Şapte zile în Micul Tibet (1): Evadarea din Kargil

De câteva zile mă tot gândesc cum să astern pe hârtie ce am făcut săptămâna trecută pe aici, prin Micul Tibet: au fost nişte zile pe care nu prea ştiu cum le-aş putea numi, dar în mod cert au fost foarte departe de a fi plictisitoare sau banale. Până la urmă am decis că povestea mea poate parafraza, în joacă, faimosul film Şapte ani în Tibet. Atât că în povestea mea nu e vorba de şapte ani, ci de şapte zile, petrecute nu în Tibet, ci în Ladakh, aflat în colţul vestic al Tibetului şi aparţinând de India, numit adesea Micul Tibet.




Lunea neagră: prizonier în Kargil

În ziua de luni, 5 august, mă aflam pentru a treia zi în oraşul Kargil, în nord-vestul Ladakhului. Plănuisem că e ultima zi în Kargil, urmând ca a doua zi dis-de-dimineaţă să pornesc pe drumul teribil de greu şi de frumos spre Zanskar, tărâmul mitic al Ladakhului.

În acea zi nu voiam să fac nimic aparte, ci doar să mă plimb agale prin Kargil şi să-i savurez pe îndelete atmosfera de oraş central-asiatic: deşi aflat în Micul Tibet totuşi Kargil este locuit aproape numai de musulmani, întrucât localnicii purig, de origine tibetană, precum toţi din Ladakh, au optat de câteva secole să renunţe la buddhismul strămoşilor lor şi să treacă în masă la islam. Aşa se face că întregul Kargil pare un paradox: deşi locuitorii să au ochii oblici, trăsături mongoloide şi origine tibetană, ei sunt musulmani în toată puterea cuvântului şi se poartă ca atare.

Puţin după ora 4 am fost smuls brutal din reveriile mele, când am aflat că în Kargil nu există case de schimb valutar, aşa cum ştiam eu din Leh, iar băncile care (teoretic) schimbă valută au terminat deja programul la 4, în stil indian. Nu-i nimic, mi-am zis, voi extrage rupii de pe card şi voi rezolva problema de cash fără nicio bătaie de cap. Stupoare însă, puţinele bancomate din Kargil anunţau toate acelaşi lucru: out of cash, lipsă de numerar. În tot Kargilul mai funcţiona un singur bancomat, în faţa căruia era o coadă de toată frumuseţea cu localnici care taman în ziua aceea, aparent inexplicabil, se treziseră că vor să-şi scoată banii de pe card. M-am aşezat cuminte la coadă, iar într-un final mi-a venit şi mie rândul să mă văd cu rupiile în mână. Când colo, lovitură de teatru: cardul meu nu funcţiona, iar bancomatul mă invita politicos să-mi contactez banca.

În clipa aceea am realizat că situaţia mea este foarte departe de a fi roză: mai aveam în buzunar doar câteva sute de rupii, aşa că nu aveam nici cu ce să achit cazarea de până atunci şi nici cu ce să plătesc transportul spre Zanskar. Nu aveam nici cum să schimb în rupii dolarii de la mine şi nici cum să-mi accesez banii de pe card. E adevărat, nu era prima oară când mă trezeam cu cardul blocat în India când îmi era lumea mai dragă, ci a treia oară; primele două dăţi cardul îmi fusese blocat din aceeaşi cauză: India era pe lista neagră a ţărilor în care se fac tranzacţii frauduloase cu cardul, aşa că tranzacţiile acolo erau automat blocate pentru a proteja, chipurile, posesorul cardului de primejdia de a fi prădat în India. Aşa că ştiam ce am de făcut: să sun la bancă şi să cer deblocarea de urgenţă a cardului, după care să aştept cuminte până ce-mi pot folosi iar cardul.

