Testamentul maimuţei. Poveşti consulare din jungla urbană.


După ce maimuţa năbădăioasă mă lasase fără paşaport în Shimla, în acea memorabilă zi de vineri 13 septembrie, îmi rămăsese mie sarcina deloc plăcută să repar ce stricase maimuţa: să îmi fac rost de o hârtie în locul paşaportului, să pot trece graniţa înapoi, spre casă. Iar asta nu oriunde, ci în India…


Socoteala de acasă…

În aceeaşi zi de vineri 13 am şi cerut consulatului roman din Delhi, prin mail, să îmi elibereze o dovadă în locul paşaportului distrus. Le-am trimis pe mail tot ce mi-a cerut consulatul, după care mai rămăsese doar să mă prezint la ei, pentru ridicarea dovezii. Am încercat să negociez o ridicare a actului în week-end, pentru că aveam avion de întoarcere spre casă luni şi nu voiam să stau în Delhi nicio secundă mai mult decât era strict necesar să îmi rezolv cu actul. Nu se poate, mi-au răspuns sec. Veniţi în timpul programului afişat pe site. Adică până vineri cel mai târziu, voiau să zică. Dar poftim, dvs. puteţi alege ziua.

Ultimele zile petrecute în Himalaya au fost în Dharamshala, capitala lui Dalai Lama şi a exilului tibetan. De acolo mai aveam o săritură (mai puţin de o zi de mers) şi ajungeam în valea Chamba, care îmi făcea cu ochiul cum numai o vale himalayană ştie să îţi facă. Însă când să mai merg în Chamba, dacă încă de vineri trebuia să mă prezint în Delhi, pentru ridicarea dovezii de la consulat? Am înghiţit în sec, am suspinat, mi-am jurat că voi vedea valea Chamba cu prima ocazie. Apoi un localnic din Dharamshala, auzind care e problema mea, mi-a dat o idee deloc rea: nu-ţi fă probleme, după ce rezolvi la consulat nu e nevoie să rămâi în Delhi, de vineri până luni. Te înţeleleg perfect că nu-ţi place acolo, Delhi e aşa mare, gălăgios şi obositor, încât eu nu aş merge acolo nici plătit. Dar poţi merge în Jaipur, e la şase ore de mers de Delhi şi e superb. Stai o zi-două în Jaipur, apoi te întorci în Delhi şi sari direct în avionul spre casă.

Bun şi aşa, m-am gândit eu. Jaipur nu e în Himalaya, dar simt că totuşi o să îmi placă acolo. După care mi-am amintit de bestia păroasă din Shimla, care îmi distrusese paşaportul, şi i-am zis vreo două în gând: din cauza ta nu mai pot merge în valea Chamba, dar datorită ţie s-ar putea să ajung în Jaipur. Călătoria mea depinde de tine, zilele astea. Ia zi, maimuţo, eşti mulţumită?

Aşa că joi seara m-am suit într-un autobuz ce cobora la vale, spre Delhi. Trist că las în urmă Himalaya mea dragă, dar conştient că dacă e musai, e musai. Anunţasem deja consulatul, pe mail, că sosesc vineri dimineaţa să ridic actul. Îmi închipuiam că vineri dis-de-dimineaţa sunt la ei, îmi ridic actul şi fug imediat din Delhi, cât văd cu ochii. Mai aveam şi ceva de lucrat - ceva deloc simplu - aşa că îmi făceam iluzii că seara voi fi deja în faţa laptopului, muncind cu spor.

…Nu se potriveşte cu cea din târg

La consulat eram singurul român în acea zi. În rest, o mulţime de indieni care aşteptau cuminţi să primească vize pentru a merge la noi. Un ins ce vorbea engleză cu un accent crâncen de rusesc îi tria la poartă după durata pentru care cereau viză: short stay? Today! Long stay? Monday!

L-am abordat în româneşte, stârnind admiraţia şi invidia indienilor din jur: ştiţi, eu sunt cel cu cu problema cu maimuţa, cu paşaportul distrus de maimuţă. Gata, am venit pentru ridicarea actului.

Veniţi înapoi după 3 şi jumătate, a troznit răspunsul omului cu accent rusesc după ce întrebase înauntru ce să facă cu mine. Glumiţi, nu?, i-am răspuns. Ce să fac aici până la 3 şi jumătate, degeaba? Toată noaptea am călătorit, şi poate oi fi dormit vreo trei ore, în autobuz. Şi deja aştept de peste trei ore aici în Delhi, să se deschidă la consulat. Sunt obosit, pe jumătate nedormit, am tot bagajul cu mine, aşa că de-abia mă mişc pe aici, cu diatamai valizoiul plin de cărţi după mine.

Şi mai aveam şi sentimentul vag că sunt trimis la plimbare doar aşa, să scape de mine: din câte îmi aminteam pe site-ul ambasadei 3 şi jumătate era ora închiderii programului cu publicul. Însă după multe insistenţe am obţinut doar să am o discuţie cu consulul. Aşa îmi amintesc că mi-a zis, că e vorba de consul. Chiar el o fi fost, au ba?

Fotografiind veveriţe în parc

Când am văzut cu cine trebuia să port discuţia m-am bucurat: îl mai văzusem chiar în acea dimineaţă, îşi băuse cafeaua în aceeaşi patiserie în care eram şi eu, aşteptând cuminte deschiderea consulatului. El însă nu s-a bucurat, recunoscându-mă. Absolut deloc. Mda, ne-am mai văzut azi, îmi zise în silă, ca şi cum l-am prins făcând ceva ruşinos.

Tânăr şi spilcuit, tipul părea băiat subţire, de oraş. Aiurea. S-a purtat cu mine absolutamente greţos, ca să rezum totul într-un cuvânt. M-a luat de sus, cu aroganţă, să-mi explice cât de mult are el de lucru, şi că a da curs cererii mele e complicat, durează, trebuie parcursă o procedură cât se poate de serioasă. Flatulenţe birocratice. Bine, dar eu am trimis deja pe mail tot ce mi-aţi cerut, i-am răspuns. Mi-aţi scris să aleg eu ziua, şi v-am anunţat pe mail că vin vineri dimineaţa. Îmi pare rău, dar nu v-aţi prezentat la noi în timpul programului, îmi răspunse în silă tipul. Ba da, am răspuns, sunt cât se poate de sigur că da: înainte de a porni încoace am verificat încă o dată pe site care e programul la dvs.. Inseamnă că nu ne uităm pe acelaşi site, îmi zise ironic tipul. Şi când v-am trimis acel mail, în el chiar v-am rugat să îmi confirmaţi primirea lui, am replicat. Da, dar nu am confirmat primirea, îmi întoarse tipul, fericit că mai are o carte în mânecă. Deci nu aveţi fixată o întâlnire cu noi. Dar ce putea eu face mai mult de atât?, i-am zis iar, exasperat. Absolut nimic! Eu am făcut absolut tot ce ţinea de mine, dar nu vă pot obliga să îmi răspundeţi la mail, şi nici să îmi confirmaţi primirea lui.

Doar că nu m-a făcut idiot în faţă. Dumneavoastră nu înţelegeţi, mi-a repetat greţosul de nu ştiu câte ori: nu v-aţi prezentat la noi în timpul programului. Şi nici nu aveţi fixată o întâlnire cu noi. Va trebui să aşteptaţi. Mergeţi şi mai beţi o cafea, două, tot acolo, unde aţi mai băut şi dimineaţă. Haideţi, că ne pierdem timpul degeaba dacă tot discutăm. Aşa rămâne, cum v-am zis. Şi vă rog să nu mă mai priviţi cu atâta dezgust!

Da, tipul se prinsese: ochii nu pot minţi. Şi nici ai mei nu minţeau. Tipul nu avea nici cea mai mică dorinţă de a ajuta un compatriot la nevoie. Şi nici intenţia să îşi facă slujba pentru care era plătit. Să fie politicos, cum se cade să fii cu alt om, nici atât. Voia doar să mă trimită la plimbare, ca pe un căţel. Pentru el nu eram un compatriot cu o problemă, ci doar o cerere pe care nu avea chef să o rezolve, ci să o amâne.

Tot ce am obţinut a fost să mă întorc la el în doar două ore şi ceva. Timp de peste două ore am fotografiat veveriţe într-un parc de lângă consulat, în care un cuplu de indieni (veniţi din Andra Pardesh cu treabă la consulat) au venit să mă consoleze văzându-mă aşa supărat. Ba indianul mi-a mai adus şi un ceai, iar indianca a rămas cu mine să mă ajute să îmi recapăt zâmbetul. Mi l-am recăpătat doar în clipa în care am realizat că cel mai rău lucru care se poate întâmpla este să nu pot pleca din India. Bun, şi?!...

