Imi plac deja drumurile hai-hui prin valea
Spiti, impreuna cu Jeevan, soferul vesel si istet al jeep-ului, originar din
oraselul Mandi. In primul rand, pentru ca are grija sa ascultam in masina
muzica indiana traditionala din Himachal Pradesh, din toate vaile acestuia; si
imi indica pentru fiecare piesa din ce vale provine, de parca as fi in stare sa
le disting in vreun fel; mai putin muzica din valea Kullu, usor de recunoscut
si placuta datorita ritmurilor aspre, tipic muntenesti.
Din cand in cand luam in jeep, pe bancheta din spate, localnici autostopisti. Am cazut foarte usor de acord sa facem asta pentru good karma, avand in vedere ca distantele dintre asezarile vaii sunt foarte mari, iar localnicii de aici sunt de o saracie lucie; asa ca totul se intampla fara nicio rupie. Recordul nostru de popularitate in randul autostopistilor a fost atins ieri: pe bancheta din spate a jeep-ului se ingramadeau, la un moment dat, cinci adulti si un copil mic. Printre ei era si o familie de nepalezi - doi barbati, o femeie si copilul - care urcasera pe portbagajul jeep-ului un sac si doua boccele mari. L-am intrebat pe Jeevan ce este cu ei, si mi-a confirmat banuiala: nepalezii tocmai se mutau in Tabo, iar ceea ce era intr-un sac si doua boccele constituia intreaga lor avere.
Conversatiile mele cu Jeevan sunt de tot hazul: eu ii vorbesc in romgleza, iar el imi vorbeste in indgleza (care e ceva peltic si haios, gen pipty rupees)… iese un mare talmes-balmes, insa reusim, cat de cat, sa ne intelegem si sa povestim vrute si nevrute; singura care iese in pierdere in conversatiile noastre fiind biata limba engleza, supusa la perversiuni de toate felurile.
Manastirea Dhankar a fost urmatoarea oprire in valea Spiti: un adevarat cuib de vulturi, cocotat pe o stanca abrupta la 3890 de metri altitudine, deasupra confluentei dintre raurile Pin si Spiti. In secolul 17 Dhankar era capitala traditionala a regatului Spiti, insa cele mai vechi constructii din Dhankar au fost ridicate inca din secolul 12. Iar privelistea de aici este una cum nu apuci sa vezi de multe ori in viata… mai ales daca nu esti din Lahaul-Spiti sau macar din Himachal Pradesh, evident.
Apoi am ajuns la Tabo, si uitandu-ma in jur am avut senzatia ca am ajuns la
capatul pamantului: cerul era plumburiu, iar lumina era bizara si total
potrivnica pentru fotografii; munti cu alura severa inconjoara Tabo din toate
partile, satucul este pipernicit si necajit, localnicii arata ca si cum saracia
lucie s-ar fi nascut aici, iar cainii se tin dupa turisti, cu priviri lihnite
si dubioase; erau si cativa occidentali rataciti pe aici, ce pareau a fi setosi
dupa putina conversatie cu alti occidentali; un englez, doi elvetieni de limba
germana si un american galagios si plin de el sunt cei cu care am apucat eu sa
schimb cateva cuvinte; englezul mi-a povestit despre Rohtang si mi-a zis, cu
umorul lor sec, ca in Tabo nu am nimic de fotografiat: mai bine fotografiez
niste sosete.
Si cel mai mult te impresioneaza linistea din Tabo. Stiam de ea, ma
prevenise Jeevan, si totusi eram coplesit de pacea densa, imperturbabila, care
domneste in Tabo.
Tabo miroase de la o posta a capat de lume, acoperit de panze de paianjeni;
si a depresie in stare avansata.
Si totusi Tabo ascunde adevarate comori. Aici se afla faimoasa manastire
Tabo, favorita lui Dalai Lama, despre care se spune ca este cea mai veche manastire buddhista din lume
ramasa in picioare, fiind fondata in 996 de catre faimosul calugar-traducator Rinchen Zangpo, una dintre figurile-cheie ale buddhismului tibetan din regatul vest-tibetan Guge, care ocupa acum 1000 de ani partea apuseana a
podisului tibetan.
