Dealul Filaret: strada Xenofon

Despre ea se spune ca este singura strada in trepte din Bucuresti; este veche de 220 de ani, si ar fi fost unul dintre locurile de promenada pentru protipendada romaneasca; se afla pe Dealul Filaret, la doi-trei pasi de intrarea in Parcul Carol; are mai putin de 100 de metri, dar peste 100 de trepte, si face legatura intre strada Constantin Istrati si Aleea Suter.


Strada poartă numele grecului Xenofon (427 - 355 î.Hr.), filozoful soldat care a scris celebra Anabasis, in care este descrisa aventura intoarcerii spre casa, prin mijlocul Imperiului Persan, a unei armate de 10.000 de mercenari greci. Un alt fel de Odisee; dar una atestata istoric.

Una peste alta, recunosc ca nu ma simt in stare sa fac nicio asociere logica intre Xenofon ori Anabasis si aceasta straduta minuscula. Singura explicatie a denumirii strazii ar putea fi din categoria ”rima, sa traiti”…

Strada Xenofon are o singura poarta de casa; dar ea este numerotata (cum s-ar putea altfel?!...) cu numarul 12. Treptele sunt vechi si roase, despartite la mijloc de o balustrada la fel de veche. Iar pe la jumatatea strazii in trepte se vede o curte plina de gunoaie; pacat...



La capatul scarilor se afla rotonda Suter, cocheta si boema, avand in mijloc o statuie. Aici se afla cladirea fostului Palat Suter, veche de mai bine de un secol si cu o poveste de toata frumusetea: in 1895 regele Carol I a transformat mlastinile din jurul Dealului Filaret într-un parc, cu ocazia organizarii Expozitiei Generale de la 1906; iar la proiectarea si construirea parcului a lucrat si arhitectul elvetian Adolf Suter, amic al regelui, care a cumparat terenul de pe culmea dealului, cu o panorama uimitoare asupra Bucurestiului, pentru a construi aici un mic palat ce a ajuns, pentru cativa ani, locul de intalnire al elitei orasului.

Suter s-a intors in Elvetia dupa moartea lui Carol, palatul fiind vandut catre un bancher grec. Iar acesta l-a daruit ulterior amantei sale, o frantuzoaica care era considerata in epoca cea mai frumoasa femeie din Bucuresti, sotie a unui renumit politician al din acele vremuri.


Palatul poarta azi numele de Carol Parc Hotel; este considerat, alături de Ritz din Moscova, printre cele mai luxoase hoteluri din Europa de Est, iar in anul 2008 a primit titlul de "cel mai bun proiect de restaurare si design din Romania" din partea Uniunii Arhitectilor.


Iar privelistea care se asterne de aici este una dintre cele mai frumoase asupra Bucurestiului; orasul se lasa vazut de la inaltime, etalandu-si cu trufie Casa Poporului si cladirile ceausiste din centru.


Mai departe se intinde molcom Aleea Suter, parca ocolita de curgerea timpului; un aer de pace si liniste o inconjoara protector, si ma plimb agale printre case acoperite de iedera, cu vechi usi de lemn cu grilaje de fier forjat si cu ghivece atarnate, ca acum jumatate de secol.



Cativa pasi mai incolo este intersectia dintre strada Colonel Gheorghe Cotescu si strada Lamaitei, unde esti izbit de imaginea unui cuplu arhitectonic cat se poate de bizar: cea mai frumoasa si cea mai hidoasa cladire de pe strada Lamaitei sunt precum doi gemeni siamezi, strans legate una de alta; vechiul si noul, frumosul si uratul, piatra nobila si sticla lucioasa si kitschoasa nu au de ales si coabiteaza impreuna, cu icnete infundate.


Insa chiar si cea mai urata cladire de pe strada Lamaitei are noroc sa poata fura ceva-ceva din frumusetea strazii: rusinata parca de propria sa hidosenie, oglindeste fara ocolisuri cladirea de vis-a-vis.


Iar cea mai frumoasa cladire de pe strada Lamaitei este pur si simplu frumoasa, asa cum este ea: asa ca nu are nevoie sa oglindeasca nimic.


Mergand pe strada Lamaitei pana la capatul ei se ajunge la intersectia cu strada Fabrica de Chibrituri; aici se afla cea mai sarmanta cladire de posta pe care am vazut-o vreodata: minuscula, veche, desueta, coscovita, si totusi plina de farmec: o adevarata batrana doamna.


Inchid cercul, mergand mai departe pe strada Fabrica de Chibrituri si pe strada Constantin Istrati, pana inapoi la strada Xenofon. Se lasa intunericul, asa ca imi abandonez camera foto si ma bucur in tihna de acest colt fermecator al vechiului Bucuresti. Si poate ca totusi exista o legatura intre micuta strada in trepte si Xenofon: Anabasis inseamna, in limba greaca, o calatorie dinspre interior catre exterior, o intoarcere acasa si totodata o coborare catre tarmul marii; o revenire, din poveste in cotidian.


7 comentarii:

  1. Foarte fain articolul si educativ, pozele superbe. Am stat si eu o lunga perioada prin Bucuresti, dar habar n-avem de aceste stradute. La urmatoarea vizita in Bucuresti o sa le explorez sigur! Excelent!!

    RăspundețiȘtergere
  2. multumesc, Laura. asa este, Bucurestiul (inca) mai are comori ascunse. trebuie doar descoperite!

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte frumos. Am vizitat imprejurimile pline de farmec si personalitate. De ce nu au grija de aceste frumuseti primarii de sectoare?

    RăspundețiȘtergere
  4. Aceste imobile nu apartin orasului, sunt proprietati particulare, multe revendicate. Ce sa faca primarul daca proprietarii nu le ingrijesc? Ar trebui o lege prin care sa fie confiscate. Dar....

    RăspundețiȘtergere
  5. Minunat articol bine documentat, asi vrea sa stiu cine la scris.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc mult! Iar articolul e scris chiar de catre autorul sau :)

      http://www.ici-colo.ro/p/despre-ici-colo.html

      Ștergere