Înfruntând birocraţia indiană

M-am întors la consulat mai târziu, iar tipul şi-a etalat din nou flatulenţele birocratice, să mă convingă cât de complicat este ceeea ce avea să facă el pentru mine. Mie mi s-a părut însă că era atât de simplu încât i-ar fi luat doar câteva minute, dacă nu ar fi fost aşa ocupat să mă convingă pe mine ce erou al muncii consulare este el şi cât de nemernic fusesem eu să insist atât să nu aştept degeaba. A rămas tot arogant şi ironic, însă acum se vedea că se teme de o reclamaţie. Ba mi-a şi zis, de la obraz: hai, nu fiţi şi dumneavoastră genul ăla de român care dă în cap altui român! Brusc îşi amintise că amândoi suntem români, şi că nu trebuie să ne dăm în cap! De-abia m-am abţinut să nu-i spun greţosului: dar tu de ce mi-ai dat în cap, atunci?

Când am ieşit înapoi afară, uşurat că am în mână dovada de la consulat, am întrebat un şofer de tuk-tuk unde este FRRO, autoritatea indiană la care urma să merg pentru a declara maimuţăreala paşaportului şi a obţine o hârtie în locul vizei indiene. Au sărit vreo trei sau patru localnici să mă ajute, iar un tânăr mi-a ridicat valizoiul cu cărţi pe bancheta tuk-tuk-ului. Cum fac ei, indienii, de obicei, atunci când ceri ajutorul. În clipa aceea mi-am adus aminte de cuplul de indieni care veniseră cu mine în parc să mă ajute să îmi treacă supărarea, iar apoi de şirul lung de indieni pe care îi întâlnisem în această călătorie de peste două luni, care nu o dată şi-au lăsat treburile lor baltă ca să mă ajute pe mine, fără să aibă vreo datorie să facă asta şi fără să aştepte nimic în schimb. Nici nu mai ştiu cât de mulţi au fost! Si în clipa aceea am realizat că în această călătorie (în care am avut o mulţime de provocări, între noi fie vorba), cel mai urât s-a purtat cu mine un român: greţosul de la consulat. De departe - campion absolut! Iar cele mai mari supărări cu indienii au fost atunci când îmi trânteau în grabă valizoiul în cala vreunui autobuz. Ce diferenţă uriaşă!

La FRRO un turist vestic mi-a spus că e posibil să aştept o săptămână până obţin acel certificat. Iar eu nu aveam o săptâmână, era vineri după-amiaza, iar avionul meu pleca luni spre casă! Alarmat de posibilitatea unei încleştări fatale cu faimoasa birocraţie indiană, am intrat la un funcţionar de acolo şi am rostit formula magică: Sir, I have a problem and I need your help. Omul a devenit atent, m-a ascultat cu atenţie după care m-a liniştit: okay, we can solve it on time; don’t worry, you are not the first case. Acolo nu eram anunţat că vin la ei, şi era o coadă lungă de vestici cu solicitări de vize şi altele, doar eu eram cu maimuţa… Aşa că am avut de aşteptat destul, ce-i drept, dar am rezolvat totul în acea zi, mai puţin o hârtie pe care o puteam obţine doar după ce îmi luam o cameră la un hotel în Delhi. Pe aceea am adus-o a doua zi dimineaţa, iar funcţionarul mi-a dat certificatul aproape imediat. Deci iată povestea cu maimuţa încheiată cu bine, după ce reuşisem să obţin, în mai puţin de două zile, ambele dovezi ce îmi înlocuiau paşaportul şi viza.

Din nou în Delhi

Funcţionarul de la FRRO îmi zisese vineri să nu mai plec spre Jaipur, ci să rămân cuminte în Delhi până obţin certificatul. Aşa că am pornit agale pe străzile din Pahar Ganj, cartierul din New Delhi în care mi-am luat camera de hotel. Şi ciudat, foarte ciudat: deşi îmi fusese groază să vin în Delhi, amintindu-mi mereu de vacarmul năucitor din Chandni Chowk, unde mai fusesem acum câţiva ani, acum savuram fiece pas pe care îl făceam pe Gupta Road, bulevardul agitat şi gălăgios unde aveam hotelul. Ba mai mult, încă din prima seară am urmărit, încântat ca un copil, trupele vesele de tineri care străbăteau bulevardul cântând şi dansând, ducând cu ei un mic car în care aveau figura unei divinităţi şi o lumină aprinsă: duminică începea Sharada Navaratri, o mare sărbătoare hinduistă închinată zeiţei Durga, iar unii începuseră din timp să se bucure de sărbătoare. Şi nu păreau neapărat cei mai religioşi…

