Sikhii, războinicii Indiei (1)

Sunt sigur că ţi-i aduci aminte din filmele vestice în care apar imigranţi indieni: poartă turbane mari, viu colorate, și bărbi negre și dese, frumos îngrijite, și își întâmpină politicoși clienţii în pragul prăvălioarei lor în care învârt cine știe ce afacere mică dar prosperă; foarte probabil că ai rămas cu senzaţia că sunt niște indieni obișnuiţi, și că așa trebuie să arate indienii; ori poate ai gândit că sunt musulmani, din moment ce au bărbi și turbane; dar nu sunt nici indieni obișnuiţi și nici musulmani; sunt sikhi, războinicii Indiei.


Motocicliștii cu bărbi și cu turbane

În 2009 călătoream pentru prima dată în India, între Delhi și Dharamshala, și unul dintre lucrurile care m-au mirat foarte tare atunci a fost numărul mare de motocicliști cu bărbi și cu turbane care străbăteau tacticoși drumurile prăfuite ale Indiei de nord-vest; majoritatea covârșitoare a indienilor nu poartă nici bărbi și nici turbane, așa că nu am putut să nu mă întreb ce-o fi cu ei. La un moment dat ne-am oprit pe drum, undeva prin Himachal Pradesh, și am petrecut câteva minute pe marginea șoselei, trăgând cu nesaţ din ţigari; la o jumătate de kilometru mai încolo se vedea o mașină oprită exact în mijlocul drumului, în timp ce ocupanţii ei ţopăiau fericiţi în drum, chiuind de mama focului și sfidând crâncen obișnuita cuminţenie indiană. Ce e cu ei?, l-am întrebat pe șoferul indian. Sunt sikhi, răspunse indiferent șoferul. Bun, și ce se întâmplă?, am insistat. A, nimic deosebit, zise indianul. Probabil lucrează în afara Indiei, și se bucură că s-au întors acasă.


Pe urmă i-am tot văzut pe sikhi printre mulţimile nesfârșite din nordul-vestul Indiei: întotdeauna au bărbi și turbane, adesea au ochelari de soare, blugi și cămăși sau tricouri ca în vest, iar în picioare sandale de bună calitate, și mulţi din ei călăresc motociclete sau scutere; în genere sunt înalţi și solizi, dacă nu cumva grași de-a dreptul, așa că într-o Indie dominată clar de bărbaţi slăbănogi cât cuprinde nu ai cum să nu le remarci siluetele prospere; par complet feriţi de muncile grele și prost-plătite ale Indiei, așa că nu o să-i vezi ca hamali sau conducători de ricșe, ci mai degrabă ca funcţionari sau comercianţi, iar oriunde vei zări soldaţi sau poliţai indieni sigur vei remarca printre ei și unii cu bărbi și cu turbane, care adesea sunt ofiţeri sau măcar subofiţeri; am văzut sikhi în Dharamshala, în Rewalsar (care este un loc sacru nu doar pentru buddhiști și hinduiști, ci și pentru sikhi) în Chandigarh și în multe alte locuri, și mi-au lăsat mereu aceeași impresie: vizibili, prosperi, activi și bine situaţi, afișând un aer mândru, de elită nord-indiană.

Doi ani mai târziu după ce am văzut sikhi prima dată mă aflam în Old Delhi, pe Chandni Chowk, cel mai aglomerat bulevard al uriașei metropolei indiene, când m-am pomenit în faţa unui mic monument închinat celor trei martiri sikh: el înfăţișa în culori vii cum în acel loc, în anul 1675, din porunca împăratului mogul Aurangzeb primul din acei martiri fusese tăiat în două cu ferăstrăul, al doilea înfășurat în bumbac și ars iar al treilea fiert într-un cazan; cruzime tipic asiatică, pe care cei trei au întâmpinat-o, din câte se spune, cu o seninătate cât se poate de indiană, rostind rugăciuni în timp ce-și îndurau supliciul de moarte. Lângă monument făcea de gardă un personaj fabulos: un bătrân sikh desculţ dar ţanţoș cât cuprinde, într-o tunică albastră ca o uniformă, cu turban albastru pe cap, cu tolbă și sabie la brâu și cu ditamai suliţa în mână; am încercat, de la o distanţă de câţiva metri, să-i fotografiez chipul, dar zadarnic: de fiecare dată când eram gata să apăs pe buton îmi întorcea calm spatele, ca din întâmplare, fără să-mi arunce nici măcar cea mai mică privire; după vreo patru-cinci încercări am înţeles, învins și umilit, că de fapt bătrânul cel ţanţoș mă zărea cu coada ochiului și avea destulă răbdare să se joace astfel cu mine… Gata, mi-am zis, e clar că sikhii ăștia sunt grozav de interesanţi; e timpul să aflu mai multe despre ei.


