miercuri, 14 noiembrie 2012

Călătorii spre Tibet (2)

Cine își dorește o călătorie spre Tibet poate alege mai multe feluri de a face o asemenea călătorie, începusem să povestesc în prima parte a acestui mic serial despre Tibet. Tibetul poate fi regăsit, într-un fel sau altul, în mai multe locuri din jurul munţilor Himalaya, și nu doar acolo; în postarea precedentă am povestit deja despre Dharamshala, Tashi Jong, Rewalsar, Ladakh și valea Spiti: oricât de diferite ar părea acestea locuri toate au în comun faptul că sunt porţi de intrare în Tibet; însă drumul tău spre Tibet poate urma și alte căi și poate străbate alte porţi, așa că astăzi voi povesti mai departe despre alte călătorii spre aceeași destinaţie: spre Tibet.


Tibetul central: călătorie spre Tibetul ocupat

Tibetul central înseamnă inima vechiului Tibet, cu vechea sa capitală Lhasa; majoritatea oamenilor care rostesc numele de Tibet se duc cu gândul la Tibetul central, fără să aibă habar că exact acolo vei putea găsi mai puţin Tibet ca în alte locuri: începând din 1959 în Tibetul central este așa-zisa Regiune Autonomă Tibet, numită de chinezi Xizang, iar în zilele noastre acesta este unul dintre locurile în care cultura și civilizaţia tibetană sunt grav primejduite. Așa că Tibetului central i se poate spune mai degrabă Tibetul ocupat de chinezi; sau pe scurt Tibetul ocupat.


Am călătorit și în Tibetul ocupat, așa că am scris despre el mai multe postări: am scris despre lista lungă de avertismente cu care se confruntă călătorii acolo, despre imaginea de oraș al interdicţiilor pe care mi-a lăsat-o capitala Lhasa și despre marile mânăstiri tibetane, distruse cu sălbăticie după 1959 de ocupanţii chinezi însă refăcute în anii recenţi pentru a putea oferi turiștilor străini ceva din vechiul Tibet.


Am trecut în revistă și marile puncte de interes ale Tibetului ocupat: valea Yarlung (leagănul civilizaţiei tibetane), capitala Lhasa cu marile ei atracţii (faimosul palat Potala, care pare a avea 1001 de chipuri diferite, templul Jokhang, palatul Norbulingka, manastirea Sera și piaţa Barkhor, străbătută de pelerini tibetani), lacul Yamdrok Yumtso (unul din cele patru lacuri sacre ale Tibetului), mânăstirea Pelkor Chöde din Gyangtse (unde se află faimoasa stupă Bodhi Dagoba, cunoscută drept Kumbum ori ”Pagoda celor 10.000 de Buddha”, în care într-adevăr sunt vreo zece mii de figuri de Buddhasi) și mânăstirea Tashilhunpo din Shigatse (care conform tradiţiei este sediul lui Panchen Lama, al doilea lider spiritual al buddhismului tibetan după Dalai Lama); am mai scris tot atunci și despre drumul dintre Shigatse și graniţa nepaleză, în care fără să întâlnim mari atracţii am simţit Tibetul în toată măreţia lui: am admirat de la distanţă Everestul, iar după o noapte în Tingri, la circa 4.300 de metri altitudine, am părăsit platoul tibetan străbătând Himalaya până în valea Zhangmu, de unde am trecut graniţa înapoi în Nepal.


Tibetul central este incredibil de frumos și cu siguranţă merită vizitat, însă adeseori aici am avut senzaţia că particip la o uriașă farsă în scopuri turistice: am vizitat mânăstiri tibetane vechi de sute de ani cu ziduri suspect de noi și miros de vopsea proaspătă, goale pe dinăuntru și aproape lipsite de călugări și de credincioși: fuseseră distruse de chinezi după 10 martie 1959, iar ceea ce vedeam noi era doar rezultatul lucrărilor de refacere sau reconstituire din ultimii ani. Barbaria trece, pietrele rămân, ar spune unii, și printre ei sigur s-ar număra și chinezii ce acum patru-cinci decenii trăgeau cu tunurile în mânăstirile tibetane, iar astăzi speră să obţină valuta turiștilor străini din vizitarea a ce a mai rămas din ele; însă e foarte greu să mai dai viaţă unui loc după ce i-ai ucis, închis sau gonit călugării și după ce i-ai ars, distrus ori vandalizat statuile, podoabele și manuscrisele vechi de sute de ani; uneori se întâmplă și miracole din acestea, tibetanii fiind pe cât de pașnici pe atât de încăpăţânaţi să își vadă mai departe de ale lor, chiar și după trauma uriașă a ocupaţiei chineze și a deceniilor de teroare metodică de după ea; dar uneori nu se întâmplă, iar locul odată distrus rămâne definitiv distrus, oricâte eforturi tardive s-ar face pentru reconstituirea lui...

Și cum spuneam în postarea precedentă, dacă vrei să găsești mari maeștri și lideri spirituali ai buddhismului tibetan (cum ar fi Dalai Lama, Karmapa, Khamtrul Rinpoche etc), cultură tibetană, buddhism tibetan practicat fără restricţii, obiceiuri tibetane și spiritul Tibetului liber nu are niciun sens să le cauţi în Tibetul ocupat, ci, în mod sigur, în afara lui; iar spre deosebire de tibetanii din Dharamshala, zâmbitori și prietenoși cu musafirii din occident, tibetanii din Tibetul ocupat lasă impresia unor oameni triști, obosiţi de deceniile de persecuţie în propria lor ţară și înfiorător de resemnaţi; și nu puţini sunt cei atât de puţin încrezători în viitorul tibetanilor în Tibetul ocupat încât își duc sau își trimit copiii departe în Dharamshala, în Tibetul liber; după care copiii cresc orfani dar liberi în Tibetan Children`s Village, în timp ce părinţii lor își continuă viaţa lor tristă în Tibetul ocupat, fără copii și fără mari speranţe, având doar mulţumirea palidă că au făcut ceea ce puteau face pentru copiii lor.

Drama tibetană, sau de ce să fii Pro Tibet

Spuneam în postarea precedentă că prima dată când am intrat într-un contact nemediat cu ceea ce s-ar putea numi problema (sau mai degrabă drama) tibetană a fost în Dharamshala în data de 22 octombrie 2009; după aceea am călătorit în Tibetul central și m-am putut convinge cu ochii mei că tibetanii nu par să o ducă deloc bine în ceea ce ar trebui să fie ţara lor: în Tibetul ocupat toată lumea trebuie să respecte legea tăcerii, Lhasa pare un oraș sub ocupaţie iar marile mânăstiri tibetane sunt doar niște ruine triste a ceea ce erau înainte de ziua fatidică de 10 martie 1959, în care Tibetul central a căzut sub ocupaţia chineză.

Apoi am început să mă interesez de ceea ce se mai întâmplă prin Tibet, și am aflat că prin locurile prin care am călătorit tibetanii sunt atât de disperaţi să fie lăsaţi în pace de chinezi să trăiască așa cum doresc încât auto-incendierea în semn de protest faţă de ocupaţia chineză a devenit ceva destul de frecvent.

Am scris despre asta o singură dată, după care m-am oprit; în mod sigur nimeni nu își dorește să citească așa ceva, iar reacţiile unora au fost cam așa: problema e la ei - cine i-a pus să facă asta?!... Probabil că nu au înţeles că orice făptură umană, indiferent de naţie, care ajunge să recurgă la un asemenea gest trebuie să fie mânată de o uriașă disperare, care să o motiveze să își pună capăt zilelor (într-un mod înfiorător de dureros) cu speranţa firavă că prin asta va îmbunătăţi, cu oricât de puţin, soarta semenilor săi.

După postarea aceea au fost multe știri cu tibetani care s-au auto-incendiat ca protest pentru lipsa libertăţilor în Tibet; uneori am evitat să mai citesc despre ele, iar alteori imediat ce am citit am dat repede “cu buretele” peste ceea ce citisem, ca să nu îmi stric ziua; iar anul ăsta acum ceva vreme m-a impresionat la culme fotografia unui tânăr tibetan care a murit la fel, după ce își dăduse foc; am privit fotografia cu atenţie iar ceea ce am putut eu citi pe chipul lui a fost doar bucuria intensă de a trăi; și nimic din ceea ce te-ai aștepta să vezi pe chipul unui sinucigaș.


Știrile recente din Tibet nu sunt cu nimic mai bune ca de obicei, ci dimpotrivă. Acum câteva zile o știre anunţa că “înainte de Congresul Partidului au avut loc cinci auto-incendieri în Tibet”. (Mai ţineţi minte câte speranţe aveau bieţii români înainte de ultimul congres al P.C.R., de prin noiembrie 1989, că totuși se va schimba ceva în bine în România? Probabil că la fel speră și tibetanii în preajma congreselor comuniștilor chinezi; și cu infinit mai multă disperare decât au făcut-o vreodată românii, din câte înţeleg eu.) Printre cei cinci erau trei călugări cu vârste cu vârste de 15 şi 16 ani (din care doi au supravieţuit), un bărbat tibetan și o tânără mamă tibetană de 23 de ani, pe nume Tamdrin Tso; se pare că în ultimele 15 zile ea se rugase pentru alţi protestatari tibetani care şi-au dat foc, după care a decis să urmeze aceeaşi cale.

