Pe urmele regilor Ungariei: Castelul Buda (1)

Ce-ar fi să dau o fugă și pe la Budapesta?, m-am gândit prin primăvară, când mă aflam pentru câteva zile acasă, la Arad. Zis și făcut: în patru ore și ceva eram la Budapesta, după o călătorie cât se poate de lejeră cu un tren de dimineaţă. Bun, și ce aș putea face în Budapesta în două zile? Mai călătorisem prin Budapesta, dar rămăsesem nemulţumit de graba superficială cu care trecusem prin ea; iar din amintirile de atunci mă chema înapoi doar vechiul nucleu medieval al orașului Buda, din jurul Castelului Buda. Zis și făcut: iată-mă ajuns în Budapesta și îndreptându-mă direct către Buda.

De ce am ales Buda

Despărţită în două de apele Dunării, Budapesta modernă s-a constituit în 1873 prin unirea a trei orașe: Buda și Óbuda de pe malul vestic și Pesta de pe malul estic al fluviului. Óbuda (sau Buda veche) este zona cea mai veche a Budapestei, ocupând și o bună parte din vatra vechiului oraș roman Aquincum, în timp ce în Pesta pulsează inima metropolei moderne, împreună cu majoritatea atracţiilor turistice; însă nucleul medieval al Budapestei de azi a fost orașul Buda, devenit în 1361 capitală a regatului Ungariei.

Am pătruns în Buda pe la Piaţa Porţii Vieneze, de unde în vechime pornea drumul spre Viena; în pofida aerului său medieval poarta de acolo e doar o copie ridicată în 1936, la celebrarea celor două veacuri și jumătate de când Buda scăpase de ocupaţia otomană; de la piaţă spre sud se întinde cartierul Castelului Buda, cu clădiri vechi și cu un aer germanic ce îmi este bine cunoscut din Ardeal: la prima vedere Buda aduce cu cartierele vechi și tihnite ridicate de sași prin Sibiu, Sighișoara sau Brașov. Există și o explicaţie: în evul mediu Buda a fost colonizată intens cu germani, la fel ca și burgurile transilvane; coloniștii germanii o numeau Ofen, și se pare că înainte de cucerirea turcească din 1541 ei erau în majoritate pe aici; în pofida izului medieval al străzilor și construcţiilor Budei multe din ele au fost reconstruite prin 1950-1960: în timpul celui de al doilea război mondial în zonă s-au purtat cu rușii lupte grele, care au lăsat în urmă distrugeri masive.

Și totuși Buda e unul dintre cele mai minunate colţuri ale Budapestei, un oraș atât de fascinant încât numai de locuri frumoase nu duce lipsă; castelul Buda și cartierul din jur sunt înscrise ca obiective pe lista UNESCO, iar Buda în întregime pare a fi o cronică inedită a poveștilor locului, săpată direct în pământul colinei pe care e ridicat castelul: la mai fiecare pas poţi evoca în gând trecerea prin același loc a vreunui personaj istoric sau cine știe ce întâmplare din vechile cronici ale Ungariei; istoria e la ea acasă peste tot prin Buda.

Incredibila poveste a Bisericii Mátyás

Biserica Mátyás (Mátyás Templom) a fost prima mea ţintă în Buda: ridicată într-un stil arhitectonic indecis, ea are un acoperiș lucind în culori vii și două turnuri pe cât de frumoase pe atât de diferite: un turn scund, numit Turnul Béla, și un turn înalt și zvelt, vizibil de departe. Tradiţia spune că biserica a fost ridicată în 1015 de regele Ștefan cel Sfânt, iar stilul său iniţial pare o enigmă: în sursele mele de informare se vorbește atât de romanic cât și de gotic; biserica a fost distrusă în timpul invaziei mongole din 1241, reconstruită între 1255-1269 de regele maghiar Béla al IV-lea, păstrând elementele arhitectonice originale, și reconstruită iar în a doua jumătate a sec. 14, în stilul gotic târziu numit florid sau flamboiant; și-a primit numele popular de Biserica Mátyás de la regele Matei Corvin (1458-1490), care a ordonat transformarea turnului sudic și adăugarea unor capele și a unui oratoriu, în 1470; apoi în 1526 a fost distrusă de incendiu, iar în 1541 a devenit marea moschee a Budei proaspăt ocupate de turci, până în 1686, când habsburgii i-au izgonit pe turci din Buda; în timpul asediului habsburgic biserica fusese lovită de tunuri, așa că după 1686 a mai fost refăcută încă o dată, în stil baroc, redevenind biserică creștină. Așa că după ce am citit despre ea toate acestea am cam rămas fără sonor: jos pălăria în faţa ei!

Ultima reconstrucţie a bisericii a fost făcută între 1873 și 1896 și este datorată arhitectului Frigyes Schulek: pus în dificultate de amestecul complicat de stiluri arhitectonice și epoci istorice ce își lăsaseră amprenta pe zidurile bisericii, Frigyes Schulek a optat pentru o reconstrucţie aproape completă a acesteia, sacrificând multe din elementele ei originale și atrăgându-și astfel critici aprinse. Se pare că doar Turnul Béla a reușit să mai păstreze ceva din aspectul gotic pe care biserica îl avea iniţial, în timp ce acoperișul cu luciri multicolore și spirele sunt adăugirile lui Frigyes Schulek. În ghidul meu scrie că stilul ei actual este neo-baroc, însă bănuiesc că este o eroare: eu aș spune că este neo-gotic, și dacă cineva dorește să ţină pariul pun la bătaie o bere. A propos, în același ghid scrie că în evul mediu puteau intra în Biserica Mátyás doar credincioșii germani, care compuneau majoritatea populaţiei din Buda medievală, numită de ei Ofen; pentru credincioșii maghiari exista biserica Sf. Maria Magdalena, ale cărei ruine sunt la mică distanţă de Piaţa Porţii Vieneze.