Fabuloasa poveste a unei naţiuni de războinici

La mică distanţă de monumentul celor trei martiri sikh se găsea un mic muzeu al sikhilor, în care povestea acestora era depănată pe îndelete, în stil indian: imagini mari și viu colorate înfăţișau la început maeștri sikh de acum câteva secole, în mijlocul unor mulţimi pașnice de credincioși sikh, vorbindu-le despre enigmatica religie sikh; mai încolo însă imaginile înfăţișau călăreţi marţiali îmbrăcaţi în armuri strălucitoare și înarmaţi până în dinţi, străbătând victorioși câmpuri de bătălie.


Fondatorul religiei sikh a fost un mare maestru pe nume Guru Nanak, care a trăit între 1469 și 1539; născut în Punjab, regiunea fertilă și bogată din nord-vestul subcontinentului indian, el provenea dintr-o familie hinduistă; asta însă nu l-a împiedicat să facă și pelerinajul musulman la Mecca, după ce călătorise prin marile locuri de pelerinaj ale hinduismului și prin Tibet, Ladakh, Kashmir, Assam, Bengal și Sri Lanka; sunt multe de povestit despre Guru Nanak, dar acum mă voi rezuma să spun că a încercat să aducă la numitor comun hinduismul și islamismul, cele două religii care convieţuiau, nu întotdeauna pașnic, în India și cu precădere în Punjab; iar sinteza religioasă creionată de Guru Nanak s-a transformat în timp în ceea ce azi numim religia sikh.


După Guru Nanak comunitatea nou-înfiinţată a credincioșilor sikh a fost condusă pe rând de alţi nouă maeștri sikh, numiţi de asemenea guru; deci cu totul au existat zece guru ai sikhilor. Primii guru au avut relaţii pașnice cu împăraţii moguli ce cuceriseră nordul Indiei chiar în timpul vieţii lui Guru Nanak, înfiinţând acolo Imperiul Marilor Moguli; mogulii erau turcomani originari din Asia Centrală și musulmani destul de fanatici, așa că în timpul împăratului mogul Jahangir (1605-1627) au înteţit islamizarea forţată a indienilor, declanșând persecuţii religioase și împotriva sikhilor, care au culminat cu torturarea și condamnarea la moarte în 1606 a lui Guru Arjan, al cincilea guru al sikhilor. Însă greșeala fatală a împăraţilor moguli a fost cea din 1675, de care aflasem deja la monumentul celor trei martiri sikh; se povestește că speriaţi de persecuţiile musulmane împotriva hinduiștilor din timpul împăratului mogul Aurangzeb (1658-1707) pandiţii hinduiști din Kashmir au cerut ajutorul lui Guru Tegh Bahadur, cel de al nouălea guru al sikhilor; acesta le-a spus să îi comunice împăratului că se vor converti cu toţi la islamism doar dacă el personal se va converti; Aurangzeb nu a suportat sfidarea și i-a luat prizonieri pe Guru Tegh Bahadur și pe cei trei martiri sikh, propunându-le, conform obiceiului barbar al musulmanilor, convertirea la islamism sau moartea; sikhii au ales moartea, așa că cei trei martiri sikh au fost uciși în noiembrie 1675, în chinuri groaznice, chiar în faţa lui Guru Tegh Bahadur; iar câteva zile mai târziu l-au ucis și pe acesta, tăindu-i capul.


Acesta a fost evenimentul care a condus la transformarea sikhilor dintr-o comunitate religioasă pașnică într-o naţiune de războinici fioroși; următorul guru al sikhilor, Guru Gobind Singh (al zecelea guru și ultimul), le-a cerut sikhilor să se înarmeze și să lupte cu mogulii, câștigând după 1701 mai multe bătălii împotriva mogulilor conduși de împăratul Aurangzeb și a altor conducători ai Indiei de atunci, astfel că Imperiul Marilor Moguli a intrat pe o pantă de cădere rapidă din care nu și-a mai revenit niciodată; tot Guru Gobind Singh a înfiinţat în 1699 Khalsa (însemnând “cei puri” sau “cei liberi”) - comunitatea tuturor sikhilor iniţiaţi, și a conturat identitatea sikh, stabilind care sunt cele cinci semne ale apartenenţei la Khalsa, cei 5 K.