În timp ce stăteam la coada din faţa bancomatului am intrat în vorbă cu un localnic ce nu arăta a fi din Kargil: avea pielea mai arsă de soare şi trăsături mai mongoloide ca ale localnicilor kargili şi nu purta nici barba musulmană de rigoare. Îmi spuse că îl cheamă Nawang, este din Zanskar şi va pleca într-acolo în câteva ore, cu autobuzul de Zanskar. Ce noroc să te întâlnesc, i-am răspuns eu, şi eu vreau să plec spre Zanskar, însă voi putea face asta numai dacă voi rezolva întâi problema cu cardul. Când mă auzi Nawang zâmbi cu compasiune şi îmi spuse apăsat: ai grijă, dacă nu vei pleca de aici cât mai curând vei rămâne blocat aici cel puţin o zi, dacă nu cumva trei zile întregi. De ce?, am întrebat eu uimit. E simplu, răspunse Nawang, pentru că azi guvernul indian a anunţat desfiinţarea statului Jammu and Kashmir şi transformarea sa în două “U.T. ”, teritoriii ale uniunii: un teritoriu vestic ce include Kashmirul musulman şi Jammu hinduist, şi unul estic, Ladakh, care include Kargilul musulman şi Lehul buddhist. Bun, şi?, întreb eu, încă năuc. Decizia a provocat tensiuni, îmi răspunse Nawang, mulţi sunt nemulţumiţi, deja drumurile spre Srinagar, capitala Kashmirului, sunt blocate, iar oamenii s-au repezit buluc spre staţiile de benzină şi bancomate, să îşi facă provizii de combustibil şi de bani lichizi, ca pentru vremuri grele, golind tot ce au putut goli din ele. Mâine va începe o grevă generală în tot statul Jammu and Kashmir, în semn de protest pentru decizia guvernului, aşa că nimeni în Kargil nu va mai lucra iar tu vei rămâne blocat aici. Deci nu ai de ales, prietene, conchise Nawang: nu-mi mai spune că vei pleca din Kargil dacă vei rezolva cu cardul, ci trebuie neapărat să rezolvi cu cardul şi să fugi din Kargil cât mai repede.

Acum se explica totul, era limpede de ce bancomatele erau golite de numerar iar oamenii stăteau la coadă ca disperaţii în faţa ultimului bancomat funcţional din Kargil. Intrasem în ditamai beleaua, aşa că ce puteam face? Mi-am pus mâinile în cap, ca tot omul care tocmai devine mai înţelept pe pielea lui, după care am început să trimit iar mesaje lacrimogene către bancă, să-mi deblocheze cardul cât mai repede că altfel rămân închis în Kargil. De la bancă zâna cea bună îmi răspunse, de peste mări şi ţări, că face tot ce poate să mă ajute cât mai repede, dar de data asta cardul nu e blocat din cauza dorinţei băncii de a mă salva de tranzacţii frauduloase, ci din motive pur tehnice: Europa toată trecuse recent la tranzacţii cu cardul doar pe microcip, în timp ce bătrâna Indie încă avea bancomate ce foloseau doar banda magnetică a bancomatului, abandonată de europeni ca fiind nesigură. Bun, şi eu ce vină am?, îmi veni să strig…

Între timp coada de la bancomat devenise mult mai mare, iar bancomatul mergea mult mai lent, cu sughiţuri, sugrumat de atâtea tranzacţii pe suma maximă ce se putea extrage. Vorbisem cu directorul băncii şi el mă asigurase că e cash destul în bancomat, dar nu mă puteam abţine să nu mă gândesc la scenariul cel mai negru: dacă numerarul din bancomat se va termina înainte ca eu să mă văd cu cardul deblocat, în faţa lui? Ce mă fac, dacă rămân blocat într-un oraş blocat, cu drumuri închise, într-un stat zguduit de probleme politice şi de tensiuni?

Înconjurat de poliţie

Poate că orele în faţa bancomatului ar fi trecut mult mai greu dacă în timpul acelei aşteptări nu aş fi fost ţinut de vorbă de cinci poliţai kashmirieni: ditamai patrula de poliţie de stradă din Kargil îşi oprise patrularea prin oraş şi ţineau morţiş să dezbată cu mine noua situaţie politică din Jammu and Kashmir. După o jumătate de oră de conversaţie în care îşi vărsară năduful pe bietul firangi din România unul din ei îmi puse o întrebare capcană, al cărei răspuns era testul suprem: fiind musulmani, spre deosebire de restul Indiei, kashmirienii sunt înclinaţi în mod natural spre simpatie pentru Pakistan, marele inamic al Indiei, şi se consideră a fi deloc indieni, ci dimpotrivă.

Care e părerea ta despre relaţiile dintre India şi Pakistan?, suna întrebarea. Am înghiţit în sec, simţind capcana, şi am încercat să evit politicos răspunsul, ştiind că el mă poate face indezirabil în faţa lor, însă poliţaii fură fără milă: no, sir… te rog răspunde la întrebare. Iar kashmirienii mă ţintuiră cu privirea ca pe un condamnat fără drept de apel. Am tras aer în piept şi le-am răspuns pe şleau: care India? care Pakistan? Sunteţi la fel, şi unii şi alţii. Arătaţi la fel, gândiţi la fel, vă purtaţi la fel, mâncaţi la fel, vorbiţi aceleaşi limbi şi de o parte şi de alta a graniţei. Doar religia vă desparte, ceea ce e total nefiresc: religia nu trebuie să despartă oameni, ci să-i aducă împreună. În trecutul Indiei nu au existat două state, ca acum, ci unul singur, Hindustan, în care trăiau împreună şi hinduişti şi musulmani. Deci faptul că acum India şi Pakistan sunt separate şi au între ele asemenea relaţii tensionate este doar o glumă proastă a istoriei, am încheiat.

