Dharamshala, mini-ghid ici-colo: acasă la Dalai Lama (1)

Am călătorit în Dharamshala de două ori, și totuși până acum nu am încercat niciodată să abordez în mod sistematic acest subiect, într-o postare cât de cât în firea ei; de ce? în primul rând pentru că este foarte dificil să scrii într-o manieră convenţională despre un loc în care atracţia principală nu este vreun Taj Mahal ori vreun Turn Eiffel, ci... Dalai Lama în persoană; în al doilea rând pentru că după ce vezi Dharamshala te simţi foarte tentat să abordezi discuţia despre ea într-un registru preponderent emoţional, care exclude tentativele de ordonare a materiei pe obișnuitele criterii turistice; am văzut destui alţi călători care au scris despre Dharamshala în aceeași manieră, și sigur vei înţelege de ce după ce te vei întoarce de acolo; iar în al treilea rând pentru că Dharamshala pare a fi total atipică ca destinaţie de călătorie: puţinele ei străzi, înguste și haotice, și unica ei piaţă, minusculă și aceea, pot provoca o imensă dezamăgire turistului snob, obișnuit să bifeze felurite recorduri turistice de ordin cantitativ. Totuși astăzi mă voi încumeta să postez mini-ghidul ici-colo al Dharamshalei, dintr-un motiv foarte simplu: în vreo două zile va pleca spre Dharamshala o doamnă de toată isprava și o incorigibilă plimbăreaţă prin lume, și m-am gândit că mini-ghidul ar putea să îi fie de folos în pregătirea călătoriei; va sa zică a venit clipa Dharamshalei, acum ori niciodată :)...

Unde, ce și cum este Dharamshala

Este în nordul Indiei, în statul indian Himachal Pradesh, și și-a câștigat celebritatea în lume prin faptul că este capitala lui Dalai Lama și a guvernului tibetan în exil: deci Dharamshala este de fapt capitala Tibetului liber, după ce în 1959 Tibetul acela fabulos și îndepărtat ca un miraj s-a prăbușit sub cizma nemiloasă a ocupaţiei chineze, iar Dalai Lama și zeci de mii de refugiaţi tibetani au traversat cu greu crestele îngheţate din Himalaya și și-au încropit o nouă viaţă în exil, în India; așa că mulţimile de tibetani ajunși aici după 1959 au schimbat definitiv fizionomia locului; și chiar dacă Dharamshala nu face parte din spaţiul geografic al Tibetului și nu amintește cu nimic de cadrul natural superb al platoului tibetan (deși se află la mică distanţă de graniţa cu Tibetul), tibetanii de aici sunt liberi să-și practice religia, să-și vorbească limba și să-și păstreze tradiţiile și cultura, astfel încât una peste alta Dharamshala s-ar putea să fie astăzi un loc mult mai tibetan decât multe locuri din Tibetul ocupat de chinezi.

Când spui Dharamshala trebuie să ai în vedere de fapt Upper Dharamshala sau McLeodGanj, una din suburbiile Dharamshalei propriu-zise, aflată ceva mai la vale; numită Lower Dharamshala sau Kotwali Bazaar, ea este un mic oraș indian zgomotos, prăfuit și haotic, cu nimic deosebit de alte orășele indiene, pe care îl poţi evita fără regrete; devenit celebră ca și capitală a lui Dalai Lama suburbia McLeodGanj a preluat din mers și numele suratei mai mari, Dharamshala indiană din vale, lăsând-o în urmă în toate privinţele; însă occidentalii prezenţi aici în număr mare obișnuiesc să îi spună șăgalnic The Little Lhasa sau chiar Dhasa, în amintirea vechii capitale a Tibetului ocupat de chinezi, orașul Lhasa. Și să știi că numele Dharamshalei pare a fi predestinat pentru ceea ce este ea astăzi, pentru că vine de la cuvintele dharma (credinţă, religie, adevăr) și shala (adăpost, cămin) din limba hindi, având sensul de „Căminul pelerinilor”; iar Dharamshala chiar asta și este, un cămin al credinţei și un adăpost prietenos pentru pelerini de pretutindeni.

La învăţături cu Dalai Lama, în Dharamshala

Spuneam că prima atracţie turistică a Dharamshalei este, mai în glumă, mai în serios, chiar Dalai Lama în persoană: Tenzin Gyatso, cel de al 14-lea Dalai Lama, își are sediul în Dharamshala începând din 1960 și de aici a condus guvernul tibetan în exil și comunitatea tibetanilor refugiaţi în India; majoritatea turiștilor occidentali care vin aici (iar Dharamshala este atât de plină de ei încât uneori par mai mulţi decât localnicii) fac asta ori din dorinţa de a-l vedea pe Dalai Lama acasă la el, ori pentru a primi învăţături de buddhism tibetan; la care firesc că se adaugă cei care le vor - împăciuitor sau doar indecis - și pe una și pe cealaltă.

Însă pentru a vedea și auzi pe viu atracţia principală a Dharamshalei va trebui să faci niște lucruri ușor neobișnuite în turismul clasic: întâi va trebui să te înscrii pentru învăţături și ţi se va elibera o legitimaţie cu care vei avea acces în Tsuglag-Khang, templul principal din Dharamshala, unde Dalai Lama dă învăţăturile; apoi îţi vei lăsa la hotel aproape tot ce ai în bagaj în afară de foi de scris, pix, pernă de șezut jos, o cană (o să vezi de ce) și un radio FM pe care vei recepţiona traducerea învăţăturilor din tibetană în engleză, chineză sau ce altă limbă preferi tu; sunt cu desăvârșire interzise în templu orice obiecte ascuţite, ţigări, brichete sau chibrituri, telefoane, camere foto, video sau orice alte aparate (exceptaţi fiind doar cei cu legitimaţii de presă, deci spre disperarea mea nu am putut face acolo nici măcar o singură fotografie), iar cerberii tibetani de la intrare, din personalul de pază al templului, te controlează minuţios și te opresc fără milă pentru orice le pare suspect; așa că având în vedere fizionomia mea de agent secret chinez am fost unul dintre oamenii controlaţi cu nădejde în mai fiecare zi, și mi-au depistat în buzunar până și săculeţul cu cristale pe care îl purtam atunci în permanenţă la mine; îmi amintesc cum tibetanul înalt și vânos m-a privit întrebător și politicos-ameninţător cu ochii săi negri și oblici, însă după ce i-am răspuns inocent că sunt pietre m-a lăsat în pace de îndată: pe la noi prin Himalaya se știe bine că pietrele sunt purtate ca talisman...

Apoi te vei așeza la locul tău undeva pe terasa imensă din jurul templului, alături de sute de localnici tibetani, călugări tibetani, indieni, chinezi, coreeni, mongoli, japonezi și vietnamezi veniţi din colţuri îndepărtate ale Asiei; însă fii pe pace, vei găsi acolo și occidentali de peste tot, iar ţările Europei sunt bine reprezentate de grupuri mari, care au traducătorii lor; așa că aventura spirituală cea mare va fi doar să reușești să șezi “turcește” mai mult de o jumătate de oră fără să deschizi robinetul cu înjurături mioritice, atunci când vei simţi că te doare fiecare oscior din coloană, umeri, picioare, genunchi, gambe, tălpi, suflet și mai ales mândrie; te va uimi emoţia vie cu care toţi așteaptă apariţia lui Dalai Lama și respectul cu care îl întâmpină când apare: să nu uităm, Dalai Lama este pentru tibetani și pentru buddhiștii mahayana de oriunde o întrupare a lui Avalokiteshvara - Buddha al compasiunii și divinitatea masculină supremă a Tibetului, numit Chenrezig de tibetani - iar ei nu au nici un dubiu că trebuie să îl respecte pe Dalai Lama întocmai ca pe Avalokiteshvara.

Uneori sunt dimineţi în care minute în șir se cântă mantre în cor, pe sute de voci, și chiar dacă nu vei înţelege nimic din ce se cântă vei simţi că îţi este drag să mormăi și tu cu ei și să te prinzi în energia aceea blândă dar puternică precum un ocean; și când se cântă mantrele vei reuși să uiţi chiar și de afurisitele tale încheieturi de european, care nu pregetă să icnească și protesteze cu ifose la fiecare minut de stat “turcește”; iar la ceva timp după ce încep învăţăturile vor apărea călugări tibetani care vor turna la toată lumea, gratuit dar fără niciun fel de favoritisme, câte o cană de po cha, ceaiul tibetan sărat și plin de lapte, la care vor adăuga și un fel de turtiţă nesărată; până să ajung acolo mă jurasem că eu nu voi bea acel infam ceai tibetan (cu sare în el, înţelegi?), iar în primele trei zile de învăţături nici nu m-am prins că “laptele” cu gust bizar de dimineaţă este de fapt chiar ceaiul proscris; apoi am lăsat talentele mioritice la o parte și am devenit dependent de ceaiul lăptos și de turtiţa nesărată din fiece dimineaţă, iar dacă întârziau să apară mă bosumflam ca un copil; și o să vă vând un pont, cele două merg la fix împreună, și nu separat: pe medie au exact cantitatea optimă de sare, la care se adaugă multe alte compatibilităţi subtile. Și nu pot decât să fiu mulţumit că acel po cha nu era făcut chiar ca în Tibet, cu unt gras de yak în loc de lapte; norocul este că în regiunea Dharamshalei nu prea sunt yaci, pentru că una este să bei ceai cu lapte (încă e ceva suportabil chiar și pentru un european) și cu totul altceva e să bei ceai cu unt; repet, ceai cu unt, îţi dai seama?!...