În următoarele decenii sikhii s-au luptat ca leii cu vecinii lor din India de nord-vest, mărindu-și prin lupte sângeroase puterea militară și pământurile; în pofida a două masacre majore împotriva sikhilor (Chhota Ghalughara sau Micul Masacru din 1746 și Wadda Ghalughara, adică Marele Masacru, în 1762) și a morţii ca martiri a unor conducători sikh armatele sikhilor au obţinut eroice victorii împotriva dușmanilor; în această perioadă existau 12 state sikh, numite misl, ce împreună alcătuiau Confederaţia Sikh, care funcţiona ca o republică aristocratică; în pofida rivalităţilor dintre ele sikhii din cele 12 misl făceau front comun împotriva celorlalţi vecini indieni, iar reprezentanţii lor aveau în fiecare an două întâlniri, numite Sarbat Khalsa, în orașul sfânt al tuturor sikhilor, Amritsar.


A urmat perioada de apogeu a istoriei sikh: Imperiul Sikh, care a durat din 1801 până în 1849 și a fost înfiinţat de Maharaja Ranjit Singh; având centrul de putere în bogata și întinsa regiune Punjab, Imperiul Sikh se întindea din Afganistan până în vestul Tibetului și din Kashmir și Himachal Pradesh până spre cursul inferior al fluviului Indus, așa întreaga jumătate nordică a Pakistanului de azi și o parte din nord-vestul Indiei erau supuse Imperiului Sikh; Punjab-ul condus de sikhi avea pe atunci o armată regulată de 71.000 de infanteriști, cavaleriști și artileriști, în care Maharaja Ranjit Singh angajase și generali și soldaţi din ţări vestice ca Rusia, Italia, Franţa și America; iar musulmanii majoritari în Punjab, altădată stăpâni cruzi ai sikhilor, ajunseseră supușii acestora: Dumnezeu nu bate cu bâta, ci doar întoarce roata... Ascensiunea maximă a sikhilor a fost marcată de cucerirea Ladakh-ului, Micul Tibet, de către armata indienilor dogra, vasali ai Imperiului Sikh (1835-1840), și de aventura nebunească a dograșilor în Tibetul de vest, unde porniseră temerar la cucerirea Tibetului: după ce au parcurs vijelios vreo 720 de kilometri prin imensitatea teritoriului tibetan, ajungând până lângă lacul sfânt Manassarovar de la graniţa cu Nepal, armata dograșilor sikh a fost cu greu învinsă de armata tibetană în decembrie 1841; însă trebuie spus că dograșii fuseseră mai degrabă învinși de iarna tibetană foarte aspră, cu care nu erau obișnuiţi de acasă și care le-a vlăguit complet forţele înainte de a se lupta cu tibetanii.


După orice apogeu urmează căderea, afirmă sec istoria, iar regula asta s-a aplicat cu imparţialitate și în cazul sikhilor: la moartea lui Maharaja Ranjit Singh în 1839 urmașii lui au început să se certe între ei, așa că englezii, deja bine instalaţi în India, au profitat de situaţie pentru a deveni stăpâni și în Punjab: în primul război anglo-sikh (1845-1846) au reușit cu foarte mare greutate (ajutaţi mult de trădările din tabăra sikhilor) să îi învingă pe sikhi și să impună divizarea de facto a imperiului în mai multe state princiare, iar după al doilea război anglo-sikh (1848-1849) Imperiul Sikh a devenit o amintire, statele sikh din Punjab ajungând niște marionete ale britanicilor. Dar după ce se confruntaseră cu sikhii pe câmpul de luptă englezii le-au păstrat un respect deosebit pentru calităţile lor de luptători și de oameni, așa că după înfrângere sikhii au devenit preferaţii englezilor pentru posturi de funcţionari civili ai Indiei coloniale și pentru armata colonială a Indiei, în care sikhii au alcătuit regimente foarte preţuite; așa se face că din dușmani înverșunaţi sikhii și englezii au devenit buni aliaţi, pentru o lungă perioadă, iar sikhii au ajuns, ca slujbași ai englezilor sau ca soldaţi ai armatei coloniale britanice, până în Africa de est, Malaysia și Singapore; mai mult, soldaţii sikh au luptat de partea englezilor atât în revolta sepoy-lor, marea revoltă indiană din 1857-1858, cât și în ambele războaie mondiale, ajungând tocmai prin Europa. Istoria poate fi grozav de ciudată uneori, nu-i așa?


