea Tibetan Children`s Village.

Mi-au ramas in minte, de atunci, cateva lucruri: in primul rand, cele doua devize scrise mare, cat se poate de vizibil, in incinta T.C.V.: come to learn, go to serve si others before self; si faptul ca mult, mult prea rar am putut vedea zambete: copiii tibetani sunt tristi.

Nepal: (aproape) tot ce-ai putea dori

Stiu, Nepal este una dintre cele mai sarace state ale Asiei, un continent care numai de tari sarace nu duce lipsa; nu foarte mare ca intindere, lipsit de iesire la mare si strivit intre gigantii ei vecini China si India, pedepsit si cu frigul inaltimilor din Himalaya dar si cu zapuseala de cuptor a campiilor nord-indiene; va sa zica, ce ar putea avea aparte o asemenea tarisoara, incat sa merite sa bati drumul interminabil pana acolo? Raspunsul este simplu: Nepal are (aproape) tot ce isi poate dori un calator; si poate oferi o calatorie de vis, in cel mai curat sens al cuvantului.

Sa ajungi in Kathmandu, capitala Nepalului, nu e tocmai usor; este vorba despre un drum de multe ore si cu doua escale, din care cea de a doua in Delhi, capitala Indiei. Aeroportul din Kathmandu este mic si saracacios: un fel de Baneasa, in versiune asiatica. Orasul te ia in primire imediat dupa iesirea din aeroport, fara sa iti lase timp sa te dezmeticesti dupa drum. O nebunie incantatoare, asa arata Kathmandu; majoritatea hotelurilor sunt in Thamel, cartierul turistic al Kathmandu-ului inca din era hippyota; insa chiar asa zgomotos si intesat de hoteluri, magazine si oferte de toate felurile, Thamel este un loc linistit si cuminte pe langa centrul orasului, unde s-ar putea sa te simti strivit de-a binelea de larma si viermuiala neostoita a localnicilor. Si chiar daca nu sunt amator de shopping turistic, recunosc ca in Thamel se pot face (cu precautiile de rigoare, evident) o gramada de cumparaturi interesante: saluri si haine din materialele viu colorate ale orientului, betisoare parfumate, artizanat si bijuterii (din care multe cu pietre de turcoaz, tipice pentru regiunile himalayene si Tibet), si nenumarate alte flecustete turistice, mai mult sau mai putin buddhiste, hinduiste ori tibetane, care iti iau ochii la tot pasul.

Rewalsar: pe urmele lui Padmasambhava si a printesei Mandarava (2)

Hindusii ii spun Rewalsar, iar tibetanii ii spun Tso Pema; este un loc fermecat, ca de basm, cu un tablou natural magnific si cu incredibil de multa pace; asezare minuscula, ascunsa in Himalaya, in statul nord-indian Himachal Pradesh, Rewalsar este - asa cum povesteam recent - un important loc de pelerinaj pentru toate marile religii dharmice: hinduism, sikhism si buddhism.

Rewalsar: pe urmele lui Padmasambhava si a printesei Mandarava (1)

La Rewalsar am calatorit inainte de a pleca ici-colo prin Himalaya, in valea Spiti, in Ladakh si in Kashmir; inca eram in capitala exilului tibetan, Dharamshala, cand ne-am hotarat, un mic grup de sase calatori mai umblareti, sa ne despartim pentru doua zile de restul grupului si sa vizitam Rewalsar-ul. Asa ca am tocmit un jeep cu sofer localnic de la una dintre agentiile turistice din Dharamshala si am pornit la drum de dimineata prin masivul himalayan Dhauladhar, infruntand voiniceste soseaua ingusta, cu nenumarate curbe, suisuri si coborasuri, care strabate monoton muntii, vaile si micile sate ale vaii Kangra, din statul nord-indian Himachal Pradesh.

Valea Spiti: mini-ghid ici-colo

Am mai scris pana acum de trei ori despre superba vale Spiti: un colt din Tibet, uitat si ascuns precum o comoara nepretuita intre culmile inalte ale marelui masiv himalayan, undeva la granita vestica dintre India si Tibetul ocupat de chinezi. Asa ca ce as mai putea scrie astazi despre valea Spiti? E simplu: cum sa descoperi o asemenea comoara; deci astazi scriu pentru descoperitorii de comori care isi doresc sa descopere comoara numita valea Spiti.