Manastirea arata mai mult decat dezamagitor pe dinafara. La fel ca si asezarea,
de altfel. Comorile sunt bine ascunse inauntru, in cladirile mici, vechi si
urate, sub lacate uriase ferecate pe usile batrane: fresce incredibil de
frumoase rasar timid din intuneric, infatisand cu gratie si delicatete, in
culori vii si astazi, divinitatile si gardienii protectori din panteonul
buddhismului mahayana. Se vad cu greu, intrucat langa fresce nu se aprind
lumini, pentru a le proteja; dar se vede limpede, chiar si in semiintuneric, ce
minunatii sunt aceste fresce.
Putin mai incolo, peretele crestei gigantice din spatele manastirii se
vadeste a fi perforat de mai multe grote; inteleg ca sunt folosite de calugarii
buddhisti din manastirea Tabo pentru a se retrage in meditatie si solitudine.
Am urcat, a doua zi dimineata, pe creasta din spatele manastirii, unde sunt
grotele. Am gasit doar grote pustii, desi in una din ele se vedeau pe o piatra
urmele unui mic foc si un vechi covoras. Linistea de aici era si mai intensa
decat cea din asezare, iar satucul minuscul si manastirea se vedeau de aici, de
sus, precum niste casute pentru papusi zdrobite sub muntele urias. Iar locul
acesta pietros si pustiu imi dadea senzatia clara a unei porti catre lumi nevazute
si nestiute.
Intorcandu-ne inapoi catre Kaza am urcat pana la Kibber, despre care se
spune ca este cea mai inalta asezare din Asia conectata la un drum: altitudinea
de aici este de 4205 metri (sau 4270 metri, daca ii credem pe altii). Urcat pe
un varf de creasta, Kibber este un loc incantator, cu case tibetane construite
in stil curat traditional, asa ca este tinta ideala pentru orice fotograf.
Si in fine, ultima mea vizita in valea Spiti: la manastirea buddhista
tibetana Ki (Ki Gompa), pentru care occidentalii nu se pot decide cum sa ii
scrie numele, astfel ca ezita amuzant intre Ki, Kee, Kye si Key. Manastirea
este o adevarata fortareata, ridicata la 4166 (sau 4235) de metri inaltime, undeva dupa anul
1000; Ki Gompa a supravietuit in decursul timpului la nenumarate atacuri: ale
mongolilor, ale razboinicilor ladakhi si kullu, ale razboinicilor dogra, ale
sikhilor; iar in final a fost lovita grav de cutremurul din 1975, si a
supravietuit cum a putut si dupa el.
Inauntru era doar o
mana de calugari, de la care am aflat ca in ziua urmatoare urmeaza ca in Ki
Gompa sa fie o sarbatoare foarte mare, cum poti vedea doar odata la multi ani:
ceremonia oficiala de intronare ca lama (abate) al manastirii a unui baietel de
vreo zece ani, originar din Ladakh, care a fost identificat ca tulku (reincarnare
constienta) a fostului lama al manastirii, decedat de cativa ani. Iar calugarul
care mi-a spus asta mi-a recomandat insistent sa merg in satul Ki, unde voi
putea sa il vad pe micul tulku care urmeaza sa fie intronat.
In micul satuc Ki, de
la poalele manastirii, se faceau pregatiri intense pentru puja (ceremonia)
de a doua zi: se spalau vase, se pregatea mancare pentru participanti si cate
si mai cate. Dumnezeu stie pe ce canale comunica de obicei oamenii astia, insa
la putina vreme dupa ce am ajuns acolo a aparut si micul tulku: un baietel plin
de energie, imbracat in straie rosii de calugar, care isi juca rolul de tulku -
reincarnare constienta a unui mare maestru - cu toata seriozitatea. Toate
capetele din aproprierea lui s-au aplecat ca la un semn, inclusiv al meu; iar
baietelul ne atinse pe toti cu mana pe crestet, pentru binecuvantare. Abia ce
am apucat sa ii retin privirea patrunzatoare, inteligenta si matura cu care m-a
fixat o clipa cand a ajuns la mine, cand micul tulku disparu de langa mine,
vazandu-si linistit de drum. Insa dupa doi pasi se intoarse iar catre mine, cu
o kata alba in mana, adica o esarfa de matase pe care maestrii
tibetani si tulku-sii o aseaza in jurul gatului unui musafir, in semn de bun
venit; si imi dadu de inteles din ochi, poruncitor, ca este pentru mine, asa ca
trebuie sa aplec gatul, pentru a primi, cat mai umil, kata.
Tibetanii spun ca
binecuvantarea data de un maestru sau de un tulku este o favoare si un semn de
bun augur, asa ca i-am multumit politicos micului lama din Ladakh, inainte ca
el sa dispara din nou. Dupa care am fost invitati la masa de catre unul din
oamenii din preajma micului tulku, din motive pe care nu le-am inteles; insa
Jeevan imi zise zambitor sa mananc linistit, ca suntem musafiri si ca nu avem
ce sa platim aici. Asa ca m-am bucurat in tihna de mancarea simpla si gustoasa
oferita de gazde: orez cu mazare si cu chapati, iar pe urma ceai tibetan, cu
unt.
Aici s-a incheiat
calatoria mea prin vaile Lahaul si Spiti; ma simt binecuvantat, oricum, doar
pentru faptul ca am apucat sa vad acest colt uitat si izolat al vechiului
Tibet, dar cred ca pot sa adaug la asta si binecuvantarea data de micul tulku
al manastirii Ki. Maine ma voi intoarce cu jeep-ul catre Manali, unde ma voi
desparti de soferul vesel si istet, Jeevan. Iar de acolo voi lua un microbuz catre
Leh; asa ca maine ma asteapta intai drumul de cateva ore bune catre Manali,
trecerea prin pasul Rohtang, de doua ori, iar apoi un drum spre Leh lung si
greu, de 18 ore, in care se va traversa marele masiv himalayan, la inaltimi ce
vor ajunge la peste 5300 de metri. Jullay!
p.s.:
s-ar putea sa iti placa si Ici-colo, prin Himalaya: spre valea Spiti si Ici-colo, prin Himalaya: valea Spiti, un colt din Tibet (1).
Multumim Iulian! ma bucur pt tine si ma simt ca si cand te as fi insotit in acele locuri speciale. Iti doresc sa ai drum bun mai departe si mi ar place sa ne vedem cand vei reveni si vei avea putin timp. Pe curand. Valentin (0722600936)
RăspundețiȘtergeremultumesc, Valentin. da, chiar sunt speciale. cu toata placerea, spre finalul lunii.
RăspundețiȘtergereCum să nu recitesc cu atât de multă plăcere când atât de frumos povestești?! Vizualizez totul ca și cum aș fi pe acolo!
RăspundețiȘtergereDa, parcă, simt și acum liniștea micuței localități Tabo, dar mie mi-a rămas la suflet într-un mod aparte. Asta dat fiind bucuria, încântarea și visarea cu ochii deschiși în seara în care am ajuns sub un cer cu lună plină încărcat cu o puzderie de stele ce străluceau și parcă niciunde nu le-am simțit mai aproape...! și trezirea a doua zi dimineață într-un peisaj complet alb și-avea s-o țină într-o ninsoare cu fulgi mari și apoși încă vreo două zile! .. ehee și câte au urmat!...
Uite-așa mă fură pe mine peisajul când te citesc! Nu există să fi citi ceva scris de tine și să nu-mi transmită ceva! Poți fi mândru de harul tău!
Da, in Tabo era o liniste cu totul aparte... iti auzeai gandurile :)
Ștergere