duminică, 30 septembrie 2012

Ici-colo, prin Tripura: temple, palate, maharajas

Am ajuns in punctul cel mai sudic al calatoriei mele prin nord-estul Indiei, micul stat indian Tripura: un tinut incantator, impodobit cu campuri verzi de orez si de ceai, vegetatie luxurianta, helestee si lacuri, aflat la doi pasi de granita cu Bangladesh; fost stat princiar condus de maharajas din dinastia Manikya, Tripura este presarata cu temple si palate superbe pe care acesti nababi indieni le-au ridicat si le-au daruit posteritatii.


O calatorie de 30 de ore: un fleac, m-au ciuruit…

Pana sa ajung in Agartala, capitala Tripurei, era scris sa patimesc si sa ma purific de pacate, facand o calatorie interminabila prin sudul Assam-ului si nordul Tripurei: am plecat din Kohima, capitala Nagaland, dimineata la ora 10, pentru a ajunge in hotelul din Agartala doar a doua zi pe la ora 16. Intai am urcat intr-un shared taxi din Kohima in Dimapur, condus de un tanar sofer indian cu tendinte suicidale evidente, care taia curbele in plina viteza de parca l-ar fi parasit iubita cu zece minute inainte; apoi am asteptat cateva ore bune in Dimapur, poarta de intrare in Nagaland, tara vanatorilor de capete: un oras rau famat, in care fusesem ferm avertizat ca o pot pati urat daca nu sunt atent; din Dimapur pana in Lumding am calatorit doua ore cu un tren personal, adica trenul acela excesiv de indian, ticsit cu localnici pana peste limitele imaginatiei si avand toate usile si ferestrele deschise, ca dupa un tsunami; un tanar naga (mai hatru de felul lui) mi-a zis ca daca ceva nu este in regula in acest tren trebuie neaparat sa fac o plangere… este adevarat ca dupa ce a facut haz de mine mi-a gasit un loc in vagon, insa am preferat sa il refuz, demn si darz ca un pui de dac si de roman, si sa raman in picioare pe hol, langa doua femei din nu stiu ce trib local; pesemne ca in acea zi vandusera ceva din ograda in bazarul din Dimapur, pentru ca aveau cu ele ditamai cosurile de bambus, goale. In fine, din Lumding a inceput ceea ce eu credeam initial ca va fi partea usoara a drumului: calatoria cu Agartala Express, in vagonul de dormit la cea mai buna clasa a trenului; nu a fost deloc asa, pentru ca a fost cea mai lunga calatorie cu trenul pe care am facut-o vreodata: aproape 18 ore. Chiar daca distanta dintre Lumding si Agartala nu este mare (doar vreo 420 de kilometri, daca am retinut bine) “nasul” indian ce mi-a verificat biletul mi-a explicat ca regiunea North Cachari Hills din sudul Assam-ului este parcursa cu o viteza foarte mica, din cauza reliefului deluros: practic toata noaptea trenul se taraie alene prin North Cachari Hills, acoperind pana dimineata doar un sfert sau cel mult o treime din toata distanta. Cand am ajuns in Agartala a doua zi dupa-amiaza eram rapus si de foame, si de plictiseala; si satul de glasul rotilor de tren pentru zece ani, cel putin. Insa trasesem cu ochiul afara, pe geamul mic si prafuit al trenului, si stiam deja ca voi fi rasplatit regeste de frumusetea rapitoare a Tripurei…
 

Agartala: India de altadata

Capitala Tripurei este la doar cativa kilometri de granita cu Bangladesh-ul vecin; masiv populata de refugiati hinduisti din Bangladesh, Agartala aduce mult cu un tinut curat bengalez. La prima vedere este doar un alt oras indian zgomotos, murdar si poluat; insa daca treci peste prima impresie vei descoperi in Agartala locuri ca dintr-o poveste frumoasa despre India de altadata.

Palatul Ujjayanta este primul loc care trebuie vazut in Agartala; construit in 1901 de catre Maharaja Radha Kishore Manikya Bahadur, unul din ultimii maharaja ai Tripura, Ujjayanta iti poate arata ipostaze foarte diferite in raport cu locul si ora la care il privesti; vazut din fata si din dreapta arata mai mult sau mai putin mediocru (pentru niste ochi pricinosi ca ai mei, cel putin), in timp ce privit din stanga, dintr-un loc aflat vis-a-vis de templul Jagannath, arata de-a dreptul fabulos; pana acum nu ii stiam pe tinerii indieni foarte romantici de felul lor, insa dupa ce am vazut o multime de cupluri admirand zidurile albe ale palatului reflectate in lac m-am convins ca ma insel; si inca ceva: orice fotograf amator stie ca orele cele mai bune pentru a fotografia o constructie langa apa sunt dimineata si spre seara; asta insa nu functioneaza si in cazul Ujjayantei: inainte de apus nu iti va arata nimic aparte, orele ei de maxima frumusete fiind undeva pe la 3-4 dupa-amiaza.