Din momentul acela am devenit vedeta lor: din cei cinci poliţai patru dădură din cap în semn de aprobare, în cel mai pur stil indian, iar cel de al cincilea, mai focos din fire, pufni înciudat că nu poate găsi un răspuns pe potrivă. Dar toţi cinci deveniră subit zâmbitori şi relaxaţi lângă mine, ca lângă un prieten care le înţelege oful ca nimeni altul: mă înconjurară cordial şi până la a face poze împreună nu a mai fost decât un pas, pe care îl făcurăm fără nicio greutate. Ne-am despărţit după vreo două ore şi ceva, precum prietenii, cu strângeri de mână, bătăi pe umăr şi urări de bine făcute cu ochi umezi, de căprioară.

Marele secret din Kargil: Baroo Zanskar Sarai

Există un autobuz spre Zanskar?, mă întrebaseră ceva mai devreme un cuplu de elveţieni simpatici cu care mă întâlnisem prin Kargil. Eu ştiu că da, am răspuns. Şi noi ştim la fel, ziseră elveţienii, dar aici în Kargil toată lumea spune că nu există aşa ceva. Ba da, există, am răspuns eu. Şi ştiu de la Tashi, amicul meu zanskari din Leh, că el circulă doar o dată pe săptămână spre Zanskar: marţi, adică taman mâine. Bun, atunci cum să facem să aflăm de unde pleacă spre Zanskar acest autobuz fantomă?, întrebară elveţienii. Habar nu am, am răspuns, să întrebăm peste tot pe unde putem întreba. Dacă vom avea noroc, vom afla. Iar dacă nu, nu.

Iar până la urmă am avut chiar şi noroc în acea seară, după şirul de ghionioane care mă făcuseră să stau ca pe ghimpi în faţa bancomatului, rugându-mă fierbinte să nu se termine banii din el: după ce mă prevenise că trebuie musai să fug din Kargil cât mai repede Nawang se îndură de mine şi îmi spuse în şoaptă, pe un ton conspirativ, trei cuvinte magice: Baroo Zanskar Sarai. Ce e asta?, am întrebat eu. E locul de unde pleacă autobuzul spre Zanskar, îmi răspunse Nawang. E în Baroo, suburbia sudică a Kargilului. După care îmi promise că îi va telefona la şoferul autobuzului pentru a încerca să rezerve un loc pentru mine, şi îmi spuse că ora de plecare a autobuzului este 4 dimineaţa. Dar tu neapărat să fii acolo la 3 şi jumătate, bine?, încheie Nawang înainte de a pleca.

Ceva mai târziu se dovedi că există o adevărată conspiraţie în favoarea mea, având ca scop evadarea mea din Kargil: un alt localnic zanskari întâlnit la aceeaşi interminalbilă coadă la bancomat, pe nume Tashi, îmi promise că îmi va arăta exact unde este Baroo Zanskar Sarai. Şi culmea, se ţinu de cuvânt. La fel ca şi Nawang. Cei din Zanskar sunt o comunitate mică şi foarte unită, în care fiecare zanskari are veri prin mai toate satele din Zanskar, aşa că au un comportament aproape tribal: odată ce decid că eşti pe placul lor te ajută cu tot ce pot, de parcă ai fi ruda lor. Iar cei doi zanskari apucaseră să mă vadă ţinundu-le piept cu brio la cei cinci poliţai kashmirieni, aşa că hotărâseră, din câte se pare, că sunt frecventabil. Ba în timpul cinei cu Tashi acesta mă invită să dorm cu el în cameră, în Baroo Zanskar Sarai. Propunerea nu era deloc rea, fără îndoială, şi ştiam că nu am de ce să mă tem de vreun pericol din partea lui Tashi, dar i-am răspuns că prefer să mai dorm o noapte în camera mea din Kargil.