Ce însemnă să fii sikh: cei 5 K și teoria turbanelor sikh

Există cinci semne ale identităţii sikh și ale apartenenţei la Khalsa, care sunt numite Five Ks, cei 5 K: primul din ele este Kesh, părul netuns: sikhii nu își tund sau rad părul niciodată, indiferent unde pe corp e localizat, această interdicţie fiind pe deplin valabilă și pentru femei; Kesh impune nu doar lăsarea părului lung (pe care bărbaţii îl strâng într-un coc sub turban) ci și obligativitatea bărbii, pe care sikhii și-o îngrijesc ca nimeni alţii și după care îi poţi diferenţia foarte ușor de alte minorităţi la care purtarea bărbii e obligatorie: dacă musulmanii Indiei au bărbile lungi și rare, cu o alură neîngrijită, ale sikhilor sunt mai degrabă dese, curate și frumos îngrijite, adesea legate cu plase ca să stea exact cum vor stăpânii lor și acoperite de basmale împotriva prafului când aceștia sunt pe motociclete; al doilea K este Kara, brăţara de fier purtată pe mâna dreaptă, ca semn al supunerii; al treilea semn este Kangha, pieptenele de lemn cu care își piaptănă părul, uneori purtat înfipt în cocul de sub turban și simbolizând curăţenia; al patrulea K e Kacchara, pantalonii scurţi din bumbac purtaţi de bărbaţi pe sub pantaloni sau sub tunică, semnificând înfrânarea poftelor; iar ultimul semn al identităţii sikh este Kirpan, pumnalul purtat, uneori la vedere, de bărbaţii sikh, ca reminescenţă a vremurilor în care războinicii sikh erau spaima Indiei de nord-vest.


La cei 5 K se adaugă purtarea turbanelor mari și viu colorate, obligatorie pentru bărbaţi dar opţională pentru femei; adolescenţii și bărbaţii necăsătoriţi poartă mini-turbane negre care aduc cu niște basmale de pirat cu un moţ crescut în vârful capului, tinerii căsătoriţi poartă turbane negre, iar odată cu înaintarea în vârstă turbanele devin tot mai colorate și mai mari, astfel că turbanele bătrânilor sikh de rang înalt pot ajunge la dimensiuni gigantice; regulile vestimentare ale armatei și poliţiei indiene cuprind derogări speciale pentru turbanele sikhilor, care sunt adăugate în mod natural uniformei obișnuite, la fel ca bărbile; nici nu s-ar putea altfel, întrucât crema armatei și poliţiei indiene e formată din sikhi, firește; mai mult de atât, deși sikhii constituie doar sub 2 % din populaţia Indiei ei reprezintă vreo 10 % din totalul efectivelor militare ale Indiei, ceea ce înseamnă că un procent uriaș din totalul bărbaţilor sikh au ca ocupaţie principală tot războiul, la fel ca în ultimele trei secole ale istoriei sikh.


Numite dastar, turbanele sikh sunt tot o reminescenţă al trecutului lor războinic, când erau menite să apere capul de lovituri: în ele intră vreo 4-5 metri de pânză, uneori dublă, obţinându-se un fel de “cască de pânză” în care capul și preţiosul păr netuns sunt protejate de lovituri, de praf și de soarele nemilos al Indiei; așa că motocicliștii sikh nici nu ar mai avea nevoie de vreo cască de protecţie, chiar dacă purtarea acesteia peste turban ar fi posibilă; dar nu este, evident. Și nu care cumva să te pună necuratul să te atingi de turbanul vreunui sikh, sau, Doamne-ferește, să i-l dai jos din cap: vei scăpa de furia răzbunătoare a sikhului jignit de moarte doar dacă îţi vei lua propriul tău turban și îl vei așeza umil la picioarele sale, împreună cu toate scuzele din lume; dar dacă nici tu nu porţi turban, ca mine, nu știu ce te faci, zău așa J