Da, este clar: am o problemă. Îmi place Delhi, aşa gălăgios cum e. Imi place agitaţia nebună a străzilor din Delhi. Îmi place să aud claxoane, uruit de tuk-tuk-uri şi toată larma aceea indefinită a Indiei urbane. Îmi place să văd chipurile delioţilor; e adevărat ce se spune despre ei, sunt repeziţi şi lacomi la bani, gata oricând să te jumulească de câteva rupii, dar dacă reuşeşti să le obţii ajutorul sau zâmbetele de copii te vei considera cu adevărat norocos. Îmi place să văd pe stradă mulţime de trecători, vaci şi câini, ricşe şi căruţe, maşini şi tuk-tuk-uri. Până şi mizeria de pe străzi mi se pare cumva, într-un fel ciudat, acceptabilă. Şi chiar amuzantă: are şi ea boemia ei, nu credeţi?

Pe stradă mă oprise un indian zâmbitor. Ştiam deja că urmează să mă întrebe vrute şi nevrute, dar am rămas pe loc. Era din Punjab, nu dorea să îmi vândă nimic, ci doar să ştie dacă mă descurc bine în Delhi, aşa mare şi agitat cum e. Când i-am zis că şoferii de tuk-tuk au pentru mine preţuri speciale, ca pentru firangi, mă duse lângă un tuk-tuk şi îi zise şoferului: ia-l şi du-l unde vrea. Ştii cu cât, cu 80 de rupii. Pe el?, întrebă uimit şoferul, uşor revoltat că i se cere să trateze ca localnic un firangi. Da, pe el, îi răspunse omul din Punjab. Nu îţi fă probleme, e indian.

Ceva mai târziu mă aflam lângă cel mai mare templu sikh din Delhi: gurudwara din Chandni Chowk, în Old Delhi. Un bătrân sikh apăru din mulţime şi mă întrebă pe nepusă masă: eşti bine? Dădu mâna cu mine, îmi zâmbi ca între amici, apoi îmi zise: du-te în gurudwara! Stai acolo cât vrei! Dacă vrei să mănânci, mănânci acolo. Dacă vrei cazare, vei primi acolo cazare! Dacă ai nevoie de ceva, zi-le!

La plecarea din gurudwara mi-am oprit câteva clipe privirea pe gardianul de la intrare: un sikh vânjos, cu un aer marţial, care îşi ţinea cu mândrie suliţa în mână, privind semeţ în jur. Arăta grozav de fotogenic. Mă văzu că îl privesc, aşa că se întoarse spre mine zâmbind, cu mâinile împreunate în faţă, a salut.

Asta e. Chiar am o problemă. Nu mă simt deloc obosit după toată călătoria asta prin India, ci înciudat că se termină aşa repede. Deja sunt vaccinat cu mai toate vaccinurile Indiei: am avut de-a face cu drumuri proaste, cu vehicole de toate felurile (chiar şi cu ocazia am mers prin Himalaya, de cel puţin două ori), cu locuinţe modeste, cu oameni simpli, cu mâncare ciudată, cu maimuţa năbădăioasă din Shimla, cu vacarmul din Delhi şi cu birocraţia indiană. Deja mă mir când văd pe stradă figuri europene, mi se pare ciudate. Deja mănânc cu mâna, facând lopăţele din chapati, cu care strâng sosul din farfurie. Deja răspund la întrebări cu acha şi achacha, ca indienii, şi îi abordez cu multifuncţionalul hanji. Deja legăn din cap zâmbind ca un copil, cum fac ei.

Nu mă mai sperie nimic aici. Dimpotrivă. Iubesc totul în India, aşa cum este ea. cu bune şi rele. Dacă îmi plac până şi delioţii! Imi plac la nebunie toţi indienii, ce mai încolo şi încoace. E clar, e prea târziu să mai dau înapoi: iubesc India.

2 comentarii:

  1. Da, am mai spus-o: cele mai frumoase povești scrise de tine sunt cele în care ai câte o pățanie! Oricât de neplăcute pot fi la un moment dat unele situații, pe măsură ce timpul le sedimentează devin cele mai nostime și plăcute amintiri!
    India este cu adevărat incredibilă și nu poți să n-o iubești!
    Bine te-ai reîntors! ... și poate mai scrii și tu, măcar, pe ici pe colo ...!

    RăspundețiȘtergere