Şapte zile în Micul Tibet (2): Născut a doua oară

Odată ce reuşisem să evadez din Kargil şi să mă văd ajuns cu bine în Zanskar părea că săptămâna se îndreaptă razant spre un final plicticos, fără nimic de povestit. Ei bine, nu a fost să fie aşa: ziua de miercuri a venit cu ditamai surpriza…

Don’t worry, sir. Totul va fi în regulă

Miercuri, 7 august 2019: o zi pe care sigur o voi ţine minte pentru încă multă vreme. Cu o seară înainte ajunsesem în Zanskar şi mă întâlnisem cu Lobzang, localnicul zanskari pe care îl ştiam de acum trei ani. Îi spusesem că vreau să văd o anumită peşteră lângă Sani. Lobzang, sigur mă poţi ajuta să văd această peşteră?, l-am întrebat. Yes, sir, răspunse sigur Lobzang. Eu nu am văzut-o, dar voi afla tot ce trebuie ca să ajungem acolo. Lobzang, dar ştii ce ţi-am spus mai devreme, da? Vreau să mergem drept la ţintă, fără ezitare, fără ratare. Yes, sir, îmi răspunse Lobzang, nu îţi fă probleme, totul va fi în regulă.

A doua zi de dimineaţă ploua mărunt în Padum, capitala Zanskarului. Destul de ciudat pentru această perioadă a anului şi deloc încurajator pentru ce plănuisem, din moment ce urma să urcăm pe munte. Dar când apăru Lobzang îmi zise să nu îmi fac probleme, că ploaia se va opri. Sau poate nici măcar nu plouă şi în Sani, ci doar aici, în Padum, adăugă el. Avea ochii mici, roşii şi prietenoşi, aşa că l-am întrebat ce a păţit. Nimic, îmi răspunse Lobzang, zâmbind ştrengăreşte, încă mă simt puţin ciudat după chhang-ul băut aseară împreună. Nu sunt obişnuit să beau…

Ieşisem pe Main Bazar din Padum, iar ploaia continua să ne ude pe îndelete, făcându-ne să ne îndoim că se va opri curând, şi că plouă doar în Padum, nu şi în Sani. Ne priveam unul pe altul chiorâş, cu neîncredere, dar niciunul din noi nu a avut curajul să spună pe faţă “hai să o lăsăm baltă pe altă dată, astăzi nu pare ziua perfectă pentru a urca până la peşteră”. Am convenit că vom merge până în Sani iar acolo vom vizita întâi mănăstirea Sani, astfel că ploaia va avea timp să se oprească. Şi doar apoi vom urca pe munte spre peşteră.

Ne-am urcat într-un shared taxi împreună cu cei doi călugări ciudaţi cu care venisem în autobuz din Kargil în Padum, cu o zi înainte: primul cu un fâş roşu pe el în locul mantiei de călugăr buddhist şi cu un aer molatic, somnoros, iar al doilea cu barbă şi cu părul lung strâns într-o coadă, având un aer de leopard de munte gata să sară asupra prăzii. Nici el nu avea pe el mantia aceea largă de călugăr buddhist, însă peste haina vişinie pe care o purtase cu o zi înainte azi îşi pusese un şal alb, ceea ce îmi dăduse de gândit: hmm, oare o fi togden?

Cei doi călugări ciudaţi

Cei doi călugări ciudaţi mergeau tot spre Sani. Arătau modeşti, dezlânaţi şi puţin şleampăţi. Aveau bagaj tare puţin cu ei, dar călugărul cu aer somnoros îmi spusese că nu îşi vor bate capul unde vor sta în Sani, pentru că au un cort cu ei. Când mi-a mai zis că din Zanskar o vor tăia spre valea Lahaul direct prin munţi, pe jos, pentru că au mai făcut asta şi nu îi sperie câteva zile de trekking prin Himalaya, mi-am dat seama că cei doi merită mult mai mult respect decât fusesem eu dispus să le acord până atunci.

După ce am vizitat împreună Sani Gompa m-am pomenit invitat să bem ceaiul împreună. În mica încăpere de lângă mânăstire se aflau un călugăr din Sani Gompa, aparţinând sectei Drukpa Kagyu, şi cei doi călugări ciudaţi cu care venisem din Padum. Am început să îi întreb despre ei, şi aşa am aflat că tipul cu mantie albă şi cu alură de leopard de munte este din Leh şi este un yogi aparţinând sectei Drikung Kagyu, iar călugărul cu aer molatic şi somnoros este din valea Lahaul şi este un khenpo - un învăţat - din secta Nyingma. Aşa că am realizat că cei doi merită şi mai mult respect decât crezusem eu puţin mai devreme: tipul din Leh era într-adevăr un togden (ceea ce explica mantia albă, barba şi părul lăsat lung, contrar regulilor cunoscute ale călugărilor buddhişti), adică un yoghin super-antrenat în practici tantrice sofisticate, iar tipul din Lahaul era un un fel de profesor în ale buddhismului, adică un personaj extrem de respectat între alţi călugări sau yoghini buddhişti.