Una peste alta efortul aproape inuman de a sta turcește atâtea ore în șir și de a înţelege în engleză niscai filozofie buddhistă tibetană (care și în românește sună la început cam la fel de exotic ca în engleză, tibetană, chineză etc, între noi fie vorba) anula complet orice șansă de iluminare subită în timpul acestor învăţături, oricât de tare te-ai fi bazat pe proximitatea lui Dalai Lama și pe faptul că în mod cert tu ești mai bun decât ceilalţi, deci și mai aproape de buddhaitate; și nu îţi mai rămâne decât să stai cuminte în colţul tău, zdrobit sub limitele meschine ale europenităţii tale fudule și anchilozate, și să te întrebi când vor veni și pentru tine vremuri mai bune, în care să poţi ședea „turcește” fără să îţi vină să urli ca lupii iarna și să înţelegi cum se cuvine măcar jumătate din mult-preţioasele învăţături la care asiști ca la poarta opt... Așa că te vei consola cu prezenţa grozav, grozav de tonică a lui Dalai Lama: are o voce gravă și blândă în același timp, are umor berechet și știe să facă glume occidentale de bună calitate, iar când începe să râdă, ţine-te: Dalai Lama râde ca un copil gigantic, și te umple de energie și de viaţă cu râsul lui; să fie clar că nu eram singurul care aștepta cu nerăbdare ca Dalai Lama să râdă din nou, ci eram zeci, dacă nu chiar sute... De altfel când mi se terminau bateriile din cauza statului pe jos cu picioarele încrucișate lăsam căștile deoparte (ia mai lasă-mă dom`le cu traducerea asta, ce, nu mă pot descurca direct din tibetană?!...) și mă delectam ascultând cum vorbește Dalai Lama în acea bizară dar frumoasă limbă tibetană, și așteptându-l să izbucnească iar în râs... Iar pe la finalul învăţăturilor reușisem să o dau la pace cât de cât cu încheieturile mele, așa că uneori izbuteam chiar și să aţipesc, prefăcându-mă concentrat la maxim și interiorizat până la un pas de iluminare la ce explica Dalai Lama. Atunci când mă trezeam eram ca nou: simt că azi am progresat foarte mult în înţelegerea buddhismului, mă umflam în pene la cei din jur, așa că deseară e musai să bem măcar o bere...

Drept bonus la toate cele de mai sus (ceai, turtiţă și învăţături plus veselie, pe încheieturile europene ale clientului, cu icnetele de rigoare) Dalai Lama obișnuiește să primească “în audienţă” o grămadă de lume; dar să nu ne închipuim că asta ar însemna cine știe ce prânz, golf sau șuetă cu Dalai Lama, ci este vorba de gesturi simbolice, pur protocolare, în care grupul primit în audienţă stă la o discuţie de câteva minute cu Dalai Lama sau doar trece în șir pentru ca toţi să poată da mâna cu el, sub privirile vigilente ale cerberilor tibetani; recunosc, am fost foarte surprins să constat că de aproape Dalai Lama inspiră foarte, foarte multă forţă, însă după aceea zadarnic mi-am păstrat neatinsă mâna strânsă de Sfinţia Sa, că mult-așteptata iluminare precoce a refuzat să apară; așa că m-am consolat seara la o bere indiană (slabă cât cuprinde, chit că era varianta “strong”) povestind cu ceilalţi din grup ce a simţit fiecare când a dat mâna cu Dalai Lama... nu râdeţi, e un sentiment grozav, pentru că Dalai Lama este în felul său un gigant între oameni, într-un mod foarte greu de explicat pentru noi, europenii; dar nici măcar noi nu puteam să nu simţim asta. Iar la finalul audienţei venea premiul cel mare: fotografia de grup cu Dalai Lama. Am două, din 2009 și din 2011, dar promit să nu încerc să devin un colecţionar, pentru că am auzit că la intrarea în rai pozele nu se pun; sunt pe facebook ambele și îmi sunt tare dragi, și acolo să rămână. Și v-o zic pe cea dreaptă că nici la poze nu am scăpat de persecuţiile subtile ale voinicilor tibetani din garda de pază: având în vedere trăsăturile mele evidente de agent al Chinei comuniste au avut grijă să mă așeze mai înspre margine, departe de Dalai Lama...

Atracţiile tibetane din Dharamshala

Spuneam mai sus că deși Dharamshala nu face parte din spaţiul cultural, istoric și geografic al Tibetului, totuși ea este astăzi un loc mult mai tibetan decât multe locuri din Tibetul ocupat de chinezi. De ce? Pentru că în Tibet chinezii au făcut din cultura și religia tibetană o amintire vagă pe care o scot de la naftalină numai în scopuri pur turistice: majoritatea mănăstirilor tibetane au fost distruse, limba tibetană a fost sugrumată sistematic, iar religia și tradiţiile tibetane au fost marginalizate și arătate cu degetul ca semn al înapoierii și obscurantismului; așa că dacă vrei să vezi adevăratul Tibet nu îl căuta în Tibetul ocupat de chinezi, ci în Dharamshala sau în alte locuri din exilul tibetan unde refugiaţii tibetani sunt liberi să rămână ceea ce sunt: adevăratul Tibet nu poate fi un exponat pietrificat din muzeul de istorie al Chinei comuniste ci un loc viu, care respiră liber, trăiește și privește spre viitor așa cum numai tibetanii știu să o facă de aproape un mileniu și jumătate.

Așadar pentru a explora adevăratul Tibet din Dharamshala poţi începe cu vizitarea micului muzeu al Tibetului din incinta complexului Tsuglag-Khang, templul lui Dalai Lama, iar dacă nu sunt învăţături te poţi urca după-amiaza pe terasa templului ca să-i fotografiezi pe călugării Gelugpa angajaţi în celebrele dezbateri tipice buddhismului tibetan; poţi continua cu o vizită în Nechung Gompa, unde se află Oracolul de Stat al Tibetului (o străveche instituţie tibetană reconstruită în India după 1959, care are un rol decisiv în alegerea unei noi reîncarnări a lui Dalai Lama și în alte momente foarte importante pentru tibetani), cu mica mânăstire Tse-Chok-Ling Gompa din vale (în care am asistat la o grozav de frumoasă Tara Puja, o ceremonie buddhistă dedicată zeiţei Tara) ori cu micul templu Zilnon Kagyeling, aparţinând sectei Nyingmapa și aflat lângă intersecţia Tipa Road cu Bhagsu Road, ce duce spre Bhagsu-Nag.

Musai trebuie să vizitezi și Institutul Norbulingka, aflat la vreo 8 kilometri de McLeodGanj și numit așa după fostul palat de vară al lui Dalai Lama din Lhasa ocupată de chinezi, unde vei putea vedea la treabă zeci de meșteșugari tibetani și vei putea cumpăra artizanat tibetan de bună calitate; iar la vreo 15 kilometri de McLeodGanj, în mânăstirea Gyuto din suburbia Sidhbari, își are reședinţa cel de al 17-lea Karmapa, pe nume Ogyen Trinley Dorje, un tânăr frumos și charismatic văzut în prezent ca numărul doi în ierarhia buddhismului tibetan și urmașul lui Dalai Lama; născut și crescut în Tibetul ocupat de chinezi, Ogyen Trinley Dorje a evadat de acolo și a ajuns în Dharamshala în 2000, după care a fost protagonist în ceea ce s-a numit Controversa Karmapa: nu doar a fost acuzat că e un fals Karmapa (mai există încă unul în India de nord-est și fiecare din ei pretindea că e cel autentic), ci și că este un agent al chinezilor care și-a înscenat evadarea din Tibet; a fost decisivă intervenţia în dispută a lui Dalai Lama, care a spulberat orice îndoieli în privinţa lui Karmapa, însă e de remarcat că nici măcar buddhismul tibetan nu a fost scutit de telenovele cu spioni. Vestea bună este că și Karmapa poate fi vizitat de turiști și face poze de grup numai bune de postat pe facebook, însă cu mai mult mai puţine restricţii din partea personalului de pază decât la Dalai Lama.

Mult mai aproape de McLeodGanj (după o plimbare lejeră pe jos) se află T.C.V., adică Tibetan Children School, care găzduiește mii de copii tibetani, din care o mare parte sunt refugiaţi ai căror părinţi au rămas în Tibet; vizita acolo s-ar putea să te impresioneze la culme, pentru că în T.C.V. sunt mulţi copii care nu știu la ce folosesc bomboanele sau ciocolata, așa că orice mică donaţie pe care o vei face acolo va fi binevenită pentru a asigura orezul zilnic și biscuiţii pentru copii. Iar obiectivul tibetan cel mai depărtat de McLeodGanj (la vreo 30 și ceva de kilometri, cred) este mânăstirea Tashi Jong, unde se află yoghinii tibetani numiţi togdeni, socotiţi a avea puteri cu mult peste ale unui om obișnuit; acolo pot fi vizitaţi Khamtrul Rinpoche, conducătorul liniei, și Togden Achos (Achö), un togden care m-a impresionat la culme, iar eu nu aș rata să îi văd pentru nimic în lume...

(va urma)