duminică, 11 septembrie 2011

Ici-colo, prin Himalaya: valea Spiti, un colt din Tibet (2)

Imi plac deja drumurile hai-hui prin valea Spiti, impreuna cu Jeevan, soferul vesel si istet al jeep-ului, originar din oraselul Mandi. In primul rand, pentru ca are grija sa ascultam in masina muzica indiana traditionala din Himachal Pradesh, din toate vaile acestuia; si imi indica pentru fiecare piesa din ce vale provine, de parca as fi in stare sa le disting in vreun fel; mai putin muzica din valea Kullu, usor de recunoscut si placuta datorita ritmurilor aspre, tipic muntenesti.


Din cand in cand luam in jeep, pe bancheta din spate, localnici autostopisti. Am cazut foarte usor de acord sa facem asta pentru good karma, avand in vedere ca distantele dintre asezarile vaii sunt foarte mari, iar localnicii de aici sunt de o saracie lucie; asa ca totul se intampla fara nicio rupie. Recordul nostru de popularitate in randul autostopistilor a fost atins ieri: pe bancheta din spate a jeep-ului se ingramadeau, la un moment dat, cinci adulti si un copil mic. Printre ei era si o familie de nepalezi - doi barbati, o femeie si copilul - care urcasera pe portbagajul jeep-ului un sac si doua boccele mari. L-am intrebat pe Jeevan ce este cu ei, si mi-a confirmat banuiala: nepalezii tocmai se mutau in Tabo, iar ceea ce era intr-un sac si doua boccele constituia intreaga lor avere.

Conversatiile mele cu Jeevan sunt de tot hazul: eu ii vorbesc in romgleza, iar el imi vorbeste in indgleza (care e ceva peltic si haios, gen pipty rupees)… iese un mare talmes-balmes, insa reusim, cat de cat, sa ne intelegem si sa povestim vrute si nevrute; singura care iese in pierdere in conversatiile noastre fiind biata limba engleza, supusa la perversiuni de toate felurile.

Manastirea Dhankar a fost urmatoarea oprire in valea Spiti: un adevarat cuib de vulturi, cocotat pe o stanca abrupta la 3890 de metri altitudine, deasupra confluentei dintre raurile Pin si Spiti. In secolul 17 Dhankar era capitala traditionala a regatului Spiti, insa cele mai vechi constructii din Dhankar au fost ridicate inca din secolul 12. Iar privelistea de aici este una cum nu apuci sa vezi de multe ori in viata… mai ales daca nu esti din Lahaul-Spiti sau macar din Himachal Pradesh, evident.



Apoi am ajuns la Tabo, si uitandu-ma in jur am avut senzatia ca am ajuns la capatul pamantului: cerul era plumburiu, iar lumina era bizara si total potrivnica pentru fotografii; munti cu alura severa inconjoara Tabo din toate partile, satucul este pipernicit si necajit, localnicii arata ca si cum saracia lucie s-ar fi nascut aici, iar cainii se tin dupa turisti, cu priviri lihnite si dubioase; erau si cativa occidentali rataciti pe aici, ce pareau a fi setosi dupa putina conversatie cu alti occidentali; un englez, doi elvetieni de limba germana si un american galagios si plin de el sunt cei cu care am apucat eu sa schimb cateva cuvinte; englezul mi-a povestit despre Rohtang si mi-a zis, cu umorul lor sec, ca in Tabo nu am nimic de fotografiat: mai bine fotografiez niste sosete.

Si cel mai mult te impresioneaza linistea din Tabo. Stiam de ea, ma prevenise Jeevan, si totusi eram coplesit de pacea densa, imperturbabila, care domneste in Tabo.

Tabo miroase de la o posta a capat de lume, acoperit de panze de paianjeni; si a depresie in stare avansata.

Si totusi Tabo ascunde adevarate comori. Aici se afla faimoasa manastire Tabo, favorita lui Dalai Lama, despre care se spune ca este cea mai veche manastire buddhista din lume ramasa in picioare, fiind fondata in 996 de catre faimosul calugar-traducator Rinchen Zangpo, una dintre figurile-cheie ale buddhismului tibetan din regatul vest-tibetan Guge, care ocupa acum 1000 de ani partea apuseana a podisului tibetan.

Manastirea arata mai mult decat dezamagitor pe dinafara. La fel ca si asezarea, de altfel. Comorile sunt bine ascunse inauntru, in cladirile mici, vechi si urate, sub lacate uriase ferecate pe usile batrane: fresce incredibil de frumoase rasar timid din intuneric, infatisand cu gratie si delicatete, in culori vii si astazi, divinitatile si gardienii protectori din panteonul buddhismului mahayana. Se vad cu greu, intrucat langa fresce nu se aprind lumini, pentru a le proteja; dar se vede limpede, chiar si in semiintuneric, ce minunatii sunt aceste fresce.


Putin mai incolo, peretele crestei gigantice din spatele manastirii se vadeste a fi perforat de mai multe grote; inteleg ca sunt folosite de calugarii buddhisti din manastirea Tabo pentru a se retrage in meditatie si solitudine.

