duminică, 11 septembrie 2011

Ici-colo, prin Himalaya: spre valea Spiti

Prima incercare pe drumul catre indepartata vale himalayana Spiti a fost trecerea prin trecatoarea Rohtang. Aflata la o inaltime de 3978 de metri, Rohtang (sau Rohtang-La) uneste valea Kullu cu valea Lahaul, care deschide drumul atat catre orasul Leh din Ladakh cat si catre valea Spiti. Asa ca pasul Rohtang este vital pentru aceasta parte a lumii: pe aici trece, inca din vechime, drumul comercial principal dinspre nordul Indiei catre Ladakh si mai departe catre Asia Centrala.


Traversarea pasului Rohtang a durat vreo trei ore, in care s-a circulat in pas de melc sau deloc. Se urca pe serpentine infasurate una deasupra alteia asemenea unui sarpe gigantic incolacit pe munte; un pamant malos acoperit pe margini cu mica stralucitoare acoperea drumul neasfaltat si facea inaintarea dificila. Se circula pe un singur sens, alternativ, iar din cand in cand aparea cate un excavator si mai nivela cate ceva din mocirla framantata de rotile masinilor. Un sir foarte lung de masini de toate felurile isi asteptau cuminte randul la traversarea pasului; insa majoritatea masinilor care trec prin Rohtang merg mai departe catre Ladakh, si prea putine din ele urmeaza drumul catre izolata vale Spiti.

Si nu puteai sa nu remarci vulturii, care planau calmi deasupra serpentinelor; era foarte usor sa iti dai seama ca asteaptau greseala cuiva, undeva; in trecatoarea Rohtang inca se moare si in zilele noastre, oricat ar parea de hazardat ceea ce spun; un englez mi-a povestit despre un grup de nepalezi care recent au incercat sa traverseze pasul mult prea usor imbracati, si au fost nimiciti de vremea rea; si tot el mi-a zis si ce inseamna Rohtang: pasul mortii.

Pacat ca va trebui sa mai trec prin aceasta Rohtang inca de doua ori, cu aceeasi pierdere de timp ca si acum: o data cand ma voi intoarce din Kaza in Manali, iar a doua oara cand voi pleca din Manali catre Leh. Pentru ca m-am decis, vreau sa vad si Ladakh: asa ca voi merge la Leh, capitala Micului Tibet.

Imediat dupa Rohtang a devenit usor vizibila disparitia culmilor muntoase impadurite si trecerea la un alt fel de tablou: gigantice culmi plesuve, solemne, aride, margineau drumul din toate partile. Aerul era uscat, iar cerul era de un albastru pur ca cel mai frumos dintre oceane, si impodobit cu nori densi de un alb orbitor. Da, cunosc foarte bine acest tablou, de anul trecut, de cand am fost in Tibet: este tabloul obisnuit al Tibetului. Absolut totul era la fel: muntii sunt imensi si golasi, cu varfuri domoale; cerul are acel albastru irezistibil, albastru de Tibet; vegetatia este putina si saraca, iar copacii sunt foarte rari sau inexistenti; pana si raurile curg exact la fel ca in Tibet, prin vai largi si nisipoase, in care si-au sapat o puzderie de brate si de insulite.


Drumurile de dincolo de Rohtang sunt departe de a fi bune, iar pe portiuni lungi este greu sa vorbesti despre drumuri; insa dupa ce am fost torturat o noapte intreaga in autobuzul de la Dharamshala la Manali ma simt deja vaccinat pentru drumurile Indiei. Iar pantele sunt domoale, serpentinele sunt largi, traficul este practic inexistent, si jeep-ul are suspensii bune si placute de frana taciturne, asa ca nu se compara cu autobuzul Deluxe indian; Jeevan, soferul jeep-ului, imi spune razand ca mai toate drumurile de aici sunt jumping-roads, insa imi confirma ca sunt mai usoare decat jumping-road dintre Dharamshala si Mandi, adica portiunea cea mai grea pana in Manali. Singura problema ar fi praful fin de pe drumurile de dincolo de Rohtang, care nu se sfieste sa intre si in jeep, mai ales atunci cand este ridicat de o alta masina.

