Ce puţin îţi trebuie să fii fericit

Un capăt de drum, atât mi-a trebuit acum câteva zile să fiu grozav de fericit, cum nu mai fusesem de nu ştiu când: era un peisaj himalayan dezolant, cu un drum terminându-se jalnic pe marginea abruptă a unei văi înguste de râu rece şi repede, cu munţi golaşi şi ostili de jur-împrejur; nu exista nicio casă, niciun fir de iarbă, nici măcar vreo cafenea din aceea himalayană, din două mese şi o colibă alături; nici semnal la telefon şi nici vorbă de Internet, de duş fierbinte ori de vreun mic dejun în care să nu mai fie vreo urmă de ceai şi chapatee, cum se tot întâmplase, exasperant, în ultimele zile; erau doar câteva utilaje din acelea urâte şi gălăgioase cu care se construiesc drumuri, şi acel fabulos capăt de drum.

Au fost de ajuns nici trei zile petrecute pe poteci himalayene şi prin cătune îndepărtate ca să mă văd nevoit să recunosc crudul adevăr: sunt doar un băiat de oraş, sedentar şi comod cât cuprinde (şi deja uşor sărit de 30 de ani, nu?!...), pentru care singurul trekking este cel dintre bloc şi magazinul din colţ; aşa că am scos limba de trei coţi, vă zic sincer, în cele (nici) trei zile în care am umblat pe cărări abrupte de Himalaya, la puţin peste 3900 de metri altitudine (adică mai nimic prin acele locuri, vă zic eu), ostenind precum Sisif pe interminabile urcuşuri, deşi am parcurs distanţe jenant de mici pe un traseu pe care nişte oameni fără minte l-au numit easy trekking (easy pentru cine?, pentru capre ibex?!...), spre eterna noastră ruşinare; dar până la urmă călătoria în Zanskar s-a sfârşit exact aşa cum visam: la Phugtal Gompa, mânăstirea buddhistă ascunsă în adâncul unei mici văi himalayene şi cocoţată neverosimil pe un perete de stâncă, în jurul unei peşteri.

Este adevărat, ştiam bine că la capătul acela de drum ne aşteaptă o maşină şi Lobzang, şoferul nostru localnic, gata să ne ducă înapoi în Padum, aşezarea mică, împrăştiată şi deloc frumoasă ce serveşte drept capitală a văii Zanskar. Aşa că oricât de dezolant părea acel capăt de drum el îmi părea mai preţios ca orice în ultimele zile: el însemna că suntem din nou în civilizaţie.

Călătoria spre Zanskar s-a sfârşit cu bine, după 12 zile petrecute în maşina condusă de Lobzang, pe drumuri himalayene pietroase, printre munţi şi văi şi prin case de localnici prietenoşi de parcă ar fi din cu totul altă lume decât lumea noastră grăbită şi indiferentă; am o mulţime de lucruri grozave de povestit şi o tolbă uriaşă cu fotografii de arătat (şi foarte probabil că valea Zanskar va păstra un loc foarte aparte în inima mea ici-colo), însă azi e prima zi în care am puţin net pentru care să nu-mi vină să urlu văzându-i încetineala, iar mâine dimineaţă plec iarăşi din Leh; de data asta spre Tso Moriri, lacul înalt cu sclipiri de turcoaz aflat în sud-estul Ladakhului, chiar la graniţa cu Tibetul. Aşa că tot ce pot face acum este să întreb iară: pe bune, sigur ştii ce puţin îţi trebuie să fii fericit? Un capăt de drum, atât. Şi să postez o singură fotografie, de după ieşirea din Zanskar. Imaginea de rămas bun, Zanskar, să zicem.

Oricum, un lucru să fie limpede pentru călătoria spre Tso Moriri: va fi fără trekking :)))…