joi, 18 aprilie 2013

Timișoara, Mica Vienă de pe Bega (2)

Începusem să povestesc, acum câteva zile, despre Timișoara medievală și oaspeţii ei celebri - Carol Robert de Anjou, Iancu de Hunedoara, Pavel Chinezul și Gheorghe Doja, și despre Timișoara cu caftan și turban, din epoca în care Mica Vienă de azi era capitală de pașalâc turcesc, înainte ca prinţul Eugen de Savoia să fi intrat triumfal în oraș; însă așa cum arătam în acea postare, aceste două perioade au lăsat prea puţine urme vizibile pe harta orașului: Castelul Huniazilor, inscripţia în arabă de pe zidul Primăriei vechi și strada botezată până azi cu numele generalului care a readus Timișoara în lumea creștină; Timișoara a început să arate ca o Mică Vienă doar după cucerirea ei de către habsburgi, în 1716, când a aruncat jos caftanul și turbanul și s-a împodobit cu haine occidentale.


Renașterea Timișoarei în era habsburgilor

Timișoara din era stăpânirii austriece a renăscut și la propriu, și la figurat: de atunci provin nu doar o mare parte a clădirilor vechi ale orașului și forţa sa economică și culturală, ci și alura ei vădită de oraș central european, care i-a adus în timp renumele de Mica Vienă. Prima mare schimbare suferită atunci de Timișoara a fost cea etnică: împăraţii de la Viena au decis că noua achiziţie trebuie cât mai grabnic colonizată cu etnici germani, la care istoria le-a aplicat eticheta simplificatoare de șvabi; au fost trei valuri de colonizare cu șvabi a Banatului, cunoscute sub numele de colonizarea caroliniană (1718-1740), colonizarea tereziană (1744-1772) și colonizarea iosefină (1782-1787); aduși nu doar din Suabia, cum ar sugera numele lor, ci și din alte regiuni germanofone (precum Elveția, Alsacia și Lorena, Luxemburg, Bavaria și Stiria), șvabii au fost iniţial colonizaţi mai ales în cartierul Fabric din Timișoara, contribuind decisiv la ridicarea economică și comercială a orașului numit de ei Temeschwar sau Temeschburg și la reconectarea sa la civilizaţia Europei. Așa că Fabric este un loc care neapărat trebuie văzut în Timișoara: baroc, monumental și germanic, primul cartier al șvabilor din Timișoara demonstrează determinarea cu care acei coloniști au început să își croaiscă un cămin aici, la graniţa de atunci a civilizaţiei europene.


În 1723 s-a început construirea cetăţii moderne din Timișoara, în stilul acelei epoci, adică Vauban de formă stelară, la fel ca cetatea din Arad; însă spre deosebire de surata ei de pe Mureș, ce a scăpat nevătămată, cetatea din Timișoara a fost aproape complet dărâmată între 1899 și 1902 pentru a face loc extinderii orașului, din ea supravieţuind până azi doar Bastionul Theresia, ca spaţiu insolit pentru baruri, restaurante și săli de expoziţii; așa că bastionul nu zace însingurat și părăginit în vreun colţ uitat al orașului, așa cum se întâmplă adesea cu vechile resturi de cetăţi, ci participă fără rezerve la viaţa zgomotoasă a Timișoarei de azi: așezat lângă o mare intersecţie etern claxonată și înconjurat de blocuri comuniste, vechiul fort habsburgic pare a fi un bunic în baston, cu bască și fular și cu ochelari groși pe nas, apărut subit în mijlocul unei petreceri de studenţi.


După 1728 mlaștinile din jurul Timișoarei au fost asanate iar cursul râului Bega a fost regularizat și îndiguit, devenind canal fluvial navigabil; așa că Timișoara acelor vremuri era port fluvial cu acces la Tisa și de acolo mai departe la Dunăre, iar despre cartierul Fabric se spune că arăta ca o Veneţie în miniatură, fiind împânzit de mici canale navigabile, mori de apă și poduri; portul vechi al orașului se afla în cartierul Iosefin lângă Gara de Nord, căpitănia Portului Timișoara era puţin mai încolo, în Casa cu Ancoră, mărfurile circulau harnic pe barjele ce pluteau pe canal către Tisa și Dunăre, iar între 1869 și 1967 au existat chiar și curse regulate de pasageri.

Era de maximă înflorire a canalului Bega si a portului Timișoarei a fost perioada interbelică, când erau înregistrate sute de ambarcaţiuni comerciale, care transportau pe Bega cantităţi uriașe de mărfuri și sute de mii de călători; însă în timpul celui de al doilea război mondial traficul a scăzut dramatic, Bega fiind aproape blocată de resturi de poduri bombardate, după care canalul nu și-a mai revenit niciodată: în 1958 a încetat transportul de marfuri pe Bega, în 1967 s-a sistat și transportul de pasageri iar în 1986 în registrele Căpităniei Portului Timișoara mai erau înmatriculate doar 20 de vase funcționale; pe Bega de azi nu se mai vede decât câte un vaporaș-restaurant rătăcit, iar autorităţile și-ar dori mult redeschiderea canalului, dar se plâng de lipsa banilor pentru lucrările de decolmatare; am citit pe undeva că primăria din Timișoara ar plănui reabilitarea malurilor Begăi pentru a face posibilă plimbarea în vaporașe, cu fonduri europene, așa că aștept cu mare interes să văd cum vor fi puse în operă aceste planuri, sperând că nu se va ajunge la imitaţii kitschoase ale altor canale celebre ale lumii; nu de alta, dar o gondolă plutind pe Bega ar fi exact ca nuca în perete, din moment ce în loc de “O sole mio” gondolierul bănăţean ar cânta în cel mai bun caz “Frumoasă-i vecina noastră”…


Povești din Timișoara habsburgilor

În anul 1781 Timișoarei i-a fost acordat statutul de oraș liber regesc, care i-a adus o largă autonomie și tot mai multă prosperitate. Orașul avea deja o populaţie eteroclită compusă din șvabi, evrei (de la care au rămas și două sinagogi superbe, Sinagoga din Fabric și Sinagoga din Cetate, din fotografia de mai jos), maghiari, sârbi și români; sârbii și românii locuiau mai ales în cartierele periferice precum Palanca Mare, Maierele Vechi și Vlașca Mare, în timp ce ceilalţi locuiau în cartierul Cetate și în noile suburbii; în acea perioadă s-au născut și cartierele Elisabetin și Iosefin, care alături de Fabric erau suburbii ale Timișoarei de atunci, iar la mozaicul etnic și religios al orașului s-au mai adăugat și comunităţi de croaţi carașoveni și bulgari bănăţeni. Timișoara începuse deja să devină acea cetate a toleranţei și diversităţii pe care am cunoscut-o eu în cei doi ani pe care i-am petrecut acolo; și dacă nu ar fi existat și alte motive chiar și numai mozaicul etnic și religios al Timișoarei i-ar fi justificat pe deplin supranumele de Mica Vienă.


Timișoara de atunci era adunată în jurul celor două pieţe principale din Cetate, Piaţa Domului (azi Piaţa Unirii) în care erau sediile administraţiei civile a orașului și Piaţa Paradei (sau Piaţa Prinţ Eugen, azi Piaţa Libertăţii) în care era administraţia militară. Și mă simt foarte tentat să presupun că Piaţa Domului era partea cea mai vie a Cetăţii: uriașă ca întindere, ea se deschidea în faţa Catedralei romano-catolice Sf. Gheorghe (ridicată în stil baroc între anii 1736 și 1774 și adesea numită simplu Domul) și mai găzduia, pe lângă sedii oficiale, și locuinţe private, cafenele, frizerii, prăvălii, restaurante, hanuri și locale deocheate; așa că acolo se adunau timișorenii să guste în tihnă cafele ori halbe de bere și să joace șah, table și cărţi; se pare că nu stăteau deloc rău cu viciile: de la turci probabil rămăsese în Timișoara obiceiul de a se bea cafeaua în tihnă în cafenele publice, schimbând impresii cu ceilalţi cafegii, iar jocurile de cărţi erau atât de răspândite în oraș încât în 1784 au trebuit interzise prin reglementări locale; la ele s-a mai adăugat și degustarea berii, adusă de șvabi imediat ce au ajuns aici; chiar citeam amuzat că motivul pentru care șvabii au construit în 1718 fabrica de bere din Timișoara (prima din ţară, stimaţi băutori de bere!...) a fost acela că apa din zonă era nesănătoasă; dar după transformarea ei în bere devenea perfect sănătoasă, trebuie să fi gândit atunci, cu toată seriozitatea, coloniștii șvabi…