Am urcat, a doua zi dimineata, pe creasta din spatele manastirii, unde sunt grotele. Am gasit doar grote pustii, desi in una din ele se vedeau pe o piatra urmele unui mic foc si un vechi covoras. Linistea de aici era si mai intensa decat cea din asezare, iar satucul minuscul si manastirea se vedeau de aici, de sus, precum niste casute pentru papusi zdrobite sub muntele urias. Iar locul acesta pietros si pustiu imi dadea senzatia clara a unei porti catre lumi nevazute si nestiute.


Intorcandu-ne inapoi catre Kaza am urcat pana la Kibber, despre care se spune ca este cea mai inalta asezare din Asia conectata la un drum: altitudinea de aici este de 4205 metri (sau 4270 metri, daca ii credem pe altii). Urcat pe un varf de creasta, Kibber este un loc incantator, cu case tibetane construite in stil curat traditional, asa ca este tinta ideala pentru orice fotograf.


Si in fine, ultima mea vizita in valea Spiti: la manastirea buddhista tibetana Ki (Ki Gompa), pentru care occidentalii nu se pot decide cum sa ii scrie numele, astfel ca ezita amuzant intre Ki, Kee, Kye si Key. Manastirea este o adevarata fortareata, ridicata la 4166 (sau 4235) de metri inaltime, undeva dupa anul 1000; Ki Gompa a supravietuit in decursul timpului la nenumarate atacuri: ale mongolilor, ale razboinicilor ladakhi si kullu, ale razboinicilor dogra, ale sikhilor; iar in final a fost lovita grav de cutremurul din 1975, si a supravietuit cum a putut si dupa el.


Inauntru era doar o mana de calugari, de la care am aflat ca in ziua urmatoare urmeaza ca in Ki Gompa sa fie o sarbatoare foarte mare, cum poti vedea doar odata la multi ani: ceremonia oficiala de intronare ca lama (abate) al manastirii a unui baietel de vreo zece ani, originar din Ladakh, care a fost identificat ca tulku (reincarnare constienta) a fostului lama al manastirii, decedat de cativa ani. Iar calugarul care mi-a spus asta mi-a recomandat insistent sa merg in satul Ki, unde voi putea sa il vad pe micul tulku care urmeaza sa fie intronat.



In micul satuc Ki, de la poalele manastirii, se faceau pregatiri intense pentru puja (ceremonia) de a doua zi: se spalau vase, se pregatea mancare pentru participanti si cate si mai cate. Dumnezeu stie pe ce canale comunica de obicei oamenii astia, insa la putina vreme dupa ce am ajuns acolo a aparut si micul tulku: un baietel plin de energie, imbracat in straie rosii de calugar, care isi juca rolul de tulku - reincarnare constienta a unui mare maestru - cu toata seriozitatea. Toate capetele din aproprierea lui s-au aplecat ca la un semn, inclusiv al meu; iar baietelul ne atinse pe toti cu mana pe crestet, pentru binecuvantare. Abia ce am apucat sa ii retin privirea patrunzatoare, inteligenta si matura cu care m-a fixat o clipa cand a ajuns la mine, cand micul tulku disparu de langa mine, vazandu-si linistit de drum. Insa dupa doi pasi se intoarse iar catre mine, cu o kata alba in mana, adica o esarfa de matase pe care maestrii tibetani si tulku-sii o aseaza in jurul gatului unui musafir, in semn de bun venit; si imi dadu de inteles din ochi, poruncitor, ca este pentru mine, asa ca trebuie sa aplec gatul, pentru a primi, cat mai umil, kata. 

Tibetanii spun ca binecuvantarea data de un maestru sau de un tulku este o favoare si un semn de bun augur, asa ca i-am multumit politicos micului lama din Ladakh, inainte ca el sa dispara din nou. Dupa care am fost invitati la masa de catre unul din oamenii din preajma micului tulku, din motive pe care nu le-am inteles; insa Jeevan imi zise zambitor sa mananc linistit, ca suntem musafiri si ca nu avem ce sa platim aici. Asa ca m-am bucurat in tihna de mancarea simpla si gustoasa oferita de gazde: orez cu mazare si cu chapati, iar pe urma ceai tibetan, cu unt.

Aici s-a incheiat calatoria mea prin vaile Lahaul si Spiti; ma simt binecuvantat, oricum, doar pentru faptul ca am apucat sa vad acest colt uitat si izolat al vechiului Tibet, dar cred ca pot sa adaug la asta si binecuvantarea data de micul tulku al manastirii Ki. Maine ma voi intoarce cu jeep-ul catre Manali, unde ma voi desparti de soferul vesel si istet, Jeevan. Iar de acolo voi lua un microbuz catre Leh; asa ca maine ma asteapta intai drumul de cateva ore bune catre Manali, trecerea prin pasul Rohtang, de doua ori, iar apoi un drum spre Leh lung si greu, de 18 ore, in care se va traversa marele masiv himalayan, la inaltimi ce vor ajunge la peste 5300 de metri. Jullay!


2 comentarii:

  1. Multumim Iulian! ma bucur pt tine si ma simt ca si cand te as fi insotit in acele locuri speciale. Iti doresc sa ai drum bun mai departe si mi ar place sa ne vedem cand vei reveni si vei avea putin timp. Pe curand. Valentin (0722600936)

    RăspundețiȘtergere
  2. multumesc, Valentin. da, chiar sunt speciale. cu toata placerea, spre finalul lunii.

    RăspundețiȘtergere