Îţi poţi închipui cum ar fi să-ţi petreci patru ani în India? Asta e
întrebarea pe care mi-am pus-o recent, stând la taifas despre India cu cineva
care a petrecut acolo nu mai puţin de patru ani. Ăsta da călător!, ai putea fi tentat să exclami auzind despre o
asemenea ispravă. Caz în care sigur te-ai înșela: este o călătoare.
Există călători care își fac din a călători un mod de viaţă. Au în ei un
neastâmpăr absolut irezistibil, care îi ridică mereu de pe fotoliul moale de
acasă și îi mână pe drumurile lumii. Au
mânături, cum se zice prin Ardeal. Pașapoartele lor arată ca niște pomi de
Crăciun de la atâtea vize, iar cv-urile lor sunt teste de geografie în toată
regula. Daniela pesemne că este din această categorie de călători: după cei
patru ani în India a lucrat pentru Crucea Roșie prin Etiopia, Tanzania, Nepal,
Congo, Guineea, Sierra Leone și Uganda. Acum o doare la bască (vorba vine…) pe
undeva prin inima Africii, în Ciad, tot într-o misiune a Crucii Roșii. Iar eu
sunt în București, așa că mă răzbun feroce scriind despre cartea ei. Să se
înveţe minte, să mai călătorească și în continuare cât pentru patru-cinci
bărbaţi laolaltă! Pe puţin.
Dar ce am găsit în cartea Danielei: povești din Calcutta lui Mircea Eliade
(uite așa am aflat și eu că și tatăl faimoasei Maitreyi, protagonista lui
Eliade, a fost victima unui uriaș scandal provocat de o poveste de dragoste
interzisă), povești din Rishikesh, unul dintre orașele sfinte ale hinduiștilor,
povești din Delhi și Rajasthan și povești din Sri Lanka, insula sudică a
subcontinentului indian. Și cu bucuria regăsirii (așa, ca între vechi
cunoștinţe) am citit acolo și povești din Nepal și Ladakh, în
care am călătorit și eu; e adevărat însă că nu chiar patru ani, ci ceva mai
puţin…
Se zvonește că deja cartea nu mai este de găsit prin librării, fiind
vândută; așa că am să vă spun eu ce anume mi-a plăcut mai mult în ea. Există o
dispută foarte aprinsă între călători cu privire la India: să călătorești sau
nu în India? Are ea ceva preţios de oferit călătorului, sau e doar o legendă
turistică abil întreţinută? Care este secretul Indiei, în ce anume constă fascinaţia
Indiei? Iar răspunsul pe care cartea Danielei îl oferă ar putea fi cam așa:
“India este asemeni Mayei: are o mulţime deconcertantă de feţe și forme,
care îl conduc adesea pe neofit pe căi greșite. Când crezi, în fine, că ai
început să înţelegi, că te afli pe calea cea bună, ai aproape imediat parte de
o revelaţie care îţi dovedește contrariul. Despre India s-au scris biblioteci
și, cu siguranţă, vor continua să se mai scrie. Toată această literatură nu le
facilitează adaptarea nou-veniţilor, invadaţi, de la bun început, de prea multe
arome, miresme, miasme, culori și sunete pentru a putea digera cu ușurinţă
amalgamul. Când ajungi în India pentru prima dată ești năucit. Îţi trebuie zile
întregi pentru a învăţa să respiri, să trăiești și să te miști în ritmurile ei.
Dacă aș putea, aș interzice călătoriile de mai puţin de o lună. Este, cred eu,
timpul minim de adaptare. Sub această limită, orice înţelegere, cât de
aproximativă, este practic imposibilă. Apare, în schimb, tentaţia etichetelor,
a emiterii unor judecăţi de valoare care îndeobște n-au nimic de-a face cu
realitatea, interpretarea prin intermediul propriei culturi, tocmai pentru că
înţelegerea se refuză și, în absenţa ei, apare nevoia de repere cunoscute, care
să facă noul spaţiu cât de cât accesibil.”
“India uimește, fascinează sau dezgustă, însă nu poate lăsa indiferent.
Nu e și nu poate fi “călduţă”. India este o avalanșă de senzaţii care zguduie
în fiecare clipă fiinţa călătorului, repoziţionându-i cel mai adesea raportarea
la lume, dintr-o perspectivă nouă, revitalizantă, îmbogăţită. Este o sursă
permanentă de perplexitate, de întrebări și nelămuriri… Nu o poţi explica decât
trăind-o, din toate perspectivele și pe durata unei vieţi. India provoacă neîncetat
convulsii interne, reașază sisteme întregi de valori, reformulează axiome.
Odată ce i-ai descoperit magia, ești cu desăvârșire și pe veci hipnotizat.”
Grozav de frumoase aceste rânduri despre India, izvorâte din înţelegerea
matură și adâncă a cuiva care a petrecut acolo patru ani. Și deși sigur ele nu
au nevoie de nicio confirmare sau infirmare din partea mea, cred că înţeleg
foarte bine de ce călătoria minimă în India ar trebui să fie de cel puţin o
lună; am avut o singură asemenea călătorie în India, dar numai despre ea pot
spune că a fost o călătorie în India, și nu o excursie. Ba chiar îmi amintesc amuzat că atunci când am văzut prima
dată India am scris, spre aducere aminte, cam așa: “cineva
spunea că odată ajuns în India nu ai de ales: ori o iubești, ori o urăști. Încă
e prea devreme să pot spune că o iubesc; dar sigur e prea târziu să o mai urăsc.”
De atunci însă au mai trecut încă cinci ani. Așa că acum pot spune liniștit: nu
mai este deloc prea devreme...
P.S. Și mai sus te-am ameninţat cu patru ani în India sau doar patru
ore, la alegerea ta. Pentru că în loc de patru ani în India poţi opta pentru doar
patru ore (foarte intense) de povești indiene, aici în București: mă refer la Poveștile din LumeaMare despre India, care se vor depăna la
Journey Pub, sâmbătă 15 noiembrie, între orele 12,00 și 16,00. Adică exact
patru ore, da?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu