vineri, 15 ianuarie 2016

Sogyal Rinpoche: Cartea tibetană a a vieţii şi a morţii

Spre finalul anului trecut a apărut, la Editura Herald, o nouă ediţie a faimoasei Cărţi tibetane a a vieţii şi a morţii, scrisă de marele maestru buddhist tibetan Sogyal Rinpoche. Este adevărat, este doar o reeditare şi nu o nouă apariţie, însă sunt sigur că ea nu se bucură încă în România de notorietatea pe care ar merita-o cu vârf şi îndesat, iar dacă mă gândesc bine este una dintre acele cărţi despre care merită să scrii oricând, fără nicio reţinere şi fără a aştepta vreun pretext editorial. De ce? Exact asta voi căuta să explic pe îndelete în rândurile următoare.


De ce să citeşti Cartea tibetană a vieţii şi a morţii

Era o vorbă mai demult că oricât de multe cărţi ai fi citit şi oricât de instruit ai crede că eşti tot ai face bine să citeşti şi Biblia. Erau vremuri de tristă amintire, în care demersurile în universul spiritualităţii primeau de îndată etichete maliţioase precum retrograd, obscurantist sau bigot. Şi totuşi încă existau oameni care să te întrebe în şoaptă, cu voce blândă: ia zi, ai citit Biblia? Nu încă? Bun, atunci ar trebui să faci asta. Vei vedea, chiar merită. Exact aşa aş întreba şi eu astăzi: ia zi, ai citit Cartea tibetană a a vieţii şi a morţii? Este adevărat, contextul general de azi pare complet diferit de cel de atunci, când materialismul ştiinţific (coborât direct din copacul marxismului dialectic) era din plin ajutat să invadeze toate domeniile gândirii; şi deşi între timp materialismul capitalist şi consumerist i-a luat locul, efectul său paradoxal e că ne conduce adesea către acelaşi sictir faţă de spiritualitate, ca fiind ceva retrograd şi obscurantist. Aşa că revin la întrebarea de mai devreme. Aha, nu încă? Bun, atunci ar trebui să faci asta; vei vedea, chiar merită.


Vorbind despre Cartea tibetană a a vieţii şi a morţii mi se pare firesc să înlătur din start orice confuzie cu alte două titluri faimoase care au aceeaşi rezonanţă: Cartea egipteană a morţilor şi Cartea tibetană a morţilor. Cartea egipteană a morţilor este un text funerar scris în Egiptul antic înainte de era noastră, care sub numele de Cartea morţilor a cunoscut o asemenea faimă încât după ea s-au tot căutat lovituri editoriale similare; asa se face că există pe tarabele librăriilor chiar şi o Carte mayaşă a morţilor, iar Cartea morţilor a devenit, pentru a putea fi diferenţiată de clonele ulterioare, Cartea egipteană a morţilor. În schimb Cartea tibetană a morţilor aparţine buddhismului tibetan şi se numeşte de fapt Bardo Thödrol, fiind rebotezată de editori pentru a fura ceva din succesul de piaţă al Cărţii egiptene a morţilor; deşi tradiţia tibetană o atribuie marelui maestru buddhist Padmasambhava, fondatorul buddhismului tibetan, Bardo Thödrol a fost scrisă de maestrul buddhist tibetan Karma Lingpa (1326-1386), căruia ea i-a fost revelată ca şi terma (“comoară ascunsă”), de către însuşi Padmasambhava. De altfel Bardo Thödrol este cea mai faimoasă terma, adică o învăţătură buddhistă despre care tibetanii nu au niciun fel de dubii că a fost transmisă peste secole de la un maestru la altul, în moduri de neînţeles pentru noi: Padmasambhava, zis şi Guru Rinpoche, a trait în secolul 8, în timp ce tertönul (adică descoperitorul de terma) Karma Lingpa a trait şase secole mai târziu, în secolul 14.


Însă trebuie spus pe şleau, Cartea tibetană a morţilor - adică Bardo Thödrol - este o lectură cât se poate de puţin accesibilă majorităţii cititorilor, chiar şi celor ce ar avea deja un antrenament prealabil în cărţi pe teme spirituale: este un text ezoteric dificil la culme şi straniu cât cuprinde, ce se citeşte încet şi cu spaimă şi se înţelege greu sau deloc. Aşa că închei această lungă paranteză într-o notă optimistă: deşi există o legătură certă între Bardo Thödrol şi Cartea tibetană a vieţii şi a morţii (cea de a doua fiind o “traducere” în termeni moderni şi occidentali a unor învăţături din Bardo Thödrol), totuşi azi nu am de gând să vorbesc despre Cartea tibetană a morţilor; iar Cartea tibetană a vieţii şi a morţii - scrisă în 1992 de Sogyal Rinpoche, un mare maestru tibetan stabilit de multă vreme în occident - poate fi citită de aproape oricine are o minimă preocupare pentru ceea ce se află dincolo de materie; deci din moment ce te afli deja aici, pe blogul meu, citind această postare, mă încumet să pariez că şi tu o poţi citi.

Bun, dar de ce cred eu că merită citită Cartea tibetană a vieţii şi a morţii? Este foarte simplu, pentru că s-ar putea să îţi schimbe viaţa. Adică s-ar putea să-ţi schimbe nu doar viziunea asupra morţii ci şi cea asupra rostului vieţii, ceea ce inevitabil te-ar conduce la regândirea din temelii a modului în care priveşti viaţa. Ai putea descoperi, cu surprindere, faţete absolut nebănuite ale trecerii noastre pe acest pământ, ori incredibile resurse de luciditate, de echilibru şi de seninătate exact acolo unde te aşteptai mai puţin: în tine. Atât că e vorba de o călătorie nu tocmai scurtă, şi nu neapărat simplă. O călătorie altfel…

Ce înseamnă bardo şi cele patru bardo principale: viaţa, moartea, lumina clară şi renaşterea

Viaţa este un mare vis, ar fi zis Buddha acum multă vreme. Bun, te vei întreba, dar atunci ce e de făcut? Să trăieşti visul cât mai conştient cu putinţă, înţelegând bine că acest vis începe după un moment numit moarte, durează un timp numit viaţă şi se termină cu un alt moment numit moarte; după care totul se repetă la fel, de nenumărate ori. Însă pentru occidentali abordarea vieţii ca iluzie sau vis este ceva ce le depăşeşte puterea de înţelegere, iar discuţiile despre moarte nu pot părea unui vestic, oricât de delicat ar fi tratate, nicicum altfel decât… morbide. În atitudinea noastră faţă de moarte se regăseşte ceva din ignoranţa copilăriei: deşi ne intersectăm cu ea mult mai des decât am vrea, ocolim subiectul morţii ca pe ceva ruşinos, indecent, reprobabil, rezumându-ne poate la a vedea filme horror în care ne savurăm cu ipocrizie frica de moarte. Da, suntem ipocriţi la culme când vine vorba de moarte: ştim bine că într-o bună zi ne va ajunge din urmă, însă ne prefacem că habar nu avem despre ea sau că pentru noi se va face, vezi Doamne, o excepţie.

Finalmente însă Cartea tibetană a vieţii şi a morţii nu are ca temă principală moartea, şi în niciun caz nu se referă la ea din perspectiva vestică a nimicirii totale. Pentru tibetani moartea este doar o trecere, un interval între două vieţi. De altfel cartea aduce din buddhismul tibetan conceptul de bardo, care înseamnă chiar interval, tranziţie sau stare intermediară şi care acoperă absolut toate stările existenţei umane, circumscrisă la exact şase asemenea bardo: kyenay bardo - bardo al vieţii, întins între momentul naşterii şi cel al morţii; milam bardo - bardo al stării de somn şi vis, folosit în practicile buddhiste tantrice cunoscute ca Yoga somnului şi visului; samten bardo - bardo al stării de meditaţie, folosit în practicile meditative precum yoga buddhistă, yoga hinduistă sau qigong; chikhai bardo - bardo al morţii, care acoperă întreg procesul morţii; chönyi bardo - bardo al dharmatei, adică al luminozităţii fundamentale sau luminii clare; şi în fine, sidpa bardo - bardo al devenirii, al transmigrării sau renaşterii. Dacă dăm însă deoparte al doilea şi a treilea bardo, care împart acelaşi interval de timp cu bardo al vieţii, rămân doar patru bardo cu adevărat importante: al vieţii, al morţii, al luminii clare şi al renaşterii.

Aşadar pentru tibetani moartea este o stare intermediară, un interval, unul dintre cele patru bardo majore ale existenţei umane, şi nicidecum acel bau-bau întunecat şi etern din mitologia occidentului; este mai degrabă precum noaptea, un timp de odihnă şi refacere între două zile - adică între două vieţi. Deci hai să recunoaştem deschis, abordarea tibetană a morţii pare de departe mult mai optimistă decât cea occidentală, este?

Iar o asemenea perspectivă asupra morţii este de natură să îţi schimbe radical şi perspectiva asupra vieţii, fireşte; “după mine, potopul” ca filozofie de viaţă tipic occidentală îşi pierde sensul, lăsând loc unei abordări mai responsabile, în care cauzalitatea karmică şi implicit grija pentru cei din jur capătă brusc o cu totul altă importanţă. Cum foarte elocvent scrie Sogyal Rinpoche, “a învăţa cum să mori înseamnă a învăţa cum să trăieşti; a învăţa cum să trăieşti înseamnă a învăţa cum să acţionezi nu numai în viaţa aceasta, ci şi în vieţile ce vor veni. A te transforma pe tine cu adevărat şi a învăţa cum să fii renăscut ca o fiinţă schimbată pentru a-I ajuta pe alţii, este cel mai eficient mod de a ajuta lumea.”

Câteva repere: buddhismul ca ştiinţă a minţii, Marea Perfecţiune şi maestrul spiritual

Dacă mai sus am reuşit sau nu să schiţez ideea de bază a cărţii rămâne de văzut; acum însă voi căuta să trec în revistă câteva idei din carte care mie mi-au rămas, dintr-un motiv sau altul, în minte:

- buddhismul ca ştiinţă a minţii, având în vedere preocuparea sa cât se poate de clară pentru natura minţii şi pentru gânduri, emoţii şi tot ce ţine de minte în general: numărul mare de referiri la natura minţii pe care îl conţine cartea îţi va clarifica de ce s-a spus despre buddhism că nu este o religie în sensul comun al termenului, ci o religie nonteistică (adică una total atipică, lipsită de divinitate), o filozofie sau chiar o ştiinţă a minţii; Dalai Lama a preferat să afirme că "dintr-un punct de vedere buddhismul este o religie, iar din celălalt punct de vedere o ştiinţă a minţii şi nu o religie; oricum, el poate constitui o punte între ambele extreme”; iar punctul de vedere al maeştrilor tibetani pare a înclina spre a vedea buddhismul ca un „sistem de studiere şi antrenare a minţii” (Dzogchen Ponlop Rinpoche), o ştiinţă a minţii, sau pur şi simplu un „antrenament spiritual” (Sogyal Rinpoche);

- Dzogchen, „Marea Perfecţiune”, învăţătura cea mai veche şi mai înaltă a buddhismului tibetan: „Dzogchen este o stare, starea primordială, starea de trezire totală care este esenţa [...] tuturor căilor spirituale şi culmea evoluţiei spirituale a unui individ”; iar „dacă buddhismul este o ştiinţă a minţii, atunci pentru mine Dzogchen şi învăţăturile despre bardo reprezintă esenţa acelei ştiinţe”, arată în carte Sogyal Rinpoche; şi fără a intra în alte detalii reamintesc că despre Dzogchen am scris mai multe aici;

- corpul-curcubeu, inexplicabila încălcare a legilor naturii pe care o reuşeau unii mari maeştri Dzogchen atunci când părăseau această lume: Sogyal Rinpoche vorbeşte în carte despre mai multe asemenea cazuri, larg cunoscute în Tibetul de acum câteva decenii, unele din ele fiind chiar de după ocupaţia chineză, ceea ce le oferă argumente de veridicitate suplimentare; reamintesc că despre maeştrii maestrului meu, Namkhai Norbu Rinpoche, care au reuşit să realizeze această incredibilă sfidare a legilor ştiinţei numită corp-curcubeu (rainbow body) sau corp de lumină, am scris succint şi aici;

- portretele foarte vii ale câtorva dintre marii maeştri tibetani pe care Sogyal Rinpoche i-a avut ca guru: Jamyang Khyentse Chökyi Lodrö, Dudjom Rinpoche şi Dilgo Khyentse Rinpoche, figuri excepţionale ale istoriei recente a Tibetului şi buddhismului tibetan; născut în 1947 în Tibet, Sogyal Rinpoche a crescut înconjurat de maeştri şi de vechi învăţături buddhiste, într-o lume care a pierit definitiv odată cu ocuparea de către chinezi a Tibetului, în 1959; venit în occident în 1971, el a început să predea învăţături buddhiste tibetane unor studenţi occidentali în 1974, la Londra, în 1979 punând bazele organizaţiei buddhiste internaţionale numite Rigpa, care a ajuns să aibă centre şi grupări în 41 de state ale lumii. Aşa se face că în prezent Sogyal Rinpoche este unul dintre cei doi mari maeştri Dzogchen care sunt cunoscuţi pe toate meridianele lumii: celălalt este Namkhai Norbu Rinpoche, maestrul meu, pe care în ultimii cinci ani l-am putut vedea în fiecare vară la retragerile de învăţături Dzogchen de la Merigar East, din comuna constănţeană 23 August;


- guru, maestrul spiritual fără de care nicio evoluţie spirituală nu este cu adevărat posibilă; chiar dacă în România ultimelor două decenii termenul „guru” a ajuns să aibă o conotaţie vădit negativă din cauza valului de dezvăluiri de presă despre MISA şi auto-proclamatul ei „guru” Gregorian Bivolaru (despre care nu pot spune decât că au făcut un gigantic deserviciu pe termen lung tuturor mişcărilor spirituale din România), totuşi fără un maestru autentic evoluţia spirituală este o iluzie - nimic altceva decât o listă de lecturi pe teme spirituale, un şir de emoţii de natură mai mult sau mai puţin spirituală (pe cât de sincere şi binevoitoare pe atât de inutile, dacă nu chiar dăunătoare) şi o serie de concepte spirituale asimilate superficial, la nivelul mecanic al înţelegerii intelectuale; în realitate experienţa spirituală autentică nu poate fi obţinută din cărţi sau de pe Internet, ci doar din exemplul viu şi cunoaşterea vie a unui maestru care a parcurs deja până la capăt drumul pe care urmează să te ghideze şi pe tine; la care fireşte că vei adăuga obligatoriu practica, efortul tău personal.

Şi nu pot să nu surâd amuzat de cum eram şi eu acum câţiva ani, după ce mă întorsesem din prima călătorie în Dharamshala, capitala nord-indiană a lui Dalai Lama şi a Tibetului în exil: doar după ce am citit Cartea tibetană a vieţii şi a morţii am înţeles că buddhismul tibetan, pentru care tocmai simţeam o nouă şi nestăvilită curiozitate, presupune cu totul altceva decât a fii spectator la puja prin călătorii, a da like pe facebook la poze cu maeştri tibetani şi citate de Dalai Lama şi a vedea filmuleţe despre ei pe youtube; oricâtă bunăvoinţă aş fi avut îmi lipsea ceva absolut esenţial pentru a putea păşi mai departe: maestrul. Într-un final am înţeles şi am început să-l caut: aşa se face că în 2010 am aflat despre Namkhai Norbu Rinpoche, singurul mare maestru tibetan (şi singurul maestru Dzogchen) care vine în fiecare an în România, în 2011 am fost la prima retragere de învăţături cu Namkhai Norbu Rinpoche, iar de atunci am rămas discipolul său; şi mă simt foarte norocos că l-am întâlnit, vă spun pe şleau: altminteri oricât de mare mi-ar fi bunăvoinţa chiar şi în ziua de azi aş fi fost doar un spectator entuziast în faţa laptopului, dând like-uri pe facebook ori comentând inutil despre ce credeam că am mai reuşit să înţeleg (atât cât aş fi reuşit să înţeleg, fireşte...) din cărţile citite. Şi parcă totuşi, e mai mare păcatul să rămâi spectator toată viaţa, zău aşa!...

Surse foto: Foto 1, Foto 4.

4 comentarii:

  1. Interesant si frumos scris articolul, se simte ca ai pus suflet in t o t, se transmite! Chiar ma determini sa recitesc cartea si sunt convinsa ca acum voi intelege poate ceva mai mult decat in urma cu aproape 3 ani, cand am citit-o tot la recomandarea ta. Este cu adevarat o lectura acceptabila si atractiva si pentru cei novice in domeniul budismului si de ce nu, pentru toti care doresc sa-si intregeasca bagajul de cunostinte generale.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. perfect, atunci! chiar asta voiam, sa fie citita, sau macar recitita; si recunosc, si eu o vad cu totul altfel acum decat atunci cand am citit-o prima data in 2009-2010; intre noi fie vorba, era chiar culmea daca nu :)...

      Ștergere
  2. Cum iti găsești un maestru in România ? Multumesc

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Intai te gandesti cam ce fel de maestru vrei.
      Iar apoi, il cauti.
      Stiu ca pare o gluma, dar exact asa trebuie facut :)
      Scuze ca raspund cu (mare) intarziere, insa daca inca mai vrei sa gasesti un maestru, inseamna ca intr-adevar vrei asta.
      Deci raspunsul meu a sosit, de fapt, exact la timp :)))
      Mai vorbim, eventual; dar nu aici.

      Ștergere