Lisabona: Alfama

Cladiri vechi acoperite de azulejo ciobit si de rufe intinse la uscat, stradute inguste strabatute de fotogenicul tramvai lisabonez, ulite in trepte, piete in care nu se intampla nimic dar iti vine sa ramai acolo si miradouros din care frumusetea romantica a cartierelor imprastiate pe dealurile Lisabonei iti taie respiratia, localuri cu muzica fado si cu mancare portugheza condimentata fara mila si oameni care nu se grabesc niciodata: acesta este cartierul lisabonez Alfama, cel mai vechi din intreaga Lisabona si cu stradute datand din vremea ocupatiei arabe; intins intre zidurile Castelo de São Jorge si malul raului Tejo, Alfama are un nume de origine chiar araba si pare a fi o esenta foarte concentrata de Lisabona, sau prototipul cartierului lisabonez in care timpul refuza sa mai curga; asa ca daca ajungi in Lisabona trebuie neaparat sa vezi si Alfama, ce mai incolo si incoace…


O zi in Alfama poate incepe cu o plimbare lejera prin Castelo de São Jorge, urmata de coborarea in Largo das Portas do Sol, langa care se afla, la mica distanta, miradouro de Santa Luzia; de aici se coboara pe stradute in trepte catre Largo de São Miguel, si probabil aceasta este portiunea cea mai autentica din Alfama; in Largo de São Miguel este un alt miradouro cu o vedere superba catre Tejo, iar la mica distanta se afla Igreja São Estevão langa care este un alt punct de belvedere. Ceva mai jos de São Estevão este Museu do fado; si daca incerci sa il eviti si sa nu ai nimic de-a face cu fado va fi zadarnic, pentru ca sunt destule terase din Alfama unde vei auzi fado, iar cartierul arata atat de portughez incat oricum involuntar vei face asocierea mentala dintre Alfama si fado.

 

Cand am ajuns in Alfama aveam ceva habar despre fado, si chiar imi aminteam bine ca in copilarie auzisem nu o data melodiile cantate de Amalia Rodrigues, ce-i erau atat de dragi mamei mele; mizam insa ca voi pastra in relatia mea cu fado aceeasi distanta politicoasa de pana atunci. In Alfama mi-am schimbat radical parerea: dupa ce intr-o zi am haladuit ici-colo prin Alfama am plecat de acolo indragostit pana peste urechi de Mariza, marea regina a fado-ului actual, ale carei melodii rasunau pe acolo; ceea ce firesc, mi-a amintit imediat si de Amalia Rodrigues, dar si de Dulce Pontes, al carei cantec l-am auzit in drum spre Nazaré; una peste alta dupa plecarea din Portugalia am ramas pana in prezent iubitor de fado si mare fan al Marizei, sa fie limpede...

 

Dar sa revin la plimbarea prin Alfama: de la São Estevão sau Museu do fado te poti intoarce spre vest, catre Sé, catedrala din Lisabona; este o alta portiune grozav de pitoreasca din Alfama, in care strazile in panta, cu case viu colorate, sunt strabatute agale de tramvaie; iar la mica distanta de Sé este Museu do Teatro Romano, unde un amfiteatru roman vechi de mai mult de doua milenii se lasa usor-usor adus la lumina.

 

Si tot in Alfama am mancat o nazdravanie portugheza atat de memorabila incat nici acum nu am uitat-o; citisem in nu stiu ce ghid ca açorda de mariscos, un fel de supa mai groasa cu fructe de mare, are in ea atata usturoi si coriandru incat poti sa arunci in aer un seif… Mofturi englezesti, mi-am zis dispretuitor, sigur nu va fi nimic care sa ma zguduie; asa ca am comandat Açorda de Mariscos, gandind ca decat sa iau paracetamol pentru raceala usoara pe care o aveam mai bine apelez la farmacia naturii. Intai am facut ochii mari cand am vazut ca intr-adevar acea Açorda de Mariscos era plina de paine, asa cum suna reteta clasica; bunicooo, mi-am zis in gand, daca ai avea un ochean cu care sa ma vezi acum de pe lumea cealalta te-ai bucura grozav vazand ca iar mananc paine muiata in supa, ca in copilarie, cand ma obligai sa fac asta; apoi am facut ochii si mai mari cand am vazut in farfurie, printre alte chestii, si doi clesti mari de crab, iar ospatarul mi-a adus un ou crud pe care l-a spart si l-a scurs in biata farfurie, cu gesturi largi ca si cum ar face o mare scamatorie; a mestecat bine oul (cruuud!...va dati seama?...) in painea cu clesti si mi-a intins farfuria mandru nevoie mare de rezultatul final al scamatoriei: si nu usturoiul a fost problema in acea memorabila Açorda de Mariscos, ci coriandrul, la care se adauga faptul molotovul cu pricina era fiebinte; cu atatea chestii in ea cum Doamne iarta-ma putea sa se raceasca? Asa ca dupa ce am mancat-o timp de vreo ora am tusit si am stranutat ca o pisica :) 









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu