Mai deunăzi am tot lăudat pe
ici-colo Piaţa Unirii și Piaţa Libertăţii din Timișoara, două locuri
emblematice pentru istoria Micii Viene de pe Bega; de data asta însă le-am găsit pe amândouă în
refacere, adică dezgolite de pavaj și aglomerate inestetic cu materiale de
construcţie; Dumnezeu știe ce planuri o avea cu ele primăria Timișoarei, însă
ambele erau închise pietonilor și nu meritau nici măcar o poză. Așa că în
postarea de azi nu voi scrie nimic despre piaţa Unirii și piaţa Libertăţii, ci despre orice altceva decât despre ele: despre
umbrele, gondole, piţipoance, poduri și alte chestiuni serioase, fără de care
Timișoara nu ar mai fi Mica Vienă de pe Bega...
Ușor dezamăgit, dacă nu îmbufnat
de-a binelea, m-am întors în amfiteatrul secesionist al Timișoarei, compus din cele două pieţe unite, piaţa Victoriei
și piaţa Operei; am mai spus deja că sunt admirator al stilului Wiener Seccession
și l-am tot lăudat cu glas mare pe arhitectul László Székely, principalul artizan al dezmăţului secesionist din centrul
Timișoarei, însă totuși trebuie să recunosc că până acum câteva zile nu am
privit acest loc cu atenţia pe care o merită: finalmente am fost obligat de
împrejurări să fac asta.
Timișorenii iubesc la nebunie piaţa
Victoriei și piaţa Operei; îţi dai seama de asta după aerul zâmbitor, relaxat și
încântat cu care localnicii de toate vârstele în trecere pe aici savurează
metodic, pe îndelete, versiunea bănăţeană de dolce far niente: plimbarea de voie, hrănitul porumbeilor ori
taifasul tihnit în faţa unei halbe de bere sau unei cafele sunt o parte dintre
modurile în care timișorenii înţeleg să-și reafirme periodic statutul de
cetăţeni ai Micii Viene de pe Bega, chiar aici, în inima ei; pentru că privind
din acest punct de vedere cele două pieţe unite își îndeplinesc cât se poate de
bine rolul de inimă a cetăţii pe care
ar trebui să-l aibă piaţa mare a
oricărui oraș; și trebuie să recunosc că în această privinţă piaţa Victoriei și
piaţa Operei întrec cu mult piaţa Unirii și piaţa Libertăţii: chiar dacă
ultimele sunt mai vechi și au argumente estetice absolut imparabile ele nu
atrag nici pe departe aceeași afecţiune solidară și constantă pe care
timișorenii par să o aibă pentru piaţa Victoriei și piaţa Operei.
Și tot învârtindu-mă pe acolo am
simţit, la un moment dat, că regăsesc un aer grozav de familiar din alte
locuri; să fi fost vorba de aerul acela de duminică însorită în centrul vreunui oraș italian?... adică aceea plăcere de a savura pe îndelete plimbarea,
conversaţia sau vreo băutură rece, fără grabă, fără nervi, fără fiţe; sau să
fie, mai degrabă, atmosfera de bunăstare burgheză de prin centrul Vienei? Un
lucru era limpede, era un aer foarte european, pe care (fără să fiu snob, vă
jur) nu l-am prea găsit prin orașele României - cu puţine excepţii - și în
niciun caz în Bucureștiul nevrotic și fiţos ca o piţipoancă în ofensivă; și
dacă tot veni vorba de piţipoance voi risca să afirm aici că în mod cert piţipoancele
de Timișoara au un fel mult mai discret și mai stilat de a-și expune asseturile și oferta de servicii, faţă
de suratele lor dâmboviţene.
Nu mai lipseau decât grupuri mari
și gureșe de turiști sârbi, care să ţopăie voios prin buricul orașului făcându-și
poze la fiecare câţiva pași; însă având în vedere că diferenţele între limba
sârbă și croată sunt cam la fel de mari ca între română și moldoveană, turiștii
sârbi puteau foarte bine să fie croaţi, sau chiar bosnieci; oricum, Timișoara
de acum câteva zile părea să fie binișor garnisită cu turiști veniţi de aiurea,
pentru că în afară de celelalte limbi obișnuite ale Micii Viene de pe Bega -
sârba, maghiara și germana - am putut auzi în mai multe colţuri din centru vorbindu-se
engleză; și fără niciun accent italian, sunt sigur.
Cel mai colorat loc al Micii Viene de pe Bega
Mica Vienă de pe Bega și-a
adăugat foarte recent pe listă o nouă atracţie mai mult sau mai puţin
turistică: e vorba de cele în jur de 500 de umbrele în toate culorile ce
acoperă strada Alba Iulia, care face legătura între Piaţa Operei și Piaţa
Libertăţii; iniţial era vorba că vor sta acolo doar între 6 și 15 iunie, pe
durata Festivalului Artelor Timișorene, însă după ce într-un timp record strada
Alba Iulia a devenit cel mai fotografiat loc din Timișoara (de se umpluse facebook-ul
cu fotografii pline de umbrele colorate!...) s-a zvonit că și după terminarea
festivalului vor fi lăsate în continuare unde sunt, spre bucuria timișorenilor;
habar nu am ce s-a mai întâmplat între timp cu ele, așa că profit de ocazie să
întreb acum, în caz că va citi aici cineva care știe: ce mai fac umbrelele
acum, sunt tot acolo?
Oricum, ca orice om oricât de vag
pasionat de fotografie aflat în trecere prin Timișoara am lăsat deoparte alte
chestii și am fugit degrabă să fotografiez cel mai colorat loc al Micii Viene
de pe Bega; am dat târcoale pe acolo ore în șir, în căutarea unei lumini cât de
cât bune (soarele nu prea a fost de acord cu asta, dar ce să mai zic?) și a
jocurilor de umbre de care îmi spusese un fotograf profesionist din Timișoara; iar
după ce m-am lămurit cu greu că într-adevăr combinaţia ideală e pe la 11
dimineaţa, maxim 12, am reușit să adaug și eu aceste poze cu umbrele la mulţimea
celor care deja se vântură pe net de câteva săptămâni; nu-i așa că locul arată
grozav?
Ce mai face Bega
Auzisem mai demult că primăria
timișoreană ar avea în plan nu știu ce lucrări de modificare a malurilor Begăi
și de amenajare a canalului astfel încât să redevină navigabil, cum era acum vreun secol și ceva, în perioada de glorie a Timișoarei; îmi amintesc că existau pe atunci și
opinii alarmiste cum că s-ar putea ajunge la popularea Begăi cu gondole sau
alte chestii kitschoase, cu totul străine de spiritul Micii Viene de pe Bega;
așa că am luat-o la pas de-a lungul apei, să văd cu ochii mei dacă până acum
s-a pus în operă vreo kitschoșenie acvatică.
Una peste alta rezultatul
verificărilor mele a fost satisfăcător: se pare că se lucrează la niște alei
sau piste de bicicliști pe malul Begăi, iar pe apă parcă erau ceva mai multe
ambarcaţii ca altădată, dar de moment nu se vedea picior de gondolă, pirogă
indiană, drakkar viking sau vreo altă kitschoșenie pentru turiști tâmpiţei,
crescuţi la sânul lui Dracula; și sper să rămână la fel și mai
departe.
Și știu bine, timișorenii nu spun
„pe malul Begăi” ci „pe malul Begheului”, având în vedere pesemne că Bega nu e
vreo apă oarecare, cum ar putea crede
neavizaţii din restul ţării, ci un canal în toată regula, frumos amenajat și de
sex masculin, ce străbate taman Mica Vienă de pe Bega; așa că vă rog să citiţi
cele de mai sus cu rectificarea de rigoare.
Podul greșelilor: din greșeală în greșeală spre victoria finală
Singuratic, desuet și ramolit,
dar fotogenic cât cuprinde, așa arată noua mea descoperire din Timișoara: Podul
de Fier din Iosefin, un pod metalic vechi de un secol deschis doar pentru
pietoni, unind străzile Andrei Mureșanu și Ady Endre din vechiul cartier
Iosefin. Până acum ori nu l-am văzut, ori nu l-am băgat în seamă, socotindu-l
pesemne o vechitură demnă de milă; însă de data asta bătrânul pod m-a atras ca
un magnet, ceea ce m-a făcut să îl tot fotografiez (să recunoaștem că deschide
o perspectivă grozavă către piaţa Mocioni, zisă și Sinaia) și chiar să
scotocesc netul pentru a găsi niscaiva bârfe despre el.
