Întoarcerea în Tibet: povestea continuă

Șapte ani în Tibet este deja un titlu mai mult decât celebru: el se referă atât la filmul realizat în 1997, ce-l are pe Brad Pitt ca protagonist, cât şi la cartea scrisă de în 1952 de Heinrich Harrer, alpinistul austriac care i-a servit drept model. Aşa că acum câteva zile am fost de-a dreptul bucuros să descopăr într-o librărie o carte cu titlul Întoarcerea în Tibet, scrisă în 1983 de acelaşi Heinrich Harrer ca şi continuare la Șapte ani în Tibet, după ce în 1982 călătorise din nou în Tibet, la mai bine de trei decenii de când îl părăsise în 1952.

Despre Șapte ani în Tibet am povestit pe larg într-o postare mai veche, mai ales că am fost încântat să descopăr în ea o mulţime de locuri prin care am trecut şi eu. Însă Întoarcerea în Tibet nu mi-a adus chiar aceeaşi încântare, trebuie să recunosc din capul locului: ea nu vorbeşte tot depre Tibetul liber şi fericit din perioada 1946-1952, ci despre ce a ajuns Tibetul după trei decenii de nemiloasă ocupaţie chineză, văzut de ochii unuia ce apucase să cunoască cât se poate de bine şi Tibetul de dinainte. Aşa se face că oricât de neutru ar încerca să povestească Harrer totuşi se poate citi printre rânduri dezamăgirea lui faţă de cele văzute acolo: Tibetul din 1982 pare a fi doar fantoma înspăimântată a Tibetului fericit şi liber din 1950.

Este o dezamăgire pe care o pot înţelege, chiar fără a putea face aceeaşi comparaţie: după ce acum câţiva ani am călătorit prin Regiunea Autonomă Tibet am fost atât de întristat de cele văzute acolo (o ţară de ocupanţi aroganţi şi de localnici resemnaţi, cu o mulţime de mânăstiri tibetane distruse, în care puteai sesiza adesea resuscitarea în scop pur turistic a vestigiilor şi culturii tibetane doar din lăcomie, pentru a smulge valuta occidentalilor) încât mi-am propus să o evit pe viitor, oricât de mult aş fi atras de Tibet. Din fericire însă vechiul Tibet poate fi regăsit astăzi, în măsuri diferite, şi în alte locuri decât Tibetul central, sub stăpânire chineză: Ladakh, valea Spiti, Sikkim şi Dharamshala, capitala lui Dalai Lama şi a Tibetului în exil, aflate pe partea indiană graniţei formate de linia crestelor himalayene.

Bun, dar ce mi-a rămas în minte după citirea cărţii, în doar câteva cuvinte? În primul rând, ce înseamnă tsűma, un cuvânt adesea întâlnit în paginile ei: aparenţă atent regizată de chinezi pentru a simula că Tibetul e fericit sub cizma lor, că vremurile grele au trecut şi că prezentul înseamnă reconstrucţie, iertare şi prosperitate. O uriaşă iluzie creată pentru turişti şi trimişii lui Dalai Lama: marfă expusă în pieţe doar pentru turişti, falşi călugări prin mânăstirile tibetane distruse, lucrători care se prefac că lucrează la refacerea vestigiilor tibetane distruse, dar dispar de îndată ce nu mai sunt turişti să-i vadă. “Totul este fals, totul este faţadă, înşelătorie” - asta înseamnă de fapt tsűma. Şi nu pot să nu mă întreb acum, oare atunci când scriam despre mânăstirile tibetane distruse şi aflate în curs de refacere oare nu căzusem şi eu pradă aceluiaşi miraj numit tsűma?

În al doilea rând, geografia cu totul aparte a Tibetului pare să fi determinat într-un fel foarte greu de înţeles aplecarea spre spiritualitate a poporului tibetan: “pe un soare orbitor putem admira întreaga splendoare a podişului tibetan. Este un peisaj care pare să fi fost creat special pentru religia tibetanilor. Sau poate că forma tibetană a buddhismului putea să apară doar într-un astfel de peisaj? Este uimitor ce senzaţie de pace îi dă privitorului acest peisaj, deşi conţine toate elementele sălbăticiei.”

În al treilea rând, este remarcabil cum văd tibetanii că ar putea câştiga totuşi bătălia cu Goliatul chinez: nu prin arme, ci paşnic, cultura fiind cea mai puternică armă a acestui mic popor. Şi prin răbdare, o răbdare pe care noi occidentalii absolut sigur nu o putem înţelege: chiar contează aşa mult că vor mai trece câteva decenii ori un secol până când tibetanii îşi vor putea lua ţara înapoi? Chiar contează dacă Dalai Lama care va putea reveni într-un Tibet liber este actualul Dalai Lama, Tenzin Gyatso, sau reîncarnarea sa viitoare?

În fine, câteva personaje din carte: Dalai Lama, un personaj absolut fabulous, pe care ai putea foarte bine să-l iubeşti doar pentru optimismul său incurabil şi râsul său tonic, Tenzing Norgay, faimosul șerpaș care împreună cu Edmund Hillary a cucerit Everestul în 1953, despre care am putut afla mai multe când am călătorit în Darjeeling, ori Peter Aufschnaiter, alpinistul austriac cu care Harrer a străbătut drumul atât de dificil spre Lhasa, “Mecca lumii buddhiste”.

Întâmplător sau nu (cine poate şti?), în ziua în care am decoperit această carte număram zilele până la plecarea mea către Acoperişul Lumii: mai erau exact şapte, care între timp au trecut, astfel că deja am ajuns în Leh, capitala Ladakhului: numit Micul Tibet, el acoperă colţul nord-vestic al Tibetului, aflat sub jurisdicţia Indiei, fiind una dintre părţile vechiului Tibet care au scăpat neatinse de distrugerile ocupaţiei chinezeşti. Am mai trecut prin Ladakh în 2011, însă de data asta am de gând să îl străbat metodic, de la un cap la altul, încercând să văd tot ce e demn de văzut şi să mă cufund în atmosfera de incredibilă pace a acelui colţ de pe Acoperişul Lumii, fără nicio grabă: mă simt norocos, mă aşteaptă vreo cinci săptămâni ici-colo prin Micul Tibet: o întoarcere în Tibet.