În pofida preconcepţiilor pripite ale turiștilor și ale vesticilor simpluţi în gândire turbanele sikh îi diferenţiază clar pe sikhi de musulmanii din India: musulmanii indieni nu poartă niciodată turbane, ci doar mici fesuri (tichii) pe vârful capului, numite topi; așa că dacă vezi vreun turban în India el sigur nu e purtat de un musulman, ci mai degrabă de un sikh sau de un rajasthanez; ironia sorţii face că acest detaliu esenţial a fost adesea ignorat în America de după dezastrul terorist din 11 septembrie, astfel că sikhii emigraţi acolo, luaţi drept musulmani, au fost în ultimii ani victima unor atentate și agresiuni răzbunătoare; ironia e cu atât mai mare cu cât am arătat deja mai sus că cei mari dușmani ai sikhilor au fost chiar musulmanii: ei constituiau clasa conducătoare în Imperiul Marilor Moguli, care au provocat sikhilor nenumărate persecuţii și masacre prin secolele 17 și 18.

Și dacă tot suntem la capitolul  vestimentaţie trebuie spus că și hainele îi diferenţiază clar pe sikhi de musulmani: musulmanii din India și din Pakistan poartă un fel de deux pieces tradiţional de culoare deschisă, compus din cămașa lungă și largă numită kurta și pantaloni care aduc cu niște iţari ceva mai lejeri; așa că nu e nicio șansă să îi confunzi cu sikhii, care poartă ori blugi și tricouri ori cămăsi ca în vest (majoritatea), ori tunici militare inconfundabile, albastre sau portocalii (bătrânii). Cât despre șalvari, am mai spus-o mai demult și o repet acum: în India poartă șalvari doar femeile și turiștii... mai ales cei neavizaţi asupra cutumelor vestimentare ale Indiei, cum am fost și eu pentru o zi, prin Old Delhi J...

Mai sunt foarte multe de spus despre sikhi, dar de moment e mai bine să mă opresc aici. Iar până la continuarea acestei povești despre războinicii Indiei te poftesc să asculţi și puţină muzică sikh, cântată de Snatam Kaur: o americancă îndrăgostită atât de mult de muzica sikh și de sikhism în genere încât a devenit celebră în toată lumea pentru cântecele ei devoţionale, de inspiraţie sikh; și a propos de Snatam Kaur, uitasem să vă spun că după promovarea ceremoniei de iniţiere care marchează intrarea sikhilor în Khalsa bărbaţii primesc musai și numele de Singh, însemnând leu, iar femeile pe cel de Kaur, însemnând prinţesă; așadar o vei asculta pe prinţesa americană a muzicii sikh, Snatam Kaur…



(va urma)

(Credite foto: santabanta.com, forum.sikhsangeet.com, sikharchives.com și martialexpert.com)

6 comentarii:

  1. Admirand, ca de obicei, documentarea ta si modul de redare si placandu-mi sa aflu cat mai multe despre sikhi , cand ai postat articolul asta l-am citit rapid si mi-am propus sa-l recitesc intr-o zi, cand voi avea o stare sufleteasca la cote inalte, ca sa pot savura totul pe-ndelete, sa nu-mi scape nimic! Si asa s-a si intamplat: azi; apoi pe muzica inspirata din imnurile sfintei scripturi sikh Granth Sahib si cantata de Snatam Kaur, intr-o totala relaxare, avind o nedumerire legata de "kirpan" am cautat sa ma dumiresc..., iar am recitit cate ceva, iar cauta altceva... si tot asa si iar asa!... Asa patesc eu cand citesc ce scrii tu si-mi merge la casa sufletului! ... iar ce mi s-a intamplat, iti spun pe canal privat!

    RăspundețiȘtergere
  2. Deosebit de interesant articolul şi fain ilustrat.

    RăspundețiȘtergere
  3. incercati sa cititi si sant kirpal singh si mai ales sant thakar singh, o continuare minunata a povestirilor despre religia sikh

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. recunosc ca nu stiam despre ei, insa din ce am citit la viteza acum par amandoi foarte interesanti; multumesc pentru sugestie.

      Ștergere
  4. este o religie pasnica si buna eu cred ca sant oameni buni an tot ce fac nu am auzit lucruri urate despre ei dumnezeu sigur este unul asa sa ne ajute dumnezeu

    RăspundețiȘtergere