Ladakh, Micul Tibet (4): pe langa Leh

La mica distanta de Leh, capitala Ladakh-ului, Micul Tibet, se afla cateva locuri care in mod sigur merita vazute de orice calator prin Ladakh. Asa ca intr-o dimineata am pornit din Leh catre ele, intr-un taxi condus de un sofer originar din Tibet si refugiat aici de multi ani; drept tovarasi de calatorie am avut un cuplu de tineri evrei: el din Israel, dar plecat din Romania la o varsta foarte frageda (astfel ca nu mai stia mai nimic in romaneste), iar ea din Canada. Gazde ne-au fost cateva dintre comorile de arta buddhista tibetana ale Ladakh-ului: manastirea Thiksey (in fotografia de mai jos), palatul Shey, palatul Stok si manastirea Spituk.

Ladakh, Micul Tibet (3): Hemis

Asezata la vreo 43 de kilometri de Leh, capitala Ladakh-ului, Hemis este cea mai mare manastire buddhista tibetana din Ladakh; avand in subordine peste 200 de manastiri imprastiate prin tinuturile himalayene si mai mult de 1000 de calugari, Hemis apartine liniei buddhiste tibetane Drukpa Kagyu, considerata de unii continuatoarea spirituala a marelui yoghin Milarepa, deja bine cunoscut occidentului dupa publicarea unei carti foarte populare despre viata lui. 

Hemis a fost infiintata in anul 1672 de catre Sengge Namgyal, rege al Ladakh-ului; insa se stie ca vechiul nucleu al manastirii exista inca de dinainte de sec. 11. In pofida vechimii ei demne de tot respectul, Hemis are infatisarea unei manastiri prospere si bine intretinute; si este o adevarata placere sa vezi ca o manastire veche de cateva secole refuza, pur si simplu, sa isi arate varsta. 

Hemis este un nume celebru intre manastirile buddhiste tibetane cunoscute occidentului, avand in vedere asocierea ei nu doar cu mari maestri ai buddhismului, ci - in mod cu totul surprinzator - chiar si cu crestinismul timpuriu.

Ladakh, Micul Tibet (2): mini-ghid ici-colo

A fost minunat sa vad, anul trecut, Lhasa si o parte din Tibetul ocupat de chinezi; dar am ramas cu un gust amar, dupa ce am inteles ca ceea ce am vizitat este doar un Tibet pentru turisti, in care o parte din manastirile vandalizate ori rase cu tunurile de catre chinezi dupa 1950-1959 au fost reconstruite in graba, pentru a reface cat de cat imaginea sifonata a Chinei dupa decenii de samavolnicii in Tibet si pentru a aduce valuta turistilor in visteria insatiabila a Chinei. Tibetul pe care China il propune azi turistilor seamana prea mult cu un urias muzeu in aer liber administrat cu atentie de chinezi, cu figuranti tibetani, cuminti si resemnati, si cu manastiri buddhiste mirosind suspect a vopsea proaspata: un urias decor din mucava frumos colorata, pregatit pentru a smulge aplauzele emotionate ale occidentului.

Asa ca mi-am dorit sa vad si Tibetul autentic, asa cum ar fi fost el daca nu cadea sub tavalugul chinez, pentru a fi ulterior resuscitat la ordin, in scopuri turistice; am aflat ca il mai pot gasi in doua tinuturi himalayene: in micul stat Bhutan, dintre India si China, si in regiunea Ladakh din statul indian Jammu and Kashmir; as mai adauga la acestea valea Lahaul-Spiti din India si orasul Boudhanath din Nepal. Despre ultimele doua am povestit deja, iar Bhutan-ul este pe lista viitoarelor mele calatorii; asa ca azi voi vorbi despre Ladakh, Micul Tibet.

Am ezitat indelung daca sa incerc sau nu sa fac un portret complet al Ladakh-ului, stiind bine ca risc sa scriu despre el mult mai mult decat suntem in genere dispusi sa citim pe un blog de calatorii; insa Ladakh-ul este atat de aparte si de fascinant incat m-am horatat sa imi asum orice risc si sa imi vad linistit de treaba, pana la capat.