Merită spusă și povestea Primăriei germane a orașului (numită azi Primăria veche), ridicată din anul 1731 în Piaţa Paradei: la acel moment Timișoara avea deja destui coloniști șvabi încât aceștia să solicite alocarea unei clădiri care să le servească drept primărie proprie, separată de primăria vechilor locuitori români și sârbi; au cerut să li se acorde în acest scop o clădire în care fusese o veche baie turcească, însă finalmente se pare că au construit la mică distanţă de ea; iar inscripţia în arabă de care spuneam în postarea precedentă se află chiar pe zidul vechii Primării germane; firi practice cum îi știm, șvabii au lăsat mofturile de-o parte și au reconstruit Timișoara de după 1716 cu pietrele și fundaţiile rămase de la turci.


Și dacă tot pomeneam mai sus de mlaștinile din jurul Timișoarei de altădată trebuie spus că ele au fost multă vreme o mare problemă pentru oraș, aerul umed și nesănătos al locului provocând în decursul timpului un lung șir de molime devastatoare; spre exemplu, în epidemia de ciumă din 1738-1739 au murit o șesime din locuitorii Timișoarei, a mai fost o mare epidemie de ciumă în 1762-1763 iar din epidemia de holeră din 1831-1832 au rezultat 1.361 decese; însă aceste tragedii din viaţa orașului au lăsat în urmă nu doar lacrimi și morminte, ci și două statui frumoase: după epidemia de ciumă din 1738-1739 supravieţuitorii au înălţat drept mulţumire Monumentul Sfintei Treimi din Piaţa Unirii (prima de mai jos), iar pentru comemorarea victimelor epidemiei de ciumă din 1762-1763 a fost înălţată statuia Sf. Ioan Nepomuk din Piaţa Libertăţii (a doua de mai jos).



Timișoara și Secesiunea vieneză; și un domn pe nume László Székely

Am recunoscut și în alte dăţi că sunt un mare admirator al Secesiunii vieneze: mă refer la Wiener Seccession, mișcarea artistică pornită la iniţiativa pictorului vienez Gustav Klimt ca ramură estică a Art Nouveau, curentul înnoitor din arta de la începutul secolului 19 ce-și propunea ca idee centrală despărţirea sau “secesiunea” de trecutul artistic al curentelor convenţionale. În România sunt numai câteva orașe (toate în Transilvania) care au clădiri ridicate în stilul Secesiunii vieneze: Cluj, Turda, Oradea, Arad și Timișoara, care foarte probabil are și cele mai multe construcţii Wiener Seccession de la noi: pentru un iubitor al acestui stil Mica Vienă de pe Bega este un adevărat răsfăţ secesionist, care oferă minunăţii ale înnoirii vieneze la aproape fiece pas făcut prin centrul orașului.


Iar dacă nu ai timp sau chef să străbaţi Timișoara din Iosefin până în Fabric pentru a vedea pe rând toate monumentele Secesiunii vieneze te poţi mulţumi să faci o plimbare prin Piaţa Victoriei, pe care l-aș numi un sanctuar secesionist în toată puterea cuvântului; așa că du-te acolo, ia-ţi o cafea sau o bere la una din terasele din piaţă și trage adânc în piept aerul tare al nebuniei vieneze de acum un secol: să construiești într-o manieră atât de neconvenţională era pe atunci ceva între avangardă arhitectonică și frondă în toată regula, iar un oraș cu atâtea monumente declarate ale despărţirii de trecut era nu doar modern, ci chiar futurist de-a dreptul.



