În Kashmirul de azi peste 96 % din locuitori sunt musulmani, ceea ce-l
face cel mai musulman loc din toată India. La fel e şi în Srinagar, capitala
Kashmirului. Ar putea părea că aşa a fost dintotdeauna. Complet greşit: islamul
a venit destul de târziu în Kashmir. Însă i-a fost de ajuns mai puţin de un
secol, fatidicul secol 14, pentru a se impune definitiv ca religie dominantă a
Kashmirului. Dar cum?
Recent am găsit o mulţime de fotografii făcute în Srinagar, capitala Kashmirului, de care s-a ales praful. Adică au rămas uitate acolo, într-un folder oarecare. Dar orice fotografie poate avea o poveste. Iar poveştile trebuie spuse, altfel rămân neştiute. Aşa că am decis să scutur puţin praful din acel cotlon cu poze şi să scot la lumină câteva fotografii din Srinagar. Şi poveştile lor.
Azi e anul nou tibetan şi chinezesc, prima zi din Anul Bivolului de
Metal. De fapt e Anul Boului, s-o spun pe a dreaptă, dar majoritatea traducerilor
noastre încearcă să evite semnificaţia deloc onorabilă pe care o are bietul
bou, propunând în schimb bivolul. Cică ar suna mai bine.
Recent am acceptat o provocare ce-a bântuit pe facebook până ce-a ajuns, din pură întâmplare, la mine: timp de 10 zile să postez zilnic câte o fotografie din locurile prin care am călătorit. M-am oprit şi am ezitat îndelung în faţa mai multor întrebări: bun, dar din ce locuri să aleg fotografiile? Despre ce anume să fie? Mi-am dat seama că nu are sens să fac o selecţie a celor mai bune zece fotografii ale mele din toate călătoriile, pentru că ar fi exact precum un top al celor mai bune zece cărţi sau filme: încercând să spună totul nu ar mai transmite absolut nimic. Din moment ce am idei puţine, dar fixe - care mă fac mereu să mă întorc undeva prin nordul Indiei, cel mai adesea prin Himalaya - şi îmi plac la nebunie oamenii de acolo, atunci de ce nu aş încerca să găsesc zece portrete de oameni de acolo? Zece chipuri, şi poveştile lor. Care au fost, până la urmă, chiar unsprezece...
Când am intrat în Rize ştiam deja că mă aflu
într-un loc foarte aparte. Pentru că Rize este, în acelaşi timp, parte din Lazistan
- ţinutul lazilor, capitala ceaiului turcesc şi oraşul sultanului. Aşa că acum
pot declara cu mândrie: da, am fost şi în oraşul sultanului. Şi exact acolo am
avut probleme cu autorităţile.
Iubitorii de vestigii ale istoriei se vor simţi acolo în paradis, citisem undeva despre Erzurum. Bun, m-am gândit atunci, în paradis nu am ajuns încă, şi nici nu cred să ajung. Dar aş putea măcar să-mi potolesc curiozitatea, să mă conving cu ochii mei cât adevăr e în aceste cuvinte. Şi recunosc, ştiam încă ceva despre Erzurum. Ceva ce nu se mai vorbeşte astăzi, acolo.
Dacă tot eram acolo, la doi paşi de ei, voiam
să-mi fac o mică idee şi despre Alpii Pontici: un lanţ muntos care se întinde de-a
lungul ţărmului sud-estic al Mării Negre până la graniţa cu Georgia, având culmi
de peste 3000 de metri şi cel mai mai înalt vârf la 3937 metri. Nu aveam timp de
drumeţii pe poteci de munte, aşa că am recurs la varianta cea mai comodă: o
scurtă descindere într-unul din cele mai lăudate colţuri din Alpii Pontici,
lacul Uzungöl.
Giuvaerul litoralului turcesc al Mării Negre, cam aşa e trâmbiţată Sumela în ghiduri şi pliante turistice. Iar prin Trabzon vezi mai peste tot desene, picturi sau fotografii cu silueta inconfundabilă a Sumelei: zidurile de piatră ale mânăstirii, cu şiruri ordonate de ferestre, par a zâmbi sfidător de pe peretele de stâncă înalt şi abrupt pe care au fost miraculos ridicate.
O să fii singurul turist acolo, mi-a zis un bun amic după ce auzise unde vreau să merg. Sau poate nu chiar singurul, dar o să fiţi o mână de turişti rătăciţi într-o mulţime de localnici indiferenţi. Iar din câte am văzut pe net, mare lucru nu mai e de văzut pe-acolo: o fi fost capitală de imperiu, dar în ultimele decenii a fost dărâmat mai tot ce era în oraşul vechi, nu a mai rămas nimic. Eşti sigur că acolo vrei să mergi?
După ce m-am tot învârtit prin Tashigang, trăgând cu ochiul spre drumul în serpentine ce cobora spre vale, m-am hotărât brusc să cedez ispitei şi s-o pornesc în jos spre Khab Bridge de unul singur, fără să-l mai aştept pe Kunga. De unde eram eu părea că până la pod va fi floare la ureche: se vedeau vreo şapte-opt serpentine de cel mult un kilometru fiecare, pe un drum de ţară ce cobora o pantă rezonabilă. Mi-am amintit în treacăt că nu am la mine apă şi că-mi încalc promisiunea făcută lui Kunga, dar mi-am zis că indiferent ce păţisem cu o zi înainte, totuşi nu are sens să devin paranoic. Era scris să mi-o caut cu lumânarea, şi în acea zi. Şi mi-am găsit-o.
Aproape că mor de sete deasupra unui butoi cu apă, mă gândeam atunci, în timp ce mă uscam la soare undeva deasupra Tashigangului, fără să pot găsi o potecă spre sat. Şi culmea, eram aşa de aproape de micul cătun himalayan, încât auzeam vocile localnicilor din marginea satului. Părea un coşmar cu tortură în stil chinezesc, în care deşi eram la doi paşi de ţinta mea, totuşi nu eram în stare să o ating, ci rămâneam aşa, la doi paşi, pentru vecie. Bun, atunci cum naiba să ies din coşmar?
Dar de ce să nu mergi pe jos până în Tashigang?, m-a întrebat localnica din Nako care tocmai îmi vânduse o kinnauri topi. Probabil că poţi găsi şi o maşină până acolo, dar de ce să faci asta? Sunt doar vreo patru ore de mers pe munte, pe o potecă bună. Ce mare lucru?
Aş minţi dacă aş spune că mi-am amintit brusc de năzbâtiile mele prin valea himalayană Hangrang, şi chiar de-asta am decis să le povestesc aici. Dimpotrivă, plănuiam de mai mult timp să scriu despre ele, pentru că de câteva ori am povestit cu amicii ce am făcut acolo şi am fost întrebat cu mirare: dar nu ai scris încă despre asta pe ici-colo? De ce?
