luni, 26 martie 2012

Palermo: Stupor Mundi

In catedrala normanda din Palermo m-am pomenit in fata sarcofagului de piatra al unuia dintre cei mai fascinanti oameni din istoria Europei: Frederic al II-lea. In timpul vietii sale a purtat un sir lung de titluri pompoase (rege al romanilor, rege al Germaniei, rege al Italiei, rege al Burgundiei, rege al Siciliei si rege al Ierusalimului), dar astazi este suficient sa spun ca a fost unul dintre cei mai puternici imparati pe care i-a avut vreodata Imperiul Romano-German si unul dintre marii conducatori ai Europei medievale; iar povestea lui, strans legata de istoria Siciliei si a orasului Palermo, este cu adevarat fascinanta. O poveste in care vei gasi de toate (o nastere in purpura - ca fiu de imparat, o curte imperiala ca in 1001 de nopti, conflicte cu alti conducatori ai Europei si chiar o cruciada in Tara Sfanta), si care in mod sigur merita spusa mai departe.


Nascut in anul 1194, Frederic era fiul regelui german Henric al VI-lea si al printesei siciliene Constance, si nepot al regelui normand Roger al II-lea al Siciliei; avand in vine sange sicilian, german si normand, era nascut in sudul Italiei si a copilarit in Sicilia, asa ca Frederic s-a simtit sicilian, desi a fost pana la moarte rege al Germaniei si imparat al Sfantului Imperiu Romano-German; si in cea mai mare parte a vietii si-a condus imperiul (intins de la Marea Baltica pana in Mediterana) din resedinta sa din Palermo, acordand un interes redus si episodic Germaniei si problemelor sale. Asa se face ca Palermo (si Sicilia) era in perioada domniei lui Frederic unul dintre marile centre de putere ale Europei si ale lumii crestine.

A fost supranumit Stupor Mundi, „Minunea Lumii”, de catre contemporanii sai, uimiti si uneori revoltati de personalitatea lui; vorbea fluent sase limbi (latina, siciliana, germana, franceza, greaca si araba), era neobisnuit de inteligent si cultivat si extrem de interesat de stiinte, de arte si de vechile tratate arabe si grecesti; traia inconjurat de invatati arabi, greci si evrei, era tolerant cu musulmanii, cu evreii si cu ortodocsii, dar sceptic fata de credinta in general si fata de catolicism in particular, ceea ce le-a dat apa la moara contemporanilor sa il considere un Antichrist. Era insetat de cunoastere, avea el insusi preocupari artistice si stiintifice si era un patron al artelor si stiintelor; avea o menajerie de animale total neobisnuite pentru Europa acelor vremuri (girafe, gheparzi, lincsi, leoparzi, pasari exotice si chiar un elefant), se imbraca in straie orientale si urma obiceiuri meridionale sau chiar orientale, starnind indignarea germanilor al caror rege era si care erau adeseori exasperati sa nu regaseasca in persoana lui nimic din asprimea simpla a stramosilor sai germani.

Frederic a reusit performanta (extrem de greu de egalat pentru un conducator al crestinatatii occidentale) de a fi excomunicat de papii de la Roma de patru ori; ba chiar a ajuns sa fie numit Antichrist de catre cel mai mare inamic al sau, papa Grigore al IX-lea. De ce? Pentru ca Frederic nu a acceptat niciodata tutela autoritara pe care papii de la Roma incercau sa o impuna lumii crestine; i-a sfidat pe papi in mai multe randuri, aducandu-i la exasperare, si timp de multi ani a fost in conflict deschis atat cu papii cat si cu aliatii acestora din Italia si Germania.


Din povestea lui Frederic nu lipseste nici episodul unei cruciade in Tara Sfanta; insa Frederic era un original, asa ca a fost vorba de o cruciada in stilul sau propriu, care nu a mai semanat cu nicio alta cruciada. In 1225 Frederic a dobandit titlul de rege al Ierusalimului, ca urmare a casatoriei sale cu Yolanda, mostenitoarea Regatului de Ierusalim din Palestina cruciata. Dupa ce refuzase sau evitase de mai multe ori sa isi respecte promisiunea facuta papei de a conduce personal cruciada in Tara Sfanta (motiv pentru care fusese deja excomunicat de papa), in 1228 Frederic a ajuns in Palestina in fruntea unei armate cruciate, impotriva vointei papei (atragand o noua excomunicare papala); dar spre uimirea armatei cruciate, in loc sa porneasca razboiul cu musulmanii din Palestina Frederic a preferat sa negocieze timp de 5 luni cu sultanul Al-Kamil, conducatorul ayyubid al Egiptului, predarea fara lupte a Ierusalimului; in timpul negocierilor a vizitat Ierusalimul ca pelerin si musafir al sultanului, iar acesta l-a apreciat atat de mult, incat l-a anuntat personal despre relele intentii ale cavalerilor templieri fata de el; pana la urma Frederic a reusit sa obtina predarea pasnica a Ierusamului de la musulmani catre cruciati, insa toata lumea crestina (inclusiv papa si ordinele templerilor si ospitalierilor din Ierusalim) s-au grabit sa il condamne pentru aceasta redobandire fara arme a Ierusalimului, socotind-o o tradare fata de lumea crestina; Frederic i-a ignorat, si pentru ca patriarhul latin al Ierusalimului a refuzat sa il incoroneze, s-a incoronat singur ca rege al Ierusalimului, in anul 1229.

Una peste alta, Frederic era un om total neobisnuit pentru acele vremuri de ignoranta, barbarie si intoleranta: mai mult decat un sicilian, mai mult decat un german, mai mult decat un normand; mai mult decat un crestin si mai mult decat un european: Frederic era un om universal, si s-a comportat, in toate privintele, ca atare; a fost tolerant fata de diferentele religioase ori etnice si a facut din curtea sa un punct de confluenta culturala cum Europa nu mai vazuse de sute de ani, fiind astfel un pionier al Renasterii de mai tarziu; a redobandit Ierusalimul fara varsare de sange dupa negocieri cu sultanul din Egipt - privit ca marele inamic al crestinatatii, dar s-a razboit ani in sir cu papa de la Roma - conducatorul spiritual al lumii crestine. Rafinat, contradictoriu, original, Frederic a fost, cu siguranta, cu mult inaintea vremurilor pe care le-a trait. A murit in anul 1250, la varsta de 56 de ani, obosit si dezgustat de inversunarea cu care papii de la Roma si aliatii lor italieni au luptat impotriva sa; iar Europa crestina a rasuflat usurata ca scapase de el.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu