Timișoara, Mica Vienă de pe Bega (4)

Mai deunăzi am tot lăudat pe ici-colo Piaţa Unirii și Piaţa Libertăţii din Timișoara, două locuri emblematice pentru istoria Micii Viene de pe Bega; de data asta însă le-am găsit pe amândouă în refacere, adică dezgolite de pavaj și aglomerate inestetic cu materiale de construcţie; Dumnezeu știe ce planuri o avea cu ele primăria Timișoarei, însă ambele erau închise pietonilor și nu meritau nici măcar o poză. Așa că în postarea de azi nu voi scrie nimic despre piaţa Unirii și piaţa Libertăţii, ci despre orice altceva decât despre ele: despre umbrele, gondole, piţipoance, poduri și alte chestiuni serioase, fără de care Timișoara nu ar mai fi Mica Vienă de pe Bega...


Dolce far niente, în versiune bănăţeană

Ușor dezamăgit, dacă nu îmbufnat de-a binelea, m-am întors în amfiteatrul secesionist al Timișoarei, compus din cele două pieţe unite, piaţa Victoriei și piaţa Operei; am mai spus deja că sunt admirator al stilului Wiener Seccession și l-am tot lăudat cu glas mare pe arhitectul László Székely, principalul artizan al dezmăţului secesionist din centrul Timișoarei, însă totuși trebuie să recunosc că până acum câteva zile nu am privit acest loc cu atenţia pe care o merită: finalmente am fost obligat de împrejurări să fac asta.


Timișorenii iubesc la nebunie piaţa Victoriei și piaţa Operei; îţi dai seama de asta după aerul zâmbitor, relaxat și încântat cu care localnicii de toate vârstele în trecere pe aici savurează metodic, pe îndelete, versiunea bănăţeană de dolce far niente: plimbarea de voie, hrănitul porumbeilor ori taifasul tihnit în faţa unei halbe de bere sau unei cafele sunt o parte dintre modurile în care timișorenii înţeleg să-și reafirme periodic statutul de cetăţeni ai Micii Viene de pe Bega, chiar aici, în inima ei; pentru că privind din acest punct de vedere cele două pieţe unite își îndeplinesc cât se poate de bine rolul de inimă a cetăţii pe care ar trebui să-l aibă piaţa mare a oricărui oraș; și trebuie să recunosc că în această privinţă piaţa Victoriei și piaţa Operei întrec cu mult piaţa Unirii și piaţa Libertăţii: chiar dacă ultimele sunt mai vechi și au argumente estetice absolut imparabile ele nu atrag nici pe departe aceeași afecţiune solidară și constantă pe care timișorenii par să o aibă pentru piaţa Victoriei și piaţa Operei.



Și tot învârtindu-mă pe acolo am simţit, la un moment dat, că regăsesc un aer grozav de familiar din alte locuri; să fi fost vorba de aerul acela de duminică însorită în centrul vreunui oraș italian?... adică aceea plăcere de a savura pe îndelete plimbarea, conversaţia sau vreo băutură rece, fără grabă, fără nervi, fără fiţe; sau să fie, mai degrabă, atmosfera de bunăstare burgheză de prin centrul Vienei? Un lucru era limpede, era un aer foarte european, pe care (fără să fiu snob, vă jur) nu l-am prea găsit prin orașele României - cu puţine excepţii - și în niciun caz în Bucureștiul nevrotic și fiţos ca o piţipoancă în ofensivă; și dacă tot veni vorba de piţipoance voi risca să afirm aici că în mod cert piţipoancele de Timișoara au un fel mult mai discret și mai stilat de a-și expune asseturile și oferta de servicii, faţă de suratele lor dâmboviţene.


Nu mai lipseau decât grupuri mari și gureșe de turiști sârbi, care să ţopăie voios prin buricul orașului făcându-și poze la fiecare câţiva pași; însă având în vedere că diferenţele între limba sârbă și croată sunt cam la fel de mari ca între română și moldoveană, turiștii sârbi puteau foarte bine să fie croaţi, sau chiar bosnieci; oricum, Timișoara de acum câteva zile părea să fie binișor garnisită cu turiști veniţi de aiurea, pentru că în afară de celelalte limbi obișnuite ale Micii Viene de pe Bega - sârba, maghiara și germana - am putut auzi în mai multe colţuri din centru vorbindu-se engleză; și fără niciun accent italian, sunt sigur.

Cel mai colorat loc al Micii Viene de pe Bega

Mica Vienă de pe Bega și-a adăugat foarte recent pe listă o nouă atracţie mai mult sau mai puţin turistică: e vorba de cele în jur de 500 de umbrele în toate culorile ce acoperă strada Alba Iulia, care face legătura între Piaţa Operei și Piaţa Libertăţii; iniţial era vorba că vor sta acolo doar între 6 și 15 iunie, pe durata Festivalului Artelor Timișorene, însă după ce într-un timp record strada Alba Iulia a devenit cel mai fotografiat loc din Timișoara (de se umpluse facebook-ul cu fotografii pline de umbrele colorate!...) s-a zvonit că și după terminarea festivalului vor fi lăsate în continuare unde sunt, spre bucuria timișorenilor; habar nu am ce s-a mai întâmplat între timp cu ele, așa că profit de ocazie să întreb acum, în caz că va citi aici cineva care știe: ce mai fac umbrelele acum, sunt tot acolo?


Oricum, ca orice om oricât de vag pasionat de fotografie aflat în trecere prin Timișoara am lăsat deoparte alte chestii și am fugit degrabă să fotografiez cel mai colorat loc al Micii Viene de pe Bega; am dat târcoale pe acolo ore în șir, în căutarea unei lumini cât de cât bune (soarele nu prea a fost de acord cu asta, dar ce să mai zic?) și a jocurilor de umbre de care îmi spusese un fotograf profesionist din Timișoara; iar după ce m-am lămurit cu greu că într-adevăr combinaţia ideală e pe la 11 dimineaţa, maxim 12, am reușit să adaug și eu aceste poze cu umbrele la mulţimea celor care deja se vântură pe net de câteva săptămâni; nu-i așa că locul arată grozav?



Ce mai face Bega

Auzisem mai demult că primăria timișoreană ar avea în plan nu știu ce lucrări de modificare a malurilor Begăi și de amenajare a canalului astfel încât să redevină navigabil, cum era acum vreun secol și ceva, în perioada de glorie a Timișoarei; îmi amintesc că existau pe atunci și opinii alarmiste cum că s-ar putea ajunge la popularea Begăi cu gondole sau alte chestii kitschoase, cu totul străine de spiritul Micii Viene de pe Bega; așa că am luat-o la pas de-a lungul apei, să văd cu ochii mei dacă până acum s-a pus în operă vreo kitschoșenie acvatică.



Una peste alta rezultatul verificărilor mele a fost satisfăcător: se pare că se lucrează la niște alei sau piste de bicicliști pe malul Begăi, iar pe apă parcă erau ceva mai multe ambarcaţii ca altădată, dar de moment nu se vedea picior de gondolă, pirogă indiană, drakkar viking sau vreo altă kitschoșenie pentru turiști tâmpiţei, crescuţi la sânul lui Dracula; și sper să rămână la fel și mai departe.



Și știu bine, timișorenii nu spun „pe malul Begăi” ci „pe malul Begheului”, având în vedere pesemne că Bega nu e vreo apă oarecare, cum ar putea crede neavizaţii din restul ţării, ci un canal în toată regula, frumos amenajat și de sex masculin, ce străbate taman Mica Vienă de pe Bega; așa că vă rog să citiţi cele de mai sus cu rectificarea de rigoare.

Podul greșelilor: din greșeală în greșeală spre victoria finală

Singuratic, desuet și ramolit, dar fotogenic cât cuprinde, așa arată noua mea descoperire din Timișoara: Podul de Fier din Iosefin, un pod metalic vechi de un secol deschis doar pentru pietoni, unind străzile Andrei Mureșanu și Ady Endre din vechiul cartier Iosefin. Până acum ori nu l-am văzut, ori nu l-am băgat în seamă, socotindu-l pesemne o vechitură demnă de milă; însă de data asta bătrânul pod m-a atras ca un magnet, ceea ce m-a făcut să îl tot fotografiez (să recunoaștem că deschide o perspectivă grozavă către piaţa Mocioni, zisă și Sinaia) și chiar să scotocesc netul pentru a găsi niscaiva bârfe despre el.


Ghidurile turistice au vehiculat despre Podul de fier din Iosefin zvonul că ar fi fost proiectat de Gustave Eiffel, părintele turnului Eiffel din Paris, ceea ce i-a atras chiar și porecla locală de Podul Eiffel; însă nu tot ce zboară se mănâncă (de exemplu avioanele), după cum nu tot ce e construit din fier e proiectat de Eiffel: până la urmă nu au fost găsite niciun fel de dovezi clare privind legătura podului cu monsieur Eiffel, în pofida legendei turistice insistent perpetuate în ultimele decenii. Adevărul gol-goluţ despre bătrânul pod este că a fost construit prin refolosirea structurii metalice a podului Hunyadi (actualmente Podul Traian) între 1914 și 1917, iar din cauza unor erori tehnice la construcţia sa a fost condamnat să fie traversat doar de pietoni; așa se face că un istoric bănăţean l-a botezat "Podul greșelilor", notând amuzat în una dintre lucrările sale: dacă Sibiul poate să aibă "Podul minciunilor", de ce nu poate să aibă și Timișoara "Podul greșelilor"?

Primăria Timișoarei are în plan construirea pe Podul de Fier a unei terase și a unui restaurant, spre nemulţumirea timișorenilor, care au obiectat că va rămâne prea puţin spaţiu pentru trecere; ba chiar s-a discutat intens ca pe Podul de Fier să fie construită o terasă pe sticlă deasupra Begăi; noroc că demiurgii de azi ai Micii Viene de pe Bega au înţeles că înainte de a porni la construirea terasei cu pricina au mai întâi de făcut o lucrare mult mai puţin futuristă și absolut deloc spectaculoasă: consolidarea bătrânului pod; ceea ce se pare că i-a făcut să se mai gândească. În ce mă privește știu sigur că la următoarea descindere prin Timișoara voi merge glonţ să văd ce mai face acest Charlie Chaplin al podurilor timișorene, și să mă conving cu ochii mei dacă futuroșenia cu terasă de sticlă deasupra Begăi pusă la cale de primăria hiperactivă a Timișoarei este sau nu încă una dintre greșelile acestui pod al greșelilor.


Iar în final trebuie să recunosc (oricât de expirat m-ar face să mă simt asta...) că drumul meu la Timișoara de acum câteva zile a avut ca pretext întâlnirea de 25 de ani de la terminarea liceului; cred că am mai zis pe aici că deși de felul meu io mi-s arădean (iar în timp am devenit bucureștean) totuși am terminat liceul în Timișoara, în 1989; Liceul de Filologie-Istorie, mai exact, chiar dacă asta se cunoaște foarte puţin din cererile de chemare în judecată, contractele ori opiniile juridice pe care le scriu de obicei. E adevărat, după întoarcerea în București am avut nevoie de câteva zile în tăcere pentru a reuși să diger până la capăt faptul că deja a trecut un sfert de veac de când am terminat liceul, dar finalmente am decis să îl urmez pe Dinescu: „sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred”... Și chiar dacă nu aș mai fi tocmai tânăr, ceea ce specialiștii susţin că este destul de probabil, aș fi precum vinul vechi ori precum aceste tablouri nocturne din Timișoara, susţin eu...






9 comentarii:

  1. Frumos articol. Multumesc in numele timisorenilor. Si da.. umbrelele sunt tot acolo :).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. asta e o veste excelenta, multumesc si eu :)

      Ștergere
  2. turistice umbrelele dar sunt geniale. eu am fost in Timisoara iarna, am stat doar prin centru, la un hotel de fitze unde se uitau aia la noi ca la urs (am zis, n avem fata de 4 stele :-p), dar mi-ar placea sa ma duc vara sau primavara tarziu.

    PS - 25? esti tanar, domnule!

    RăspundețiȘtergere
  3. Da, tinerel. Și uite, de podul greșelilor habar n-aveam. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată. Cum n-am mai fost la Timișoara de vreo 8 ani, cred că ar fi cazul să umplu și eu după umbreluțe :) Cum știi tu să scrii articole, mi-ai atins o coardă sensibilă.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. da da da, să fie limpede: „sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred" :)

      Ștergere
  4. Superb articol. Iar in legatura cu umbrelele, au fost o strategie de marketing turistic, tare buna! :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Sincere felicitari pentru aceasta descriere...se simte chiar si spiritul Timisoarei,excelent!

    RăspundețiȘtergere