vineri, 19 octombrie 2012

Basarabia, 1812: radiografia la rece a unei partide de șah între Napoleon și Alexandru, pe masa Europei

Tocmai am citit că duminică 21 octombrie la ora 14.00 va începe în Piaţa Victoriei din București un marş pentru unirea Basarabiei cu România, așa că m-am gândit că este momentul să aștern pe hârtie ceva ce îmi doream de mai multă vreme: o călătorie în timp acum 200 de ani în Hanul lui Manuc din București, unde s-a semnat pacea prin care Basarabia a fost dată rușilor; veţi vedea că pare o telenovelă în toată regula, avându-i ca personaje pe Napoleon, împăratul Franţei, Alexandru I, ţarul Rusiei, sultanul otoman Selim al III-lea, generalul rus Kutuzov, prinţul fanariot Dimitrie Moruzi și nababul dâmboviţean Manuc Bei; o telenovelă cu ambiţii deșarte, lăcomie, prostie, trădare și răzbunare, în care toate personajele și întâmplările au fost legate între ele prin iţe încurcate, iar Basarabia a fost privită doar ca o piesă de sacrificiu pe masa de șah a Europei de atunci.


Decembrie 1805, Austerlitz (Cehia de azi): avea loc bătălia de la Austerlitz, numită și Bătălia celor trei împărați, soldată cu una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon; armata ruso-austriacă condusă de țarul rus Alexandru I a fost înfrântă decisiv, iar Napoleon a arătat încă o dată că este stăpânul Europei.

1806, Balcani: sultanului otoman Selim al III-lea i-a mers la inimă victoria obţinută la Austerlitz de aliatul său Napoleon, așa că a prins curaj și i-a detronat pe domnitorul Munteniei, Constantin Ipsilanti, și pe cel al Moldovei, Alexandru Moruzi, pe motiv că sunt de partea rușilor; între timp francezii ocupau Dalmația și amenințau cu o invazie spre Moldova și Muntenia. Pentru a asigura graniţa sudică a imperiului împotriva unui atac francez și a-i liniști pe turci o armată rusă de 40.000 de oameni a ocupat Principatele Dunărene; turcii au răspuns prin blocarea navelor rusești în tranzit prin strâmtori și au declarat război Rusiei în decembrie 1806; astfel începea războiul ruso-turc din 1806-1812.


Iunie 1807, Tilsit (la graniţa sudică a Lituaniei de azi): avea loc întâlnirea dintre Napoleon și Alexandru I, ţarul Rusiei. După Austerlitz Napoleon îi mai învinsese pe ruși în încă două bătălii (la Eylau în februarie 1807 și la Friedland în iunie 1807), deci ar fi putut impune ţarului o pace nemiloasă; însă Napoleon îl voia pe Alexandru ca aliat, așa că a făcut tot ce putea pentru a-l câștiga pe ţar de partea sa; iar pentru a-l convinge că ei doi trebuiau să împartă lumea Napoleon i-a oferit ţarului două mici „cadouri”: mână liberă să ocupe Finlanda și Principatele Dunărene, adică Moldova și Muntenia de azi.


1811, nordul Bulgariei: comandantul rus Kamenski a fost ucis în una dintre bătăliile războiului ruso-turc izbucnit în 1806, iar locul său la comanda armatei ruse a fost luat de generalul Mihail Kutuzov; acesta a reușit să întoarcă soarta războiului ruso-turc la începutul lunii octombrie, când a traversat Dunărea și i-a atacat noaptea pe turcii conduși de Ahmed Pașa; peste 9.000 de turci au rămas pe câmpul de luptă, Ahmed Pașa a fost silit mai târziu să se predea lui Kutuzov, iar turcii au cerut pace; este vorba de același Kutuzov care în septembrie 1812 îl va învinge chiar pe Napoleon în celebra bătălie de la Borodino, care a decis soarta invaziei franceze în Rusia.


Octombrie 1811, Giurgiu: începeau discuţiile între ruși și turci pentru semnarea tratatului de pace care să pună capăt războiului început în 1806; având în vedere înţelegerea de la Tilsit dintre Napoleon și ţar rușii au cerut turcilor nimic altceva decât Muntenia și Moldova în întregime; inclusiv Basarabia, care încă era parte a Moldovei; "fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii", au susţinut rușii. Turcii s-au opus vehement, așa că rușii și-au redus pretenţiile la teritoriul dintre Siret și Nistru, ceea ce însemna Basarabia plus jumătate din Moldova noastră; turcii s-au opus iar, așa că rușii și-au redus încă o dată pretenţiile la teritoriul dintre Prut și Nistru, adică Basarabia de azi.

Mai 1812, București, în hanul deţinut de Manuc Bei (numit azi Hanul lui Manuc): războiul ruso-turc din 1806-1812 a luat sfârșit prin semnarea păcii de la București. Invazia lui Napoleon în Rusia era iminentă, așa că generalul Kutuzov grăbise cât mai mult semnarea păcii, pentru a se putea întoarce cu armata sa în Rusia; tratatul a fost ratificat de ţarul Alexandru I la 11 iunie 1812, cu doar o zi înainte de invadarea Rusiei de către armatele napoleoniene.