In dreapta palatului Ujjayanta se afla Uma Maheshwari Mandir, un templu hinduist extrem de fotogenic nu atat pentru culoarea sa rosie (foarte comuna pentru templele hinduiste) cat pentru curtea sa cu dale rosii si galbene si pentru crotonii din curte, cu frunze baltate in aceleasi culori, rosu si galben; exista crotoni si in Romania, insa ca plante decorative de interior, asa ca atunci cand vei vedea ditamai copaceii de croton cum cresc fericiti sub cerul liber o sa iti vina sa-i iei acasa, cu tot cu templu.


Aproape de capatul aleii ducand spre Ujjayanta printre cele doua iazuri din fata sa se afla un alt templu hinduist, si acesta foarte aratos: Sri Sri Lakshmi Narayan Mandir, ridicat in 1910 de Maharaja Birendra Kishore Manikya Bahadur in memoria tatalui sau, nimeni altul decat cel ce construise cu 9 ani inainte Ujjayanta; inauntru se afla statuile a paisprezece idoli sau zeitati, esti prevenit de anuntul din fata templului. Am apucat sa vad altarul cu aceste statui, si pot spune ca nu statuile sunt atractia din interiorul templului, ci incaperea din jurul altarului, cu aerul ei de veche poveste indiana.



In stanga palatului Ujjayanta se afla Jagannath Mandir, cel mai mare templu hinduist din Agartala; are un portic de intrare pe care constructorii l-au dorit impresionant, iar in curtea templului vei putea vedea o demonstratie in forta de mitologie hinduista: o multime de statui viu colorate cu personaje infatisand zei, eroi si demoni compun mai multe scene din lectura obligatorie a hinduismului.


Iar la marginea Agartalei, in Old Agartala, se afla Chaturdasha Devata Mandir, adica Templul celor paisprezece divinitati, foarte probabil singurul templu din zona Agartalei in care inca se fac sacrificii; se pare acest cult al celor paisprezece divinitati este un cult stravechi al unor triburi “aborigene” din Tripura (probabil chiar al tribului principal, tripuri) care a fost ulterior integrat de hinduismul local; din pacate aici am putut vedea si doua sacrificii: doi iezi au fost decapitati sub ochii mei ca ofranda pentru cele paisprezece divinitati, intr-o ceremonie in care toti preotii erau, dupa trasaturile lor mongoloide, membrii ai tribului tripuri. Nu am dorit sa imortalizez in imagini morbide o scena care nu mi-a placut absolut deloc, insa voi reveni cu detalii si imagini din acest templu intr-o postare viitoare.


Alo, maharaja! Mai facem o plimbare prin Tripura?

La mica distanta de Udaipur, vechea capitala a Tripurei, se afla Matabari Mandir sau Tripura Sundari Mandir, un templu faimos inchinat zeitei Tripura Sundari; cunoscuta aici in Tripura si sub numele de Matabari (“Zeita Mama”) sau Tripureshwari (versiunea locala, de dezmierd), zeita este patroana divina a Tripurei, care ii poarta numele, celalalt patron divin al locului fiind sotul ei, zeul Shiva; simplificand la maxim teoria tantrismului hinduist, Tripura Sundari este chiar energia divina feminina (Shakti) in forma sa pasnica, in timp ce energia divina feminina in forma ei teribila (manioasa) este faimoasa zeita Kali, cu care se pare ca Tripura Sundari este uneori confundata. Zeita este adorata in multe alte locuri din India si este cunoscuta sub mai multe nume: Lalitha, Bala, Sodasi, Maha Tripurasundari sau pur si simplu Rajarajeshvari, Regina Reginelor.


Templul zeitei Tripura Sundari este unul dintre cele 51 piths, cele mai sacre locuri de pelerinaj ale hinduismului, asa ca multimi de pelerini din toata India vin aici sa cada in genunchi in fata zeitei; in templu am urmat pas cu pas “procedura” obisnuita a unui pelerin hinduist, sfatuit de ghidul meu bengalez; insa despre asta voi povesti intr-o alta postare. Templul a fost ridicat in 1501 tot de un maharaja din dinastia princiara Manikya, Maharaja Dhanya Manikya.


La vreo 25 de kilometri de Agartala se afla un alt templu hinduist, langa lacul Kamalasagar si mica asezare Kasba; lacul este inconjurat din trei parti de granita cu Bangladesh, care e doar la cativa metri mai incolo; Sri Sri Kasbeshwari Kali Mata Mandir este numele oficial al acestui templu din sec. 16 inchinat zeitei Kali, ce intruchipeaza aspectul teribil al divinitatii feminine in hinduism; la fel ca in templul zeitei Tripura Sundari, si aici se fac sacrificii, fiind usor de observat locul ingradit pentru sacrificii, avand in mijloc butucul pentru decapitare; m-am comportat si aici “cat mai hinduist” cu putinta, asa ca la plecarea din templu aveam pe frunte tikka, punctul rosu aplicat de preotul din templu. Lacul Kamalasagar de langa templu a fost sapat la porunca lui Maharaja Kalyan Manikya, iar templul pare sa fi fost ridicat de Maharani Kamala-sundari; maharani inseamna "regina" (sau “mare regina”, mai bine zis), asa ca probabil este vorba despre consoarta Altetei Sale Princiare, maharaja…


Iar cea mai mare atractie a Tripurei din afara Agartalei este palatul Neermahal, Palatul Plutitor din mijlocul lacului Rudrasagar, de langa Melaghar; rasarind fantomatic in alb si rosu deasupra albastrului apei, Neermahal e gol-golut, decadent si romantic ca un decor de filme bollywoodiene, si poate fi cutreierat doar dupa o plimbare placuta cu barca pe lac; a fost ridicat de Raja Bir Bikram Kishore Manikya Bahadur in 1930, si din cate stiu este ultimul mare edificiu realizat de nababii din familia princiara Manikya; pana sa ajung in Tripura habar nu aveam despre acesti maharajas a caror dinastie Manikya a condus Tripura cateva secole, dar dupa ce am vazut cu ochii mei ce au lasat in urma lor imi scot palaria (sau turbanul, ma rog) in fata intregii familii…




A propos, cand am vizitat Neermahal impreuna cu Chowdury, ghidul meu ad-hoc din partea locului, ni s-a parut asa interesant sa fii un biet maharaja de Tripura (care zi de vara pana-n seara construieste temple si palate, vai steaua lui…) incat am decis sa uzurpam titlul; asa ca din maharaja nu ne mai scoteam unul pe altul: el maharaja Chowdury, eu la fel, maharaja; iar pentru urmatoarele zile Tripura a avut doi maharajas; auto-declarati, ce-i drept, si din afara familiei princiare Manikya, dar de ce sa ne pierdem in detalii? Si nu mai departe de alaltaieri dimineata i-am telefonat celuilalt maharaja si l-am intrebat conspirativ: Alo, maharaja! (Hellooo, maharaja, veni raspunsul) Mai facem o plimbare prin Tripura, cu auto-ricsa ta?...

Tripura, ultima tinta

Tripura este un stat atat de mic, incat ocupa locul 3 in randul celor mai mici state indiene: primul este Goa, cel mai mic stat al Indiei, urmat de Sikkim de care am povestit recent; la fel ca si Assam si Nagaland, prin care am calatorit acum cateva zile, Tripura face parte din Seven Sisters Land, cele sapte state din nord-estul Indiei; iar teritoriul sau este o semi-enclava in teritoriul Bangladesh-ului, Tripura fiind inconjurata din trei parti de granita cu acest vecin al Indiei.

In Tripura exista 12 triburi “aborigene”, ce vorbesc limbi tibeto-birmane, din care cei mai importanti sunt tripuri, care au dat si numele locului; lor li se adauga 7 triburi de “imigranti” veniti din alte parti ale Indiei si un mare numar de bengalezi, din care multi sunt refugiati din Bangladesh-ul vecin; asa cum povesteam intr-o postare recenta, teritoriul Bengalului istoric a fost impartit in 1947 intre statul indian West Bengal si statul Bangladesh, pe criterii religioase: West Bengal a revenit bengalezilor de religie hinduista, in timp ce Bangladesh-ul a fost adjudecat de bengalezii musulmani; dupa impartirea Bengalului multi din bengalezii hinduisti din Bangladesh s-au grabit sa paraseasca teritoriul inchinatorilor lui Alah: toleranta fata de alte religii decat cea a drept-credinciosilor nu este punctul lor forte, zic gurile rele; desi musulmanii din West Bengal, la fel ca in restul Indiei, sunt in continuare bine merci unde erau si inainte de 1947. Asa se face ca in Tripura, vechiul tinut al tribului tripuri si al altor triburi tibeto-birmane, vreo 70 % din populatia de astazi o reprezinta bengalezii; noroc ca macar au aceeasi religie cu tribul tripuri si alte triburi aborigene, care sunt tot hinduisti.