Tashi Jong: intalnire cu Togden Achos

Aproape ca un copil mi-am dorit sa ajung iar la Tashi Jong, sa il pot vedea a doua oara pe Togden Achos, unul dintre faimosii togdeni din Tashi Jong. Prima data l-am vazut in octombrie 2009, si am ramas atat de impresionat de intalnirea cu el incat cateva luni de zile dupa intoarcerea in Romania am scotocit pe net dupa informatii despre el si despre togdeni.

Cum scriam acum vreun an in postarea despre Togdenii din Tashi Jong, cuvantul togden (tokden) inseamna “pe deplin realizat”, si se refera la inalti practicanti de yoga tibetana care au atins deplina realizare spirituala, dupa practici complicate si dupa perioade de retragere in izolare completa de minim 12 ani; asa ca lucrurile stau extrem de simplu: togdenii sunt yoghinii de elita ai buddhismului tibetan; togdenii din manastirea Tashi Jong (din Himachal Pradesh, India) sunt astazi cei mai faimosi dintre togdeni, cei mai buni dintre cei buni; iar Togden Achos este cel mai respectat dintre togdenii din Tashi Jong; asa ca unul dintre tinerii calugari din Tashi Jong ii spunea simplu Old Guru.

Mini-ghid de calatorie ici-colo, prin Himalaya: be water!

Exact asa scria pe tricoul purtat intr-o zi de o colega de calatorie, in Dharamshala: be water! Si vazand cum o privesc lung (si nu foarte inteligent, probabil…) mi-a confirmat si verbal ceea ce vedeam scris si nu pricepeam cum vine: fii fluid, prietene! nu fii rigid, nu fii inflexibil in ceea ce faci… fii precum apa!

Au fost de ajuns aceste cateva cuvinte aruncate in graba si ca din intamplare, iar “be water!” mi-a ramas in minte ca “ghid” pentru tot restul calatoriei prin nordul Indiei; si uite asa a fost improvizata o calatorie de toata frumusetea, in care pentru aproape trei saptamani am topait ici-colo, prin Himalaya: intai din Dharamshala prin Manali in indepartata vale himalayana Lahaul-Spiti, in nordul Himachal Pradesh; pe urma inapoi in Manali, iar de aici (dupa traversarea chinuita a marelui masiv himalayan) in Leh, capitala Ladakh-ului, Micul Tibet; apoi din Leh am trecut iar Great Himalayas pana in Srinagar, capitala Kashmir-ului; pentru ca dupa un ultim drum (facut cu avionul, de data asta) sa finalizez calatoria in nebunia urbana din Old Delhi.

Delhi!

Undeva dupa pranz am ajuns in aeroportul din Srinagar, cel mai pazit aeroport pe care l-am vazut vreodata: au fost nu stiu cate controale, inclusiv cu vreun kilometru inainte de cladirea aeroportului. Probabil ca paza aceasta atat de riguroasa este datorata aproprierii de granita fierbinte cu Pakistan si cu China, dar si ostilitatii pe care localnicii kashmirieni si din Srinagar, musulmani in cea mai mare parte, nu pregeta sa o manifeste din cand in cand fata de guvernul indian, fata de hinduisti si fata de indieni in genere.

Imi aduc aminte, usor amuzat, de precizia si meticulozitatea  cu care anul trecut am vazut ca isi faceau treaba fortele de paza chineze din Lhasa, inclusiv pe aeroport: fara zgomot, fara ezitari, fara nimic altceva decat ordine si eficienta, ca niste calai profesionisti; indienii in schimb cand incearca sa fie calai reusesc doar sa fie amuzanti, sau cel mult fachiri: erau o gramada de militari in aeroportul din Srinagar, care din cand in cand isi aduceau aminte ca au de demonstrat ceva pentru leafa lor, asa ca isi umflau pieptul si tipau cateva ordine, cutand sa se remarce repede in doua-trei actiuni temerare; se vedea limpede ca se calca pe picioare si se repeta unul pe altul (daca nu cumva chiar se contrazic), si ca nu au stofa de calai, oricat de mult s-ar stradui; iar dupa ce faceau acest efort cadeau iarasi, pentru cateva momente, in obisnuita letargie indiana.

Srinagar: Venetia Indiei (2)

Am fost atat de incantat sa locuiesc intr-o houseboat pe lacul Dal, incat in cele trei zile in care am stat in Srinagar am fost mai lenes ca niciodata in aceasta calatorie; este adevarat ca Srinagar are si alte atractii in afara de Lacul Dal, cum ar fi orasul vechi, moscheile si monumentele construite de Marii Moguli, insa personal cred ca nu se pot compara cu lacul Dal. Iar o houseboat de pe lacul Dal pare locul perfect in care sa nu faci nimic o buna parte din zi si totusi sa te simti multumit si implinit asa.

Srinagar: Venetia Indiei (1)

Am plecat din Leh undeva pe la 5 dupa-amiaza, intr-un shared jeep, avand drept tovarasi de calatorie trei tineri din Brazilia si patru localnici. In prima parte a drumului am strabatut trecatorile himalayene Fotu-La, de 4108 de metri inaltime, si Namika-La, de 3700 de metri. Am trecut apoi prin Kargil, punctul cel mai nordic al calatoriei mele: Kargil este majoritar musulman, intrucat populatiile Burig si Balti de origine tibetana au trecut in masa de la buddhism la islamism, undeva prin secolul 16; ma intreb, oare de buna-voie si nesiliti de nimeni au facut asta?!... 

Apoi am strabatut Dras, o mica asezare ce are reputatia de a fi pe locul doi in topul celor mai reci locuri populate din lume, dupa Siberia, cu temperaturi ce coboara pana la −45 °C. Iar catre dimineata am traversat iarasi marele masiv himalayan, prin pasul Zoji-La care desi are o altitudine de numai 3528 de metri este extrem de spectaculos: pentru vreo jumatate de ora drumul ingust a trecut pe serpentine uriase, pe langa prapastii la care uneori de-abia daca le puteai zari fundul; ce pacat ca lumina mult prea slaba nu imi lasa nicio sansa sa fac vreo fotografie... Si dupa o calatorie lunga (434 de kilometri) si friguroasa, insa pe un drum relativ bun (mai putin portiunile pe unde indienii uitasera sa asfalteze il ori sa il lateasca pentru doua benzi), am ajuns in Kashmir.

Ladakh, Micul Tibet (1): Leh, un diamant in noroi

Dupa o calatorie epuizanta de mai bine de 18 ore prin marele masiv himalayan, intr-un final am ajuns in Leh, capitala regiunii indiene Ladakh, supranumita Micul Tibet; un orasel secretos si contradictoriu, capabil sa iti ridice un sir lung de intrebari; asa ca pentru a putea intelege si cunoaste Leh-ul am incercat, pas cu pas, sa raspund acestor intrebari.

Ce a fost Leh inainte?

Un oras extrem de infloritor; o oprire foarte importanta pe faimosul drum al matasii, intre Srinagar din Kashmir si Yarkand din actualul Turkestan chinez; punctul de intersectie al drumurilor comerciale dintre Kashmir si Tibet, India si China; nodul de legatura dintre Asia centrala si Asia de sud; capitala regatului vest-tibetan Ladakh, infiintat undeva spre finalul mileniului 1 e.n. si condus de dinastia Namgyal, care a supravietuit pana prin secolul 19.

Dar ce este Leh acum?

Este un orasel deloc mare, cu vreo 28.000 de locuitori, asezat la o altitudine de 3524 de metri, locuit in majoritate de localnici ladakhi de religie buddhista, de o comunitate musulmana foarte vizibila, de hinduisti si de sikh-i; la care se adauga si o comunitate semnificativa de refugiati tibetani plecati din Tibetul ocupat de chinezi, care se simt aici ca acasa, pe podisul tibetan, si care impartasesc cu localnicii ladakhi cel putin afinitatea religioasa si lingvistica. Intrucat limba localnicilor din Leh este ladakhi, pe care unii lingvisti (cei onesti, as spune eu) o considera un dialect arhaic al tibetanei, in timp ce alti lingvisti (mai degraba receptivi la comenzi politice decat la bunul simt) o clasifica drept limba separata de tibetana.

Ici-colo, prin Himalaya: catre Leh

Am plecat din Kaza luni dimineata devreme, cu gandul la drumul lung si greu ce ne astepta si la orele de asteptare din pasul Rohtang. Am lasat valea Spiti in urma, apoi partea estica a vaii Lahaul, si am scapat usor de prima trecere prin Rohtang, in numai vreo doua ore.