Una peste alta Biserica Mátyás are o istorie absolut năucitoare: nu doar că a trecut prin nenumărate transformări, distrugeri și reconstruiri, supravieţuind chiar și unei perioade de 145 de ani în care a fost moschee, dar a văzut și mai multe încoronări regale (inclusiv cea a ultimului rege al Ungariei, Carol al IV-lea de Habsburg, în 1916), precum și cele două căsătorii ale regelui Matei Corvin. Iar cea mai recentă reparaţie a bisericii datează din 1950-1970, când a fost înlocuit și acoperișul de ţiglă multicoloră, ce arsese din cauza luptelor cu rușii din 1944-1945. Doamne, ce incredibilă odisee a mai putut avea această Biserică Mátyás!

Iar interiorul bisericii este de o frumuseţe aparte, care nu poate fi redată în fotografii sau în cuvinte: pereţii interiori sunt în mare parte acoperiţi de motive florale, cu totul neobișnuite pentru o biserică catolică, a căror sursă de inspiraţie bănuiesc că a fost arta populară; iar vitraliile, proiectate de același Frigyes Schulek, sunt grozave.

Pe urmele lui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei

Personajul istoric cel mai legat de Biserica Mátyás pare a fi chiar regele maghiar ce i-a dat numele: Matthias Corvinus, numit de maghiari Hunyadi Mátyás sau Mátyás Király, iar de români Matei Corvin, rege al Ungariei și Croaţiei (1458-1490), rege al Boemiei, din 1469, și al Austriei, din 1486; considerat cel mai mare rege al Ungariei, a făcut din Ungaria o mare putere europeană și un centru renascentist, și a avut câștig de cauză în majoritatea disputelor cu vecinii săi; mai puţin cu Ștefan cel Mare, care l-a învins la Baia în 1467; printre vasalii lui Matei Corvin s-a numărat și Vlad Ţepeș, însă în loc să-i acorde sprijin militar în luptele cu turcii, cum promisese, regele și-a aplecat urechea la intrigile negustorilor sași din Brașov și l-a închis pentru vreo 12 ani, până prin 1474; motivele nu sunt clare nici astăzi, însă decisiv trebuie să fi fost faptul că regele cheltuise în alte scopuri banii primiţi de la papa Pius al II-lea pentru a conduce o cruciadă împotriva turcilor; plănuita cruciadă trebuia să pară imposibilă din cauze străine regelui, așa că ţap ispășitor a fost făcut Vlad, care chipurile ar fi trecut de partea turcilor…

Născut la Cluj, Matei Corvin era chiar fiul marelui comandant antiotoman Iancu de Hunedoara (Ioan Corvin sau Ioan Huniade), de origine român din Ţara Haţegului. Iancu fusese voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei până la moartea sa în 1456, iar prestigiul său enorm (datorat victoriilor împotriva turcilor), a asigurat doi ani mai târziu alegerea fiului său ca rege al Ungariei: Matei a fost primul rege maghiar ce a fost încoronat deși nu putea invoca nicio înrudire dinastică cu regii de până la el. Între noi fie vorba Matei Corvin nu s-a comportat niciodată ca un fiu de român, ci dimpotrivă: s-a bătut cu Ștefan cel Mare și l-a închis pentru 12 ani pe Vlad Ţepeș, a adus în Ungaria renascentismul italian și s-a amestecat constant în luptele dinastice din Boemia și Austria, iar ironia amară a istoriei face că exact politica lui central-europeană a fost cea care câteva decenii mai târziu, după bătălia de la Mohács, le-a deschis drumul habsburgilor austrieci pentru a pretinde coroana Ungariei.

Trebuie spus că nici măcar tatăl său Iancu de Hunedoara (de care am mai vorbit în postarea despre Timișoara) nu făcea mare caz de originea sa românească, spre jena istoricilor noștri care s-au grăbit să îl adopte cu surle și trâmbiţe ca pe o personalitate a istoriei românești: trecut la catolicism, Iancu s-a căsătorit cu o aristocrată maghiară și s-a comportat toată viaţa ca un mare nobil maghiar; Ungaria acelor vremuri avea, în afară de maghiari, populaţii din cele mai diverse (germani, slavi, secui și români), iar pentru a intra în marea aristocraţie a regatului nu conta limba și religia din copilărie, ci trebuia doar să devii catolic și să vorbești limba maghiară.

Moartea lui Matei Corvin în 1490 a pus capăt erei de aur a regatului Ungariei: în 1514 regatul era zguduit de răscoala condusă de Gheorghe Doja, martirizat la Timișoara, iar în 1526 ungurii erau învinși la Mohács de armata otomană condusă de sultanul Soliman Magnificul; Ungaria ajungea să fie împărţită între habsburgi și turci, iar Budapesta era ocupată de turci în 1541, devenind capitală de pașalâc otoman până în 1686.

Iar colac peste pupăză pe Soliman Magnificul îl aștepta, câteva secole mai târziu, o frumoasă carieră în telenovele J…

(va urma)