Se pare că rușii au fost atât de disperaţi să încheie pacea cu turcii încât ultima lor solicitare a fost doar pentru ținuturile turcești dintre Nistru și Prut, adică ținutul Hotin și Bugeacul (numit pe atunci Basarabia, dar aflat la sud de Basarabia de azi); dar rușii s-ar fi mulţumit să încheie pace cu turcii chiar și fără câștiguri teritoriale. Însă unul dintre negociatorii ţarului, francezul Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron, s-ar fi înţeles în secret cu unul dintre negociatorii sultanului, prinţul grec Dimitrie Moruzi, prim dragoman al Porţii otomane; urmarea a fost că în tratat denumirea Basarabia a fost extinsă fraudulos de la Bugeac la întreg teritoriul Moldovei dintre Prut și Nistru (deși acesta nu era un ţinut turcesc), în schimbul unui latifundiu și a unui inel foarte prețios date lui Moruzi; așa se face că pacea de la București a consfinţit matrapazlâcul franco-ruso-turco-fanariot prin care au fost lăsate rușilor nu doar Hotinul și Bugeacul, ci și toată Moldova dintre Prut și Nistru; și dacă mă gândesc bine acesta este cel mai nefericit caz de șpagă din toată istoria României.

Septembrie 1812, București: prinţul fanariot Dimitrie Moruzi, primul dragoman al Porţii otomane, se plângea în stânga și în dreapta că se teme pentru viaţa lui după ce turcii își arătaseră nemulţumirea faţă de tratatul semnat; avea și de ce, era agent rus, luase șpagă și încercase să își mulţumească stăpânii ruși fără să îi supere prea tare pe cei turci, visul său fiind să ajungă domn al uneia dintre Ţările Române; oricum, agenţii francezi și englezi aflaţi la București nu aveau dubii că Moruzi este artizanul cedării Basarabiei. I se oferi azil politic în Rusia, însă turcii reușiră să îl convingă că nu are de ce să se teamă; așa că părăsi Bucureştiul, ajungând la Rusciuc, în Bulgaria; la Şumla a fost tăiat în bucăţi cu săbiile de către turci, capul său fiind trimis la Constantinopol pentru a fi expus trei zile la porţile seraiului. Da, turcii erau obișnuiţi cu corupţia la nivel înalt a administraţiei otomane, dar chiar și pentru ei fusese prea mult matrapazlâcul de la București din 1812; și să nu uităm că „matrapazlâc” este un cuvânt de origine turcească...

Iunie 1817, Basarabia: murea și Emanuel (Manuc) Mârzaian, cunoscut drept Manuc Bei, de origine armean, un personaj foarte bogat, influent și puternic în Bucureștii anului 1812; de la el ne-a rămas Hanul lui Manuc, în care s-a semnat pacea de la București. Se știe că a fost agent rus (deși turcii îl cinsteau ca pe omul lor de încredere) și că a jucat un rol important în semnarea păcii chiar în clădirea hanului său, iar după încheierea păcii a fost copleșit cu onoruri  de către ţarul rus. Manuc Bei a ales să se retragă în noua gubernie rusească a Basarabiei, pentru a fi la adapost de mânia turcilor; în 1812 fusese condamnat la moarte de turci pentru înaltă trădare, semn clar că și el fusese amestecat alături de prinţul Moruzi în afacerea murdară a cedării Basarabiei. Turcii nu l-au iertat nici pe el: se pare că a murit otrăvit de un spion al sultanului.


Octombrie 2012, București: au trecut exact 200 de ani de când românii din Basarabia trag ponoasele acestei istorii sordide în care lăcomia fanariotă s-a împletit perfect cu prostia otomană și cu foamea insaţiabilă a rușilor pentru pământurile altora. Se știe, începând din 1812 Basarabia a avut parte de multă, multă suferinţă, iar hoţul de acum 200 de ani s-a incăpăţânat să nu înapoieze nimic din ceea ce a furat atunci, scornind noi și noi bazaconii istorice, lingvistice și politice pentru a-și justifica furtul; personal nu știu dacă unirea Basarabiei cu România este soluţia cea mai bună astăzi, sau mai degrabă este de dorit apropierea reală și sinceră a celor două state românești, astfel încât unirea lor să rămână o simplă formalitate fără importanţă; dar îmi place să cred că toată această poveste nespus de tragică pentru destinele românilor din Basarabia se îndreaptă ușor dar sigur, chiar și după două secole, către un final fericit...

2 comentarii:

  1. Multumesc pentru lectia de istorie :)
    PS: nici eu nu stiu daca e o solutie, uneori mi se pare pueril sa ceri asa ceva,important e ca oamenilor care traiesc acolo si aici sa le fie bine. ce-a fost, a fost,macar sa nu se mai repete

    RăspundețiȘtergere
  2. e o telenovela, mai degraba :)

    ne-am invatat sa reactionam negativ la anumite cuvinte, doar pentru ca le-am auzit prea des in gura unor nemernici; dar in realitate cuvantul "unire" nu are in sine nimic pueril; e adevarat insa ca unirea poate fi o varianta lipsita de pragmatism.

    RăspundețiȘtergere