luni, 20 aprilie 2015

Canaralele Hârşovei: când nu-ţi este dat să vezi, nu vezi şi pace.

Canará, canarale: consultând la viteză dicţionarele de pe net afli că înseamnă stâncă (în mare), ori vale stâncoasă și abruptă ori vale largă și adâncă, specifică reliefului din sudul Dobrogei. În pofida sonorităţii turceşti se pare că are origine bulgară (limbă în care înseamnă stâncă), iar termenul este un regionalism utilizat doar în Dobrogea.


Ştiu, aceste explicaţii sunt pe atât de savante pe atât de inutile pentru a lămuri cu adevărat ce înseamnă Canaralele Hârşovei: nişte formaţiuni stâncoase calcaroase ce pot fi întâlnite pe malul Dunării în zona orăşelului dobrogean Hârşova, abrupte şi spectaculoase cât cuprinde, fotogenice pe măsură şi cu o alură atât de montană încât îţi vine să-i dai dreptate celui care spunea că sunt nişte munţi în miniatură, aduşi ca prin miracol fix pe malul Dunării.


Se zice că sunt cinci asemenea canarale la Hârşova şi în aproprierea ei, deşi eu am reuşit să aflu doar numele a patru: cea mai nordică din ele ar fi Canaraua Roşie, după care coborând spre sud se înşiră Canaraua Ţigănească (“La belciug”), Canaraua Turcească (numită şi Canaraua Cetăţii, aflată pe Dealul Cetăţii, chiar lângă ruinele vechii cetăţi romane-bizantine Carsium) şi Canaraua “La porumbei”, pe Dealul Celea Mare.


După o încercare nereuşită de a vedea întâi Canaraua Ţigănească (era o haită de câini pe acolo ce nu părea să înţeleagă că suntem nişte bieţi turişti şi ne lătrau ca pe următorul prânz) ne-am mulţumit cu Canaraua Turcească, zisă şi Canaraua Cetăţii. Care este atât de aproape de cetatea Carsium, de care am scris aici acum aproape şapte ani, încât nu m-am putut abţine să nu oftez adânc: Doamne, când nu îţi este dat să vezi ceva, nu vei vedea şi pace, chiar dacă va fi exact sub ochii tăi şi va striga din toţi bojocii „uită-te la mine!”. Pentru că acum şapte ani am văzut ruinele cetăţii Carsium, apoi am admirat Dunărea de sus şi am plecat fără să arunc un singur ochi către stâncile abrupte aflate la doar doi paşi mai încolo; se poate închipui un exemplu mai clar de ignoranţă? Iar între timp cred că am lămurit în sinea mea dacă a fi ignorant este sau nu un păcat capital, cum zic asiaticii, sau o binecuvântare, cum ne linişteşte Biblia creştină. Fericiţi cei săraci cu duhul? Nici vorbă, sunt grozav de nefericiţi în realitate, atât că ei habar nu au de asta!


Se pare că am totuşi o circumstanţă atenuantă pentru ignoranţa mea de atunci: era vară când am ajuns la Carsium acum şapte ani, iar Canaraua Cetăţii era acoperită de vegetaţie arsă de soare, care îi ascundea culorile; acum însă stâncile erau mai mult golaşe, taman cum e mai bine pentru a etala paleta de culori a calcarului, iar micile petice de licheni sau flori galbene nu făceau nimic altceva decât să le pună în evidenţă frumuseţea. Oricum, pentru mine e limpede un lucru: mi-au trebuit şapte ani să văd, într-un final, ceea ce atunci am avut sub ochi, dar nu am văzut. Dar totuşi sunt norocos, finalmente am văzut J




Cât despre vechea mea cunoştinţă, cetatea Carsium, ce să zic? La fel ca acum şapte ani, pe ruinele ei pasc liniştiţi caii ţiganilor din împrejurimi, ale căror haine sărăcăcioase şi priviri lihnite te fac să te îndoieşti masiv că vizitezi un loc aflat în Uniunea Europeană; vechea cetate romană a devenit între timp păşune rromă: sic transit gloria mundi.






Iar Hârşova văzută de pe deal arată exact ca locul ideal pentru a-ţi rata destinul: decrepită, pauperă, prăfuită şi tăcută, încremenită într-un fel de cută temporală. Nu mai lipseau decât caii pentru a întregi tabloul unui orăşel care zadarnic tot încearcă să revină la prosperitatea tihnită şi promiţătoare a târgului turcesc de acum două-trei secole.


M-aş opri aici, de data asta, să mă pot lăuda şi eu, măcar o data, că mă opresc la timp cu scrisul. Dar în ultima vreme am postat pe ici-colo.ro atât de rar încât parcă totuşi ar mai fi de spus câteva cuvinte. Alergie la Internet, aşa numesc eu chestia cu care m-am confruntat în acest an. Adică am simţit nevoia să mă ţin departe de Internet, de bloguri, de facebook şi altele asemenea, timp în care mi-am pus multe întrebări privind valoarea şi utilitatea reală a comunicării pe Internet. Din fericire pentru mine nu am un plan de îndeplinit atunci când scriu pe ici-colo.ro: scriu în continuare din plăcere pură, astfel că atunci când mi se pare că nu am ceva interesant de comunicat pot pur şi simplu să tac; de altfel, asta mi se pare şi corect să fac în asemenea momente. Mă aşteaptă mai multe postări începute sau măcar schiţate de câteva luni de zile, dar de moment cred că e bine să mă mai aştepte: în mod sigur nu are sens să scriu de parcă aş avea o normă lunară la postări, ca în vremurile heirupismului şantierist. Şi nici nu are vreun sens să încerc să călătoresc de parcă m-ar mâna un demon de la spate, doar pentru a înroşi vreo hartă cu locurile vizitate: da, sună grozav de frumos să spui că drumul e mai important decât destinaţia, dar dacă nu îţi ştii destinaţia oare către ce călătoreşti? Oare chiar călătoreşti, sau doar baţi pasul pe loc pe drumurile lumii, inventariind cu hărnicie de contabil locuri şi ţări? Între timp fetiţa mea a împlinit 18 ani, iar sentimentul pe care l-am avut în acea zi a fost cel că gata, acum chiar mi s-a sfârşit copilăria J… Colac peste pupăză, în doar o lună voi avea întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultăţii. Iar culmea nebuniei este să faci zi de zi aceleaşi lucruri, aşteptând rezultate diferite J

3 comentarii:

  1. Foarte faina zona, imi place. Nu auzisem de ea pana azi, multumesc :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Minunata zona am avut ocazia sa o vizitez de curand , minunat articol.

    RăspundețiȘtergere