Tocmai ce mi-am petrecut două zile la o stână
din Banat, într-un memorabil experiment turistic pastoral. Și pentru că a nins prin Banat, când am sosit la stână am
găsit iarnă târzie, cu zăpada mieilor
așternută peste tot; a doua zi dimineaţa la stratul de omăt ameninţa să se
adauge și un geruleţ, însă soarele s-a pus pe treabă și până la pranz a topit mai toată zăpada; așa că peisajul alb de dimineaţa s-a transformat
până la prânz într-o frumuseţe de peisaj verde: a fost dimineaţa iarnă, iar la prânz
primăvară. Dar să risipim vraja pastorală și să vă spun adevărul curat despre viaţa
la stână…
Au fost două zile cu adevărat pastorale, și probabil o să mai fac turism pastoral și altă dată; însă trebuie să fiu onest
și să recunosc că viaţa la stână pare să aibă foarte puţine în comun cu
imaginea idilică pe care o zugrăvesc unii, iar vraja pastorală este de fapt diversiune
mioritică în toată regula: la stână există apă doar atunci când plouă sau ninge, curent
electric este cât te ţin bateriile iar toaleta este peste tot în jurul stânei,
cu condiţia să fii atent la câinii de pază, să nu te composteze când ţi-e lumea
mai dragă; cazarea a fost spartană, iar peste noapte am dârdâit cu nădejde, cum
stă bine voinicului; oile vociferează non-stop, inclusiv noaptea, asemeni unor mașinării
infernale de behăit perpetuu; noroc cu ciobanii, care fumează ca turcii, beau
de sting, înjură crâncen și se dușmănesc mioritic, fără motive reale ci din
principiu; barem mai acopereau oile din când în când, mai ales atunci când
urlau amândoi deodată; colac peste pupăză ba mai făta vreo oaie, mai ales
noaptea (când mielul trebuia amplasat imediat la ugerul oii de către cioban,
chiar cu forţa dacă doamna creaţă nu catadicsea să-l alăpteze), ba mai murea vreun
miel abandonat de mamă ori vreo oaie bătrână, caz în care era indicat să îţi
astupi urechile măcar vreo zece minute, până ce ciobanii își vărsau năduful; așadar ce
îmi puteam dori mai mult de atât?
Una peste alta cele două zile "la coada oii" au fost o experienţă instructivă,
care mi-a demonstrat că dacă vrei să îţi testezi limitele turistice nu e nevoie
să rătăcești ici-colo prin îndepărtate ţinuturi himalayene, cum am făcut în
vreo două rânduri, ci e suficient să petreci ceva timp la o stână românească
autentică: o stână la care ciobanii nu au nicio preocupare pentru promovarea turismului
mioritic ci își văd liniștiţi de viaţa lor de zi cu zi, fără să se sinchisească
mai deloc de musafirul ăla zărghit venit de la oraș ca să fotografieze mieii și
câinii de la stână; vorba lor, ce om normal la cap e în stare să facă așa ceva?
În rest totul a fost perfect, și mi-am făcut o
grămadă de cunoștinţe; întâi oile, despre care vă spuneam că mi-au devenit
dragi după ce mi-au behăit continuu în urechi cât a fost noaptea
de lungă:
Mieii în schimb sunt simpatici foc; este
sezonul lor, așa că stâna e plină de juniori creţi, crăcănaţi și slăbănogi cât
cuprinde; din
ianuarie până în martie vin pe lume aproape pe bandă rulantă, așa că la be-he-he-ul
matur și atotștiutor al mamelor se adaugă me-he-he-ul lor subţirel și caraghios.
Turma are și câteva capre, al căror conducător
iubit este ţapul din imaginea de mai jos; nu are deloc coarne, dar din ce am
înţeles asta nu îl împiedică să facă ravagii între doamnele capre, iar dacă nu
este ţinut sub ochi face avansuri amoroase chiar și oilor; îl cheamă Ţăpălăul (ciudat
nume pentru un ţap, nu-i așa?) și obișnuiește să aibă momente de tandreţe cu unul
dintre ciobani, cum se poate vedea și în fotografie:
La stână există și doi câini de întors oile, cum le zic ciobanii,
unul din ei fiind Tanţa, mamă-eroină cu doi căţeluși dolofani care nu iertau
nicio ocazie să se alimenteze direct de la cantina maternă; iar numele căţelușului negru
este Bogardel, prietenii știu de ce...
Paza stânei este asigurată de doi ciobănești
mioritici pe nume Linu și Linda, care sigur m-ar
fi înhăţat, mi-a zis ciobanul, dacă la sosirea în stână nu m-ar fi văzut
escortat de el; chiar și așa am fost avertizat să fiu atent la ei (mai ales
când ies noaptea la toaletă) și să îi
mituiesc cu ceva mâncare dacă vreau să le devin simpatic; cel mare și fioros, Linu,
mi s-a părut chiulangiu ca un parlamentar: mai tot timpul stătea tolănit la ceva
distanţă de stână, de parcă nici nu mai știa să stea în picioare; m-a
băgat în seamă, cu toată sila, doar când i-am făcut poze; in schimb Linda a
acceptat să o mângâi și s-a dovedit chiar prietenoasă, deși era cu ochii pe
mine ca pe o mâncare exotică când mă apropiam de puii ei.
Cei doi juniori ai Lindei au fost favoriţii mei zilele astea;
aducând grozav de mult cu doi ursuleţi albi de pluș, au reușit să mă convingă
să le fac un număr uriaș de fotografii, din care le-am ales cu greu pe cele de mai jos; când vor crește vor fi și ei mari și
leneși ca niște parlamentari, precum Linu; și pe cât sunt acum de drăgălași atunci vor
fi niște bestii miţoase care vor înhăţa fără ezitare tot ce va ajunge la
stână fără escortă.
Una peste alta toată suflarea stânei părea să
își știe locul: nu am văzut căţeii laolaltă cu mieii ori cu oile, și nici măcar
căţeii Tanţei, de întors oile, nu se
jucau deloc cu căţeii Lindei, din corpul de pază al stânei; o singură dată un
miel tupeist s-a obrăznicit la cei doi cadeţi din corpul de pază, care au
întâmpinat vizita neanunţată cu mirare și timiditate vizibilă; dar în câteva
luni rolurile sigur se vor schimba, iar mielul se va mira și el de cât curaj a
avut să înfrunte singur doi câini ciobănești românești.
Și în fine, ciobanii: îmbrăcaţi deloc
tradiţional, spre dezamăgirea mea turistică, dar dotaţi cu bâte și cu apucături
de ciobani autentici; ciobanul cel bătrân chiar a avut chef să îmi pozeze: un
personaj interesant, cu o viaţă agitată în care a avut mai multe meserii și
a muncit câţiva ani prin Turcia și Serbia, unde l-a și prins războiul cu americanii;
și aș putea să vă jur, habar nu am de ce, că în pofida aparenţelor e un om bun ca pâinea caldă, pe care
viaţa l-a tot aruncat dintr-o parte în alta, ca pe o frunză în vânt…
Și probabil că vă întrebaţi dacă am și mânat
oile, nu-i așa? Ei bine, ciobanul cel bătrân mi-a propus să mă desemneze cioban-adjunct pentru o oră, iar eu am
acceptat, naivul de mine; așa că mi-a dat bâta și câteva indicaţii succinte de
tipul hăis-cea și m-a lăsat să mă
remarc în faţa oilor; și uite așa am aflat pe pielea mea cum se mână oile: cu
foarte multe interjecţii adresate turmei pe un ton cât mai imperativ, la care obligatoriu
trebuie adăugate îndemnuri mobilizatoare pentru exemplarele recalcitrante, de am
rămas răgușit până astăzi; păcat că nu a avut cine să mă și pozeze cu bâta în
mână, în exerciţiul funcţiunii. Și vă spun eu că nu doar oile ci chiar și câinii,
de la mic la mare, m-au privit cu nespusă mirare, pesemne întrebându-se care o fi
motivul avansării mele subite…
da ce ai cautat tu acolo? parca te si vad :)))))) pozele sunt minunate (dar ai dreptate, viata la stana e idilica doar in poze)
RăspundețiȘtergerece-am cautat, am gasit! dar nu regret nimic, si chiar am de gand sa mai merg: daca vrei sa-ti incerci granitele personale nu te du la Londra sau Paris, ci in locuri precum stana asta :)
ȘtergereO adevarata experienta... iar la pachet cu expunerea care este nemaipomenita si cu pozele,clar i se mareste valoarea. Juniorii Lindei sunt magnifici! Seara frumoasa, Maria
RăspundețiȘtergeresi 100 % mioritica, pe deasupra :)
ȘtergereAsa este,o zi frumoasa, Maria
RăspundețiȘtergereLucian, unde in Banat e locul asta? Minunate pozele cu juniorii Lindei :-)
RăspundețiȘtergereda, niste santajisti sentimentali incurabili :)
RăspundețiȘtergerein sud, aproape de Moravita, la iesirea catre sarbi, niste pustietati cu smarcuri si vant.
Astea da „călătorii altfel” :) dar nu sunt chiar pentru oricine :)
RăspundețiȘtergereasa e; nu e nimic de genul all inclusive :)
ȘtergereVai de mine ce scumpi erau mieluseii si catelusii :)))). Eu nu cred ca as vrea astfel de experiente ;)
RăspundețiȘtergeree o dovada de intelepciune! pe care eu nu am avut-o :)
RăspundețiȘtergerePlina de umor relatarea ta! Am poposit pe la stane, stiu cam cum e, dar n-am ramas niciodata peste noapte (nu sunt chiar atat de tare!). In consecinta, cam am niste semne de intrebare cand mananc branza, desi imi place tare mult...Mioriticii mici sunt extraordinari, mai ales in pozele in care li se vede rozul labutelor:) Cand mai cresc, incepe o alta poveste. Mi-a fost mereu teama de cainii de stana, noroc cu sotul meu caruia nu ii este frica de nici un fel de caine si ei simt asta. Cand esti incoltit de ei in preajma stanii, trebuie sa astepti sa ii cheme ciobanii. Necazul e ca, uneori, ei se amuza de spaima ta si nu se prea grabesc sa ii cheme...
RăspundețiȘtergereda, acum am apucat sa ma conving si eu ca ciobanii sunt si ei oameni, nu personaje de balada :)
RăspundețiȘtergerefrumos subiect,mi-am amintit cand eram micutza imi placea sa stau mult in padure sa miros padurea si sa culeg flori mai ales primavara si stateam de cand iesiam de la scoala pana aproape se intuneca.
RăspundețiȘtergereIn timpul asta ma apuca o foame si unde mergeam la ....stana ,bineinteles imi dadeau un botz de mamaliga cu branza si urda..ce buna era yami....
Cand incepea sa se intunece o luam spre casa cu un bratz de flori iar cand ma vedea mamica..ma certa intotdeauna
asta a fost doar clasele I-IV..apoi ne-am mutat de undeva din Moldova ..undeva in Banat am suferit ..dar a trecut, au ramas amintirile :)
numai bine! Cami
suna bine; chiar si partea cu cearta :)
Ștergere