Ghidurile turistice au vehiculat
despre Podul de fier din Iosefin zvonul că ar fi fost proiectat de Gustave
Eiffel, părintele turnului Eiffel din Paris, ceea ce i-a atras chiar și porecla
locală de Podul Eiffel; însă nu tot ce zboară se mănâncă (de exemplu
avioanele), după cum nu tot ce e construit din fier e proiectat de Eiffel: până
la urmă nu au fost găsite niciun fel de dovezi clare privind legătura podului
cu monsieur Eiffel, în pofida legendei turistice insistent perpetuate în ultimele
decenii. Adevărul gol-goluţ despre bătrânul pod este că a fost construit prin
refolosirea structurii metalice a podului Hunyadi (actualmente Podul Traian)
între 1914 și 1917, iar din cauza unor erori tehnice la construcţia sa a fost
condamnat să fie traversat doar de pietoni; așa se face că un istoric bănăţean
l-a botezat "Podul greșelilor", notând amuzat în una dintre lucrările
sale: dacă Sibiul poate să aibă
"Podul minciunilor", de ce nu poate să aibă și Timișoara "Podul
greșelilor"?
Primăria Timișoarei are în plan construirea
pe Podul de Fier a unei terase și a unui restaurant, spre nemulţumirea timișorenilor,
care au obiectat că va rămâne prea puţin spaţiu pentru trecere; ba chiar s-a
discutat intens ca pe Podul de Fier să fie construită o terasă pe sticlă
deasupra Begăi; noroc că demiurgii de azi ai Micii Viene de pe Bega au înţeles
că înainte de a porni la construirea terasei cu pricina au mai întâi de făcut o
lucrare mult mai puţin futuristă și absolut deloc spectaculoasă: consolidarea
bătrânului pod; ceea ce se pare că i-a făcut să se mai gândească. În ce mă
privește știu sigur că la următoarea descindere prin Timișoara voi merge glonţ
să văd ce mai face acest Charlie Chaplin al podurilor timișorene, și să mă
conving cu ochii mei dacă futuroșenia cu terasă de sticlă deasupra Begăi pusă
la cale de primăria hiperactivă a Timișoarei este sau nu încă una dintre
greșelile acestui pod al greșelilor.
Iar în final trebuie să recunosc (oricât
de expirat m-ar face să mă simt asta...) că drumul meu la Timișoara de acum
câteva zile a avut ca pretext întâlnirea de 25 de ani de la terminarea
liceului; cred că am mai zis pe aici că deși de felul meu io mi-s arădean (iar în timp am devenit bucureștean) totuși am
terminat liceul în Timișoara, în 1989; Liceul de Filologie-Istorie, mai exact,
chiar dacă asta se cunoaște foarte puţin din cererile de chemare în judecată,
contractele ori opiniile juridice pe care le scriu de obicei. E adevărat, după
întoarcerea în București am avut nevoie de câteva zile în tăcere pentru a reuși
să diger până la capăt faptul că deja a trecut un sfert de veac de când am terminat liceul, dar finalmente am
decis să îl urmez pe Dinescu: „sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred”... Și chiar dacă nu aș mai fi tocmai
tânăr, ceea ce specialiștii susţin că este destul de probabil, aș fi precum
vinul vechi ori precum aceste tablouri nocturne din Timișoara, susţin eu...
Frumos articol. Multumesc in numele timisorenilor. Si da.. umbrelele sunt tot acolo :).
RăspundețiȘtergereasta e o veste excelenta, multumesc si eu :)
Ștergereturistice umbrelele dar sunt geniale. eu am fost in Timisoara iarna, am stat doar prin centru, la un hotel de fitze unde se uitau aia la noi ca la urs (am zis, n avem fata de 4 stele :-p), dar mi-ar placea sa ma duc vara sau primavara tarziu.
RăspundețiȘtergerePS - 25? esti tanar, domnule!
25 + liceul, Miky :)
ȘtergereDa, tinerel. Și uite, de podul greșelilor habar n-aveam. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată. Cum n-am mai fost la Timișoara de vreo 8 ani, cred că ar fi cazul să umplu și eu după umbreluțe :) Cum știi tu să scrii articole, mi-ai atins o coardă sensibilă.
RăspundețiȘtergereda da da, să fie limpede: „sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred" :)
ȘtergereSuperb articol. Iar in legatura cu umbrelele, au fost o strategie de marketing turistic, tare buna! :)
RăspundețiȘtergereSincere felicitari pentru aceasta descriere...se simte chiar si spiritul Timisoarei,excelent!
RăspundețiȘtergeremultumesc, ma bucur ca am reusit :)
Ștergere