Vorbind despre valea Spiti sau Lahaul-Spiti se are in vedere, in genere, un complex de mai multe vai himalayene inalte si aride, legate intre ele: Lahaul, Spiti, Pin, Shila, Lingti si Pattan; ele au in comun nu doar vecinatatea cu Tibet si cu Micul Tibet - Ladakh-ul, cat si apartenenta la aceeasi arie geografica si climatica definita in genere drept platoul tibetan. Prima dintre aceste vai este Lahaul, impartita, la randul ei, in doua zone destul de diferite: partea de la vest de Rohtang se intinde catre Ladakh si din cate am inteles de la Jeevan este bogata si populata, avand in proportii relativ egale hindusi si localnici lahaulis de religie buddhista, precum si un oras maricel, numit Keylong; in schimb partea estica a vaii, care se intinde catre valea Spiti, este incredibil de arida si pare cu totul pustie; este totusi populata - doar de catre un mic numar de lahaulis - dar este saraca si uitata. Chhatru, spre exemplu, este trecut pe harta ca asezare in Lahaul, la est de Rohtang; insa am oprit in Chhatru si am vazut doar cateva corturi si cocioabe, asa ca nu m-as grabi sa numesc Chhatru asezare, ci cel mult un mic popas pentru trecatori.

Am parcurs aceasta parte estica a vaii Lahaul mergand in sus pe cursul raului Chandra, si am facut o mica plimbare pe jos pana la lacul Chandra Tal, a carui culoare este de un verde intens cum numai in Tibet am mai vazut; numit si Lacul Lunii, Chandra Tal ne-a intampinat cu frig patrunzator si cu cer intunecat, desi se afla la o altitudine de doar 4000-4250 metri.


Apoi am trecut apoi prin pasul Kunzum, aflat la 4590 (sau 4551) de metri inaltime, pentru a intra in valea Spiti; insa fara a mai pierde vreme la traversarea pasului: chiar daca este mai inalt decat pasul Rohtang cu circa 600 de metri, inaltimea vailor aflate de o parte si de alta crestei traversate de Kunzum este indeajuns de mare pentru a face trecerea cat se poate de usoara.


Dincolo de pasul Kunzum se intinde valea Spiti, izolata, arida, inospitaliera, dar frumoasa si enigmatica; drumul serpuieste pe langa raul Spiti, care izvoraste chiar de langa pasul Kunzum si este afluent al Satluj sau Sutlej, unul din marii contributori ai fluviului Indus; prima asezare din Spiti este Losar, cocotata la 4079 de metri inaltime; insa stiind de la Jeevan ca in Losar este extrem de frig seara si noaptea, am mers mai departe catre capitala vaii Spiti, oraselul Kaza. 


2 comentarii:

  1. Doamne cate amintiri mi-au rascolit cele citite mai sus; prin Pasul Kunzum am trecut ziua si am putut admira frumusetea salbatica a Himalayei, micutul templu dedicat zeitei Durga (Kunzam) si ghetarul Bara-Shigri aflat pe locul doi in lume ca lungime, dar drumul pana la si in Trecatoarea Rohtang (trecatoarea mortii) facut in creerii noptii, a fost cu adevarat inspaimantator si foarte greu, dar va ramane cea mai frumoasa amintire a calatoriilor mele! Si maine as lua totul de la capat si vorba unui cititor: "as fi preferat sa fi pierdut avionul"!... tu, poti intelege asta!...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. o daaaa, sigur pot intelege... dar as mai face drumul prin Rohtang de inca zece ori cel putin, oricat de greu ar fi :)...

      Ștergere