Tripura a fost si ultima tinta a acestei calatorii; gata, ma intorc acasa, dupa mai bine de o luna ici-colo, prin India de nord-est. Deja ma aflu in drum spre casa, in aeroportul din Istanbul, dupa ce ieri dimineata am zburat din Agartala in Delhi cu un avion IndiGo, cu o scurta oprire fara debarcare in Kolkata, metropola estica a Indiei. Mai sunt cateva ore si ma urc in avionul spre Bucuresti, dupa ce intai o sa dau o raita prin Istanbul, escala mea favorita pe drumul catre India. Si recunosc, chiar imi este dor de acasa

5 comentarii:

  1. Când am citit ultimele rânduri, reacţia mea a fost "of, ce păcat!" M-am obişnuit să citesc aceste superbe articole, de fotografii nu mai spun (haha, tu glumeai când spuneai de ale mele că sunt faine)... era surpriza aia extraordinară: oare următoarea poveste de pe unde o fi, despre ce va fi? Aşa am cutreierat şi eu India... ştiu că mai ai multe poveşti de acolo, dar era altfel :)

    Şi ştii ceva, chiar mi-ai făcut o poftă teribilă de India :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc pentru calificative, Mira; venind din partea ta sunt extrem de magulitoare :)
    dar ce sa fac? patria ma vrea proletar, asa ca trebuie sa mai stau si pe acasa; si, intre noi fie vorba, o calatorie de 37 de zile nu e chiar cea mai scurta; asa ca voi cauta sa scriu mai departe ca si cum as fi ramas tot acolo: e greu, dar nu imposibil.
    iar daca ai chef sa te plimbi in India trebuie doar sa imi spui, si sigur te voi putea ajuta cu ceva sfaturi utile; cat ma pricep si eu, acolo...

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu stiu coincidenta, telepatie sau ce o fi, dar cu cateva zile in urma, urmarind un documentar despre Sikkim (un vraci de prin colturi uitate de lume ale Himalayei, vindeca oamenii din zona numai cu cele stiute de la tatal sau!) ii spuneam lui Costel ca tu fusesei pe acolo (... prin preajma taietorilor de capete!), prin cel mai indepartate colturi din nord-estul Indiei ... si astea-s cu adevarat calatorii inedite!

    Ce uimita am ramas ieri, cand am vazut ca din tot ce ai scris de cat ai calatorit tu prin India, ai ales sa postezi ceva din acele locuri!... si Doamne, cu cata placere am recitit acest articol si in dimineata asta!

    Nu te cunosteam, nu stiam cine scrie, cand te citeam in acea perioada si mi-am amintit cu cata nerabdare asteptam sa postezi din calatoria ta pe care o urmaream prin povestile scrise aici. Si, da, si atunci, si acum, citind, calatoresc prin acele locuri, odata cu tine! E mare lucru sa transmiti bucuria de a calatori, sa captezi si sa aduci cititorul printre randurile tale.

    Sa nu uiti niciodata ca trebuie sa scrii!

    RăspundețiȘtergere
  4. Am recitit cu mult interes articolul tau, cu atat mai mult cu cat chiar in urma cu cateva zile am vazut un documentar despre Sikkim! ... si mi-am amintit cu placere cum in 2012 asteptam sa scrii povestile din calatoria inedita de prin acele locuri indiene, rar calcate de turisti! Da, erau momentele mult asteptate cand ma cufundam printre randurile tale si visam cu ochii mintii ca sunt si eu pe acolo!
    Acum, esti zgarcit rau cu scrisul! ... dar sper sa revii la vremuri mai darnice si sa bucuri iarasi sufletul calatorilor visatori!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. multumesc pentru atentionare! si trebuie sa recunosc, spre rusinarea mea eterna, ca mai nou nici macar comentariile nou aparute pe blog nu le-am mai observat! cei de la blogger au schimbat skinul, si din pacate asta ma face sa neglijez comentariile :(

      trebuie luate masuri, e limpede!

      Ștergere