Și în povestea de dragoste statornică dintre Mica Vienă de pe Bega și Secesiunea vieneză trebuie neapărat menţionat - chiar cu riscul de a părea ménage à trois - și un domn pe nume László Székely; poate că prea puţini timișoreni mai știu azi de el, dar adevărul curat este că o bună parte din chipul Timișoarei de azi i se datorează lui, iar pieţele alăturate Operei și Victoriei au atât de multe clădiri proiectate de acest demiurg timișorean încât ar putea foarte bine să se numească Piaţa László Székely; în 1908, la doar 31 de ani, el a devenit primul arhitect-șef al orașului și a rămas în acest post timp de aproape două decenii, timp în care a proiectat, în stilul Secesiunii vieneze și în stil eclectic, o bună parte a clădirilor notabile din oraș: Hotelul Timișoara (fost Pensionul Central) din Piaţa Operei, Palatul Dauerbach, Palatul Hilt & Vogel, Palatul Széchényi și Palatul Neuhausz din Piaţa Victoriei, Palatului Weiss tot din Piaţa Victoriei i-a reproiectat frontonul, iar la mică distanţă de Piaţa Victoriei a proiectat Liceul Piarist; și tot el a proiectat Băile Neptun de la intrarea în cartierul Fabric, statuia Sfânta Maria din Piața Maria, biserica ortodoxă română din Fabric și casele Brück și Emmer din Piața Unirii, pe care le poţi vedea mai jos; și văzând lista asta lungă parcă îmi vine să mă întreb ce le-o mai fi rămas de făcut celorlalţi arhitecţi timișoreni…


Având coloniști șvabi, locuitori din toate comunităţile majore ale Turnului Babel habsburgic, pieţe și edificii în stil baroc vienez și un uriaș sanctuar al secesiunii vieneze drept în mijlocul orașului, Timișoarei nu i se putea da o poreclă mai nimerită decât Mica Vienă; însă așa cum am arătat într-o postare precedentă se pare că ea împarte onoarea de a fi numită Klein Wien cu încă șase orașe: Cernăuţi (Chernivtsi) și Lvov (Lviv) din Ucraina, Varaždin din nordul Croaţiei, Bielsko-Biała din sudul Poloniei și Ruse din nordul Bulgariei, la doi pași de Giurgiu (care într-adevăr seamănă vag cu Viena, mai ales în intenţii...); la ele se adaugă Aradul, astfel încât cu totul avem o Vienă mare și șapte Viene Mici...; cât despre cele două Mici Viene din România, Arad și Timișoara, auzind de prin vecini că sunt învrăjbite de o veche și tragicomică rivalitate (cine nu mă crede pe cuvânt să se echipeze ca pentru o excursie în Fâșia Gaza și să meargă pe stadion la un meci între UTA și Poli...), mi se pare cinstit să le spun împăciuitor Mica Vienă de pe Mureș și Mica Vienă de pe Bega. Bine?

p.s.: am un amic care mereu mă ceartă că scriu postări prea lungi; de data asta însă mă va face praf și pulbere, pentru că încă nu am terminat: va urma...

p.p.s.: poate vei dori să citești și Timișoara, Mica Vienă de pe Bega (1).

17 comentarii:

  1. eu zic sa faci o serie, sa scrii asa despre toate orasele cu potential turisic din Romania (Bucuresti, Sibiu, Brasov, Iasi, Arad,Piatra Neamt etc). Asta ca sa te desfiinteze de tot amicul tau :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ma mai gandisem la asta; sunt unele care chiar merita sa iasa din anonimat si sa fie cunoscute, fara indoiala; oi vide :)

      Ștergere
  2. Frumos scris.Cand au fost facute fotografile?Mi-a placut faza cu" Frumoasa-i vecina noastra" cu toate ca mie imi place melodia lui Tiberiu Ceia -Dascalita:))

    Eu am terminat Lic Azur;))

    toate bune! Cami

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dascalita? pe aceia nu o stiu, recunosc; dar uite cum ne aduna Internetul, pe cei cu legaturi cu Timisoara :)

      fotografiile sunt facute recent, spre finalul lui martie; stiu, nu au fost multe zile cu soare atunci; dar eu m-am incapatanat...

      Ștergere
  3. Uite si melodia :))
    http://www.youtube.com/watch?v=BwC0hCaxoPQ

    o zii super:) Cami

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. recunosc ca pe asta nu o stiam; vezi? nimeni nu e perfect, nici macar eu :)

      Ștergere
  4. Uite cum mi-ai făcut poftă de Timişoara, nu am mai fost de o grămadă de vreme acolo. Dar văd că arată la fel de bine, cum o ştiam.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. a, nu! de cand nu ai mai fost tu pe acolo s-a facut si mai faina, Mira :)

      Ștergere
  5. Dar ,cine e perfect? dar melodia cum e?
    Eu nu am de vreo 3 ani ,sper sa ajung la anul:)

    E mai faina decat Aradul?:)))))))))))))

    cu bine! Cami






    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. trebuie sa recunosc, Timisoara e mai faina decat Aradul :(

      Ștergere
  6. Spendid.Felicitari din toata inima autorului.Pozele sunt super.Oras minunat de frumos.Si nu ati vazut totul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. autorul multumeste frumos, si promite ca va incerca sa vada totul, si sa scrie ce a vazut :)

      Ștergere
  7. Mai este o a treia sinagoga in Iosefin.Este ultima construita si nu are o arhitectura atat de spectaculoasa.Acolo se tin acum slujbele.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. am auzit de ea, dar nu am vazut-o deloc; asta insa se poate remedia la primul drum prin Timisoara, multumesc :)

      Ștergere
  8. Secession este numele sub care Art Nouveau (cea mai cunoscută denumire a acestui stil) a fost folosit pe cuprinsul imperiului austriac şi este deseori confundat cu arhitectura promovată de mişcarea Secession vieneză, care are particularităţile ei. Faţă de arhitectura timişoreană, este mai simplă (în aparenţă) şi mai lipsită de decoraţiuni. Cel mai bun arhitect al Secessionului, Otto Wagner, care nu a fost fondator al mişcării (Joseph Maria Olbrich şi Josef Hoffman fiind arhitecţii din nucleul secessionist) a lăsat cele mai remarcabile clădiri ale curentului vienez, importante pentru istoria arhitecturii austriece şi europene: Postsparkasse - Casa de Economii a Poştei (la intrarea pe Ring), Casa de Majolică (de pe Wienerlinkzeile), Kirche am Steinhof (considerată una dintre cele mai importante biserici în acest stil din lume) şi excepţionalele vile din Penzing şi sunt tipice pentru stilul vienez.. Pentru că Secession cuprindea pe lângă arhitectură şi artele vizuale şi decorative şi a adaptat elementele de limbaj ale Art Nouveau-ului, normal că a fost uşor de confundat şi atunci şi acum, cu mişcarea vieneză. Secession, cu înţelesul general de mişcare artistică din cadrul Art Nouveaului e potrivit cu arhitectura timişoreană (care mai ales la imobilele dintre Catedrală şi Operă, prin amploarea programului clădirilor, concepţie şi tratarea complexă a faţadelor au un aer deosebit, unic), dar sunt departe de “purismul”, concizia şi abordarea plastică particulară a arhitecturii Secessionului vienez.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. trebuie sa recunosc ca nu am avut in vedere ca in arhitectura Timisoarei ar trebui facuta o asemenea distinctie intre Secession si Wiener Secession; bun, dar atunci de unde a provenit Secesiunea (arhitectonica) atat de vizibila in Timisoara? nu tot din Viena, din moment ce la inceputul sec. 20 ea era singurul reper cultural serios al imperiului austro-ungar?

      Ștergere
  9. Multumim pentru articol, l-am citit cu mare placere.

    RăspundețiȘtergere