Aşa că, după ce rezolvasem, cu chiu cu vai, după emoţii teribile, spinoasa problemă a rupiilor la bancomat, pe la ora 2 şi jumătate noaptea porneam voiniceşte pe jos, cu tot bagajul la mine, prin Kargilul scufundat în întuneric, spre Baroo Zanskar Sarai. Străzile erau pustii, taximetriştii intraseră deja în grevă, trecători nu erau, iar câinii din Kargil, deşi mari şi ciolănoşi, se dovediră a fi de o politeţe exemplară: de îndată ce îndreptai spre ei lumina lanternei se îndepărtau fără niciun protest. Ei rămăseseră tot buddhişti, pesemne. Cei câţiva kilometri trecură fără incidente, iar în jumătate de oră eram acolo, la Baroo Zanskar Sarai. După câteva minute de aşteptare din noapte se auzi un murmur vag, apoi apăru silueta întunecată a cuiva care mormăia mantre în cel mai pur stil tibetan. Era un bătrân înalt şi subţire, îmbrăcat într-o haină din aceea lungă cum încă mai poartă bărbaţii din Ladakh, ce părea desprins direct dintr-o străveche poveste tibetană. Ya Jule, am salutat în noapte, în stil ladakhi. Ya Jule, veni răspunsul, după care bătrânul din poveste îşi reluă de îndată rostirea mantrelor. Se aşeză turceşte pe marginea drumului şi îşi văzu mai departe de litania lui, în care din când în când ridica vocea de parcă s-ar certa cu un spirit nevăzut care încerca să îl oprească.

După alte câteva minute apăru o altă patrulă de poliţai, în care erau patru kashmirieni şi un ladakhi, iar kashmirienii mă înconjurară iar, în acelaşi stil, şi începură să-şi verse oful pe mine în legătură cu recentele întâmplări din politica Indiei. Eram deja obişnuit să fiu înconjurat de poliţie, aşa că am zâmbit ca un bătrân înţelept şi mi-am jucat rolul fără greş… Apăru apoi şi autobuzul de Zanskar, iar pasagerii săi zanskari începură să iasă pe tăcute din Baroo Zanskar Sarai şi să intre în autobuz, adormiţi şi înfriguraţi. Într-un final apăru Nawang şi îmi zise ce aşteptam să aud: gata, au urcat toţi, şi este loc şi pentru tine. Haide, urcă în autobuz! Pornim spre Zanskar!

Spre Zanskar

Aşadar evadarea din Kargil a reuşit, până la urmă: îmi venea să ţopăi de bucurie în autobuz, nu alta. Chit că eram singurul alb din autobuz, iar localnicii zanskari se uitau la mine ca la un marţian. Dar ei şi la marţieni se uită cu simpatie, să fie limpede…

Asta era în ziua de marţi, 6 august. Cea de a doua zi din cele şapte de care vreau să vă povestesc aici. O zi în care nu am mai avut nici probleme cu bancomatele, nici întrebări capcană de la poliţai kashmirieni, ci doar 14 ore de drum prin Himalaya pe cât de frumos, pe atât de greu, până în valea cea mai îndepărtată din tot Ladakhul: Zanskar.


Iar drumul spre Zanskar este un adevărat spectacol, să fie limpede: munţi şi văi de o frumuseţe ireală defilează pe rând în faţa privitorului uimit. Întâi vine valea Suru, încă locuită de musulmani. Apoi Rangdum, între Suru şi Zanskar, având deja o alură tipic tibetană. Apoi e trecătoarea Penzi La, de 4400 metri înălţime, ce marchează intrarea în valea Zanskar. Nu mai lipsea decât priveliştea de vis a gheţarului Drang-Drung, cel mai mare gheţar din Ladakh, aflat la peste 4200 de metri altitudine.




Bătrânul din poveste s-a dovedit a fi un ins fabulos şi un tovarăş de călătorie de toată isprava: a continuat să îşi murmure mantrele dar a glumit cu mai toată lumea în autobuz, de parcă voia să se asigure că nimeni nu e trist din cauza drumului crâncen de greu, plin de hârtoape şi mărginit de prăpăstii de parcă era drumul spre iad. Iar la mine a venit întins şi mi-a cerut să-i fac poze. Când mai târziu am îndreptat camera spre el mi-a pozat ca un rege, ori ca un actor profesionist, ţanţoş si natural de parcă asta făcuse toată viaţa lui...


Când seara am ajuns în Padum, capitala Zanskarului, localnicii tocmai cântau şi dansau: sărbătoreau desfiinţarea statului Jammu and Kashmir şi înfiinţarea teritoriului separat al Ladakhului. Ceea ce pentru musulmanii kashmirieni şi pentru cei din Kargil era un motiv de supărare pentru buddhiştii din Zanskar, sătui de dominaţia directă a celor din Kargil, de care Zanskarul ţine administrativ, şi de cea indirectă a kashmirienilor - etnia dominantă în statul tocmai desfiinţat, era motiv de sărbătoare şi bucurie. Ceea ce kashmirienii numeau ocupaţie militară indiană pentru localnicii zanskari era eliberare…

Un comentariu: