Sulina: Marea și Delta la Europolis (2)

Începusem acum puţină vreme să vă povestesc despre Sulina, cel mai estic punct al României și cel mai estic oraș al Uniunii Europene; între timp văd că m-am luat ba cu una ba cu alta și eram cât pe ce să uit ce-mi propusesem atunci, lasând postarea neterminată; dar după lupte seculare care au durat aproape două luni, vorba lui Nenea Iancu, iată în continuare și celelalte atracţii ale fostului Europolis...

Mini-expediţie spre Jungla Deltei, Pădurea Letea

Odată ajuns la Sulina vei dori musai să vezi și marea atracţie a zonei, Pădurea Letea: cea mai nordică pădure subtropicală din Europa are o alură și o vegetaţie atât de aparte (incluzând liane spectaculoase și vreo zece specii de orhidee) încât mai în glumă mai în serios îi poţi spune Jungla Deltei.

Aici intervine personajul cu care v-am ameninţat în primul episod al postării despre Sulina: Captain Nemo, adică ghidul localnic care mi-a fost recomandat pentru plimbarea spre Letea de către proprietarii pensiunii la care am stat. O figură grozav de pitorească, nimic de zis: între două vârste, guraliv și gălăgios, purta pe cap o basma de pirat și niște ochelari de soare ce-i dădeau mai degrabă un aer de Captain Jack Sparrow decât de Captain Nemo; însă așa se recomandă el (cu suficientă emfază, între noi fie vorba), deci așa am să-i spun și eu. Când i-am atras atenţia că a întârziat (mult peste sfertul academic) faţă de ora stabilită pentru întâlnire a început brusc să mi se plângă cât de mult se dăruiește și se sacrifică el pentru turiști, iar timp de cinci minute nu am reușit să îl opresc: omul pusese o placă, pe care ţinea musai să o cânte până la capăt; iar după ce și-a dat jos ochelarii de soare a trebuit să recunosc că are niște ochi foarte frumoși, pe care suspectez că îi dăduse cu puţin rimel pentru a le sublinia culoarea, asemenea protagonistului din Piraţii din Caraibe; una peste alta Captain Nemo s-a dovedit a fi un cabotin: simpatic foc, bun de gură și foarte bun cunoscător al locurilor și poveștilor locale, dar îndeajuns de neserios (ca să nu spun trombonist de-a dreptul) încât să nu mă încumet să îl recomand altor călători ce vor să vadă Letea; e destul să spun că faţă de promisiunea lui iniţială privind plimbarea spre Letea a operat pe parcurs felurite modificări mai mult sau mai puţin justificate, spre nemulţumirea bosumflată a unora din tovarășii de drum și spre amuzamentul altora.

După ce Captain Nemo a reușit să formeze un grup complet ne-am urcat în barca lui cu motor și am pornit spre Pădurea Letea, mult după ora stabilită iniţial pentru plecare. Prima parte a drumului a fost pe niște canale pe care degeaba le-am tot căutat mai târziu pe hartă, că nu le-am găsit; Cardon și Bărbosu e posibil să se cheme, deși nu aș băga mâna în foc; oricum, locurile erau de toată frumuseţea (stuf, nuferi albi, nuferi galbeni, mă rog, toată recuzita de duminică a Deltei), iar singura dezamăgire a fost numărul foarte mic de păsări întâlnite în drum.

Apoi am debarcat la mică distanţă de Letea Sat, într-un loc în care se vedea o margine pitorească de sat iar în depărtare turla albă a bisericii; aici ne-am urcat într-o mașină de safari suspectă, ce arăta ca proaspăt furată dintr-un muzeu al autovehiculelor: antică și spartană la culme, avea o vechime de peste jumătate de secol și o mulţime de modificări și adăugiri faţă de ce fusese iniţial; la origine camion militar, după schimbarea motorului, volanului și altor componente cu unele mai noi, de la alte mașini, ajunsese submarinul terestru al lui Captain Nemo; în cabina din spate, pentru pasageri, se stătea pe niște bănci de lemn care îţi îndurerau aprig părţile dosnice la fiecare hârtoapă de pe drum, iar lipsa ferestrelor era tot ce mai aveai nevoie ca să te bucuri în voie de praful ridicat. Dar trebuie să recunosc că mașina-muzeu a mers surprinzător de bine, iar uneori a prins chiar și ceva viteză...

Prima escală a mini-expediţiei a fost la biserica din Letea, unde taman în acea zi era o mare sărbătoare locală: Sf. Maria mică, ţinută pe rit vechi, cu 13 zile mai târziu decât o știm noi; mai toată suflarea satului era adunată în curtea bisericii și se ospăta de zor la niște mese lungi pe care se lăfăiau în voie bucatele și băuturile locului. Iar ceea ce ni se așternea în faţa ochilor era o manifestare cât se poate de neaoșă a tradiţiilor populare din Letea: totul era spontan și autentic la maxim, nici vorbă de vreun spectacol organizat anume pentru a-i ferici pe turiștii din acea zi; după sosirea noastră localnicii și-au văzut liniștiţi de mâncare și de băutură, în timp ce câteva femei zdravene și rumene în obraji s-au adunat în jurul unul bărbat cu acordeon și au început să cânte melodii tradiţionale, în limba ucraineană; apoi preotul bisericii a binecuvântat adunarea, în faţa mesenilor ridicaţi respectuos în picioare; iar spre finalul praznicului un grup de femei bătrâne au mai cântat câteva cântece tradiţionale (mai sobre, mai puţin vesele decât primele, care pesemne că erau de petrecere) în aceeași limbă ucraineană.

Poate te întrebi de ce toate ostilităţile acelui praznic s-au derulat în limba ucraineană? Localnicii din Letea se ţin cu mândrie că sunt haholi, la fel ca cei din Sf. Gheorghe, adică urmași ai cazacilor zaporojeni emigraţi aici prin sec. 18 de pe Niprul mijlociu, din Ucraina de azi; înconjuraţi din toate părţile de alte etnii (Periprava, Cardon și Sfiștofca sunt locuite de ruși lipoveni, iar comuna C.A. Rosetti de moldoveni), haholii din Letea se încăpăţânează să-și păstreze limba și tradiţiile, iar dacă le spui lipoveni cică se simt jigniţi; sunt tot de rit vechi, la fel ca lipovenii, deși am înţeles că ar ţine sărbătorile după ambele rituri, și nou și vechi; iar dacă tot ajungi în Letea e musai să intri și în biserică: o să-ţi placă la nebunie aerul ei simplu și intim și lemnăria ei vopsită în acel albastru intens tipic satelor Deltei.

După plecarea de la praznic ne-am îndreptat glonţ (vorba vine, că doar eram în mașina-muzeu, care mergea și ea cum putea, cu viteza melcului turbat) spre Pădurea Letea, străbătând Grindul Letea prin mijlocul unor întinderi uscate și roșiatice; prea nisipoase ca să poată hrăni plante mari, câmpiile de pe lângă Letea sunt acoperite doar de plante pipernicite precum cătina roșie, de la care provine acea nuanţă marţiană.

Într-un final am ajuns și la Pădurea Letea, ţinta mult-așteptată a acelei mini-expediţii; protejată de stat încă din 1930, Rezervaţia Pădurii Letea constă într-o alternanţă de dune uscate, cu vegetaţie de stepă ori pe alocuri complet golașe, și depresiuni prelungi în care sunt pâlcuri de copaci și tufișuri; fâșiile de pădure din depresiuni se numesc hașmacuri, astfel că Pădurea Letea este știută de localnici ca Pădurea Hașmacu Mare; aspectul de junglă ce a adus faima Pădurii Letea e dat de copacii bătrâni (chiar seculari, se zice) al căror trunchi înalt și gros este îmbrăţișat de liane, și de arbuștii foarte deși de sub ei; iar unele dintre lianele Pădurii Letea parcă ar fi încercat să câștige cine știe ce concurs de forme bizare...

Locurile sunt bântuite de mistreţi, căprioare, câini enoţi, şacali și vipere, la care musai trebuie adăugaţi faimoșii cai sălbatici din Letea; însă în ziua aceea nicio jivină nu a binevoit să ni se arate pentru o mică ședinţă foto, și nici măcar nu s-au auzit vreun nechezat de cal; așa că după ce și pelicanii lipsiseră de la întâlnire pe drumul spre Letea, iar Golful Musura fusese concediat subit de către Captain Nemo, a trebuit să îmi recunosc, pentru acea zi, înfrângerea completă la acest capitol.

După o ultimă privire aruncată asupra dunelor de nisip pe care Captain Nemo ni le-a prezentat pompos ca fiind Deșertul Deltei am pornit înapoi spre lumea civilizată; ultima oprire din această mini-expediţie spre Jungla Deltei a fost la biserica din comuna C.A. Rosetti, singura localitate din Deltă la care nu se poate ajunge decât pe uscat; populată de moldoveni veniţi aici din motive obscure, comuna C.A. Rosetti are o frumuseţe de biserică mare și făloasă, la care merită să arunci ce puţin o privire în treacăt; iar ciudăţenia verde din poză, proţăpită ţanţoș în faţa bisericii, este mașina-muzeu în vârstă de peste jumătate de secol în care vă ziceam că am făcut această mini-expediţie...

Apusul pe Dunăre în Sulina

Apusul de soare în Sulina este un adevărat spectacol de lumini și umbre savant dirijate de soare, așa că fără îndoială merită pus și el pe lista atracţiilor Sulinei; tot ce trebuie să faci ca să prinzi spectacolul este să fii undeva pe malul Dunării, într-un loc cu vizibilitate bună; cerul se poate colora în nuanţe roșiatice, din motive numai de el știute, sau poate compune bizare jocuri din nori și lumină în stingere; și după ce am văzut eu acolo aș paria că în fiecare seară e un apus de soare diferit de cel din seara precedentă.

Romanul Europolis al lui Jean Bart

Mă încumet să includ pe lista atracţiilor locale și această carte despre vremurile de glorie ale Sulinei, mai ales că sunt foarte puţine orașe ale României ce se pot lăuda cu propriul lor roman; am cumpărat-o de la micul muzeu din Farul Comisiunii Europene (de care spuneam deja că merită văzut), iar faptul că până să plec din Sulina citisem o bună parte din ea m-a ajutat să înţeleg mult mai bine gloria trecută a micului orășel de astăzi: romanul mi-a prilejuit o veritabilă călătorie în timp, în Sulina cosmopolită și prosperă de acum un veac, de care vă povesteam în prima parte a postării.

Firește, autorul romanului nu este faimosul corsar francez Jean Bart din sec. 17, ci un român care și-a luat ca pseudonim artistic taman numele acestui pirat cu ifose: comandorul Eugeniu P. Botez (1877-1933), care a fost comisar maritim la Sulina între 1909-1913 și 1915-1918, precum și căpitan principal al portului Sulina, comandant al garnizoanei Sulina și comandant militar al portului Sulina cam în aceeași perioadă a primului război mondial; originar de prin Iași, în copilărie l-a avut ca dascăl tocmai pe Ion Creangă, iar în literatura română a rămas drept cel care a cultivat jurnalul de bord și schiţa marină, și în genere proza vieţii portuare. Romanul Europolis a fost opera de apogeu a lui Jean Bart, fiind publicat chiar în anul morţii sale, în 1933; există, ce-i drept, și un film cu același nume, Europolis, al regizorului Cornel Gheorghiţă (pe care nu l-am văzut), dar în privinţa romanului pot depune eu mărturie: sigur merită citit, mai ales atunci când ajungi în Sulina...

Ce să mai vezi și cum să ajungi în Sulina

Puţine ar mai fi de zis în final despre Sulina: în primul rând musai du-te să mănânci la restaurantul Marea Neagră, pentru că dacă îţi place peștele cum îmi place mie acolo te vei simţi în mijlocul raiului, având îngerii în farfurie; merită să iei la rând toate felurile cu pește pe care le au, cum am făcut eu, și neapărat să încerci și storceacul de sturion.

Cea mai bizară atracţie a Sulinei e Cimitirul Maritim, aflat pe drumul către plajă; de fapt nu e vorba de un singur cimitir ci de mai multe unul lângă altul, pentru toate confesiunile religioase ce au populat Sulina în perioada ei de glorie, de acum un veac: există un cimitir musulman, unul ortodox, unul protestant, unul romano-catolic, unul al rușilor lipoveni staroveni și unul evreiesc, fiecare etalându-și cu mândrie propria formulă de împachetare arhitectonică a vieţii de apoi; în privinţa lui presa nu a iertat ocazia de a mânca jeleu jurnalistic despre morminte de piraţi și alte bazaconii similare, iar pentru că nu am apucat să îl văd sigur voi remedia eroarea când mai ajung pe acolo.

La sud și sud-vest de Sulina sunt canalul Busurca, ducând spre Sf. Gheorghe, și lacurile Vătafu, Lumina, Puiuleţ, Puiu, Potcoava, Roșu și Roșuleţ, niște paradisuri deltaice care sigur merită văzute; de altfel când am vizitat Sf. Gheorghe acum ceva vreme am făcut un tur prin Deltă în care am parcurs și drumul pe ape dintre lacurile Roșuleţ și Puiu.

La nord de Sulina se află Golful Musura, faimos pentru păsăretul său, mai ales pentru pelicani; la plecarea în mini-expediţia spre Letea era vorba că vom ajunge și în Musura, însă după ce pornisem la drum Captain Nemo a realizat brusc, chipurile, că nu-i înţelept să treacă pe acolo pentru că apa golfului e prea mică și riscă să se împotmolească; bun, colmatarea cu aluviuni a golfului e o realitate verificabilă, dar dacă într-adevăr e așa atunci de ce nu spusese așa de la bun început? Sau o fi fost doar comoditate?

Iar despre cea mai bună variantă de a ajunge la Sulina am povestit deja în prima parte a postării: cu nava de pasageri lentă și mare numită de localnici pasagerul, care îţi va permite să te bucuri în voie de peisajele Deltei; găsești aici orarul ei și cel al catamaranelor, iar orarul navelor rapide este aici (pentru nava Diana, de care o să tot auzi prin Deltă) și aici; la plecarea din Sulina mă grăbeam să ajung înapoi în București ca să mă joc iarăși de-a adultul, așa că am apelat la o asemenea rapidă, din care am mai apucat să fur în fugă o ultimă imagine din Sulina: un răsărit de soare grozav, cum numai prin Delta Dunării poţi vedea...

p.s. poate vei dori să citești și Sulina: Marea și Delta la Europolis (1).