In Manali am ajuns undeva dupa-amiaza; aici m-am despartit atat de Jeevan, cat si de cei trei tineri din Israel, doi baieti si o fata, pe care i-am avut tovarasi de drum in jeep pana in Kaza si inapoi.

Undeva intre unu si doua noaptea am urcat in microbuz si am pornit catre Leh; eram doisprezece oameni cu totul: noua tineri indieni de conditie cel putin buna, o femeie de prin partea locului, cu trasaturi mongoloide, eu (singurul european) plus soferul. Cei noua tineri indieni erau linistiti si tacuti; venisera cu avionul din Delhi, iar din Leh urmau sa faca drumul intors pe motociclete, pana in Manali; asa ca faceau acest drum cu microbuzul ca recunoastere, pentru a vedea ce ii asteapta la intoarcere. In ce ma priveste chiar nu vreau sa ma gandesc cum este sa faci un asemenea drum pe motocicleta: dar toata admiratia mea pentru ei.

Soferul microbuzului era un nepalez din Manali, pe nume Dawa: mic de statura si slab, cracanat si adus de spate, cu capul mare, cu parul sarmos si zburlit, cu ochii amuzant de oblici si cu pometii obrajilor ascutiti, vanos si tacut, parea desprins din filmele despre mongolii lui Genghis Han. Se vedea clar ca este un om al muntelui: la drum normal conducea fara chef, insa cand se vedea pe serpetine devenea alt sofer, iar miscarile lui la volan erau largi, rotunde si gratioase; e clar, lui Dawa ii placea sa conduca la inaltime.

Plecarea din Old Manali a debutat cu un mic incident, datorat pasiunii bolnavicioase pe care o au soferii de prin partea locului pentru scurtaturi periculoase, prin locuri stramte si pe pante excesiv de inclinate; in loc sa coboare in New Manali si sa apuce, de acolo, pe drumul asfaltat catre Rohtang, Dawa a preferat un drum scurt, direct catre Rohtang, pe niste coclauri laturalnice si deloc imbietoare pentru condus o masina; asa ca la un moment dat ne-am pomenit intr-un loc in care microbuzul nu prea gasea loc sa treaca intre peretele de stanca din stanga si si haul de cativa metri din dreapta; locul parea sa fi suferit recent din cauza unor alunecari de teren, ori ceva de genul asta; situatia parea destul de albastra, dupa mai multe incercari de a trece soldate cu esec si cu emotii tot mai mari pentru pasageri, pentru ca nici mersul in marsarier nu parea deloc la indemana in acel loc; insa in final Dawa a reusit trecerea la milimetru, cu ajutorul unui tanar indian care a coborat din masina si l-a dirijat pas cu pas intre peretele de stanca si prapastie.

Dar acesta a fost singurul ghinion din acea zi de marti 13.

Trecerea de pasul Rotang s-a dovedit dificila si noaptea, chiar daca faimoasa trecatoare a mortii era aproape goala la acea ora; noroiul, sleaurile si pantele abrupte ale Rohtang-ului par mult mai greu de abordat intr-un microbuz incarcat la maxim decat intr-un jeep inalt si solid, incarcat lejer.

Cand s-a luminat de ziua microbuzul nostru de-abia trecuse de oraselul Keylong, aflat la mica distanta de Rohtang, si se chinuia in continuare sa strabata muntii din partea vestica a vaii Lahaul, pe drumuri serpuite, pline de pietre: un adevarat cosmar pentru orice sofer; peisajul era dezolant: gramezi imense de pietre de toate marimile flancau drumul, ca si cum cete de giganti s-ar fi distrat adunand pietre in locurile acestea; si nu puteai sa nu te gandesti la ce s-ar putea intampla pe aici pe timp de cutremur ori de avalansa.

A urmat traversarea marelui masiv himalayan: lantul principal (cel mai inalt) al muntilor Himalaya, pe care hartile il numesc de obicei great himalayan range, sau pe scurt Great Himalayas.

Intai am trecut prin pasul Baralacha-La: 4892 (sau 4830?) de metri altitudine. Era frig si eu nu eram grozav de bine imbracat si incaltat, asa ca dardaiam in microbuz cat puteam de demn, sa nu ma vada indienii.