Luni o altă știre anunţa sec și impersonal alte două cazuri similare și “bilanţul” statistic al auto-incendierilor: “Doi tibetani s-au sinucis luni prin auto-incendiere, a anunţat agenţia de presă guvernamentală China Nouă, ridicând astfel la nouă numărul acestor sinucideri în Tibet, în cinci zile, scrie AFP. […] Sinuciderile tibetanilor s-au accelerat după deschiderea, joia trecută, a celui de-al 18-lea congres al Partidului Comunist Chinez (PCC), care conduce ţara. Din 2009, 69 de persoane și-au dat foc pentru a protesta împotriva dominaţiei chineze în Tibet, 54 dintre ele decedând, afirma guvernul tibetan din exil, în India, înaintea acestui nou val de sinucideri. China afirmă că a "eliberat pașnic" Tibetul și a imbunătăţit soarta populaţiei sale prin finanţarea dezvoltării economice a acestei regiuni sărace și izolate.”

Iar ultima știre din Tibet spune că un tânăr tibetan pe nume Nyingkar Tashi, de 24 de ani, a încetat din viaţă după ce și-a dat foc luni; înainte de moarte lăsase un mesaj-testament în care cerea, negru pe alb, următoarele: “șase milioane de tibetani vor libertate pentru Tibet, independenţă pentru Tibet, libertatea să înveţe limba tibetană, libertatea să își vorbească limba maternă”. Ei „cer eliberarea lui Panchen Lama și revenirea în Tibet a lui Dalai Lama”.

Știu, mai nimeni nu vrea să citească despre așa ceva, cu atât mai puţin pe un blog de călătorii; așa că îmi voi asuma liniștit riscul de a părea un idealist care inventariază întâmplări morbide dintr-un loc foarte îndepărat numit Tibet, visând copilărește la lucruri irealizabile. În ce mă privește văd cel puţin trei motive cât se poate de întemeiate să scriu despre asta și să fiu Pro Tibet: în primul rând, vorbind cu onestitate despre călătoriile spre Tibet nu ai cum să faci abstracţie de ceea ce se întâmplă acolo astăzi; în al doilea rând, dincolo de statisticile cinice ale știrilor se află totuși niște oameni ca și tine, care au făcut alegerea inimaginabil de dificilă între a-și savura pofta de viaţă și a-și striga disperarea cu preţul vieţii; iar al treilea rând, fii rezonabil, cere imposibilul...


p.s.: s-ar putea să îţi placă șCălătorii spre Tibet (1)

10 comentarii:

  1. trista povestea Tibetului. o civilizatie intreaga distrusa,furata,gonita. oameni...

    RăspundețiȘtergere
  2. da, cand te uiti la nenorocirea lor iti dai seama ca noi suntem foarte fericiti; stii cum se zice, daca vrei sa uiti de nefericirea ta ajunge sa o privesti pe a altuia.

    RăspundețiȘtergere
  3. un alt post scriptum: pe tanarul din fotografie il chema Lhama Gyab si avea 27 de ani; a murit la 21 octombrie anul asta langa manastirea Bhor din Tibet, lasand in urma sa doua fetite...

    RăspundețiȘtergere
  4. da, noi chiar suntem bine. si aici ma refer la noi romanii, nu la mine personal (eu sunt enervant de bine, slava domnului :D). si, din pacate, se poate si mai rau. uita te la Israel-Palestina. halal oameni mai suntem si noi

    RăspundețiȘtergere
  5. sa speram ca va fi mai bine..sotia noului presedinte chinez este mare cantareata... poate va deveni si regimu' lor mai umam

    RăspundețiȘtergere
  6. asa spera si tibetanii, bietii de ei; dar daca va fi o schimbare nu cred, sincer, ca va fi din cauza sotiei; e posibil ca noua conducere sa aduca o noua filozofie in conducerea Chinei: e prima generatie cu alura capitalista, iar din cv-urile lor pare ca ii va interesa mai mult banul si comertul decat forta bruta.

    om vide :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. da, tipul asta de comunism brutal nu poate dura la nesfarsit

      Ștergere
  7. ce frumos suna: sunt enervant de bine :)

    sa ramai asa, Micky!

    RăspundețiȘtergere
  8. Ingrozitor de trist...de neconceput...
    Imi scapase editia asta. Multumesc mult,o zi frumoasa, maria

    RăspundețiȘtergere