Mi-am făcut curaj să îi întreb mai departe despre ei, scuzându-mă că sunt atât de insistent. Se priviră o clipă apoi îmi răspunseră că amândoi sunt practicanţi de Dzogchen, practica cea mai înaltă din tot buddhismul tibetan, în mod tradiţional destinată doar celor mai buni dintre cei buni. Iar în acel moment am înţeles că cei doi merită cu mult mai mult respect decât crezusem eu vreodată: aşadar eram în faţa a doi Dzogchenpa adevăraţi, în carne şi oase, iar modestia extremă cu care se purtau mă făcuse să nu am nici cea mai măruntă bănuială în privinţa asta.

Dar nu ştiam că există practicanţi de Dzogchen în Ladakh, le-am spus eu mirat. Există şi sunt mulţi, îmi răspunseră ei, dar îşi văd liniştiţi de ale lor, nu vor neapărat să se ştie despre ei. Îmi puteţi spune numele voastre, vă rog?, i-am întrebat eu. La care yoghinul din Leh îmi spuse repede un nume, ca şi cum ar vrea să nu înţeleg ce spune, după care mă îndreptă spre tovarăşul său: îmi sugera că dintre ei doi el nu merită atenţia mea, ci doar tovarăşul său khenpo. Care nu doar că îmi spuse clar cum îl cheamă, dar îmi întinse liniştit şi o carte de vizită.

Va să zică între cei doi lucrurile stăteau taman pe dos faţă de cum te aşteptai: yoghinul Drikung din Leh, aşa puternic ca o fiară neîmblânzită cum arăta, părea să recunoască superioritatea tipului arătând şters şi cuminte, din Lahaul. Sunt foarte norocos că v-am întâlnit, le-am spus eu celor doi. Bine, îmi răspunse cu modestie simplă şi neprefăcută khenpoul din Lahaul, în timp ce yoghinul zâmbi cu nepăsare. Complimentele nu îi impresionau deloc, era limpede.

Crocodilul de munte

Există două poteci spre peşteră: una mai uşoară şi una grea. Să nu urcaţi pe cea grea! Acesta a fost avertismentul pe care l-am primit în două rânduri înainte de a porni spre peşteră. A doua oară avertizarea venise chiar de la unul din cei doi călugări, pe un ton cât se poate de serios. Bine, am răspuns eu, deşi de obicei îmi plac scurtăturile de data asta nu voi face asta. E clar că nu e de glumit cu poteca grea, deci azi vom merge pe poteca mai lungă, dar mai uşoară. Lobzang, mă duci pe poteca uşoară, da?

Văzusem deja coasta de munte pe care urma să urcăm: abruptă şi plină de pietre, ea se înălţa sumbru pe cealaltă parte a râului Stod, drept în faţa satului Sani. Nu părea deloc încurajator un urcuş pe ea, sincer. Uraţi-mi noroc să pot urca acolo, le-am spus la despărţire celor doi călugări.

Între timp ploaia se oprise, iar soarele începuse iar să ardă fără milă. Am pornit în susul râului, să găsim un pod să trecem pe partea cealaltă, ca să pornim pe poteca uşoară spre peşteră. Undeva într-un cătun de acolo ne-am oprit la un ceai şi un prânz uşor dar gustos, la unul dintre nenumăraţii veri pe care Lobzang îi are, ca orice zanskari, prin toată valea Zanskar. Ce zici, vrei să bem şi puţin chhang?, mă întrebă Lobzang. Mai bine nu, am răspuns, puteam face asta la întoarcere.

După ce Lobzang primi, de la o localnică, ultimele instrucţiuni privind poteca ce trebuia urmată, începurăm să urcăm. Intrarea pe potecă s-a făcut abrupt, după un urcuş pieptiş de vreo 30 de metri. Apoi poteca continua să urce lin, fără probleme, înconjurând blând coasta de munte. Singura problema era pietrişul de care era acoperită şi poteca şi toată coasta de munte, care făcea paşii nesiguri şi mă făcea să mă simt ca într-o balastieră. După mai puţin de jumătate de oră de mers pietrişul deja făcuse prima victimă: încălţările mele, nu tocmai noi dar făcute pentru drumuri de munte, îşi amintiră brusc că au o vârstă venerabilă, aşa că talpa dreaptă mi se desprinse pe jumătate şi începu să îmi flencăne precum gura unui crocodil. Un crocodil de munte, fireşte… Ce moment v-aţi găsit şi voi să muriţi, mi-am zis. Deşi nu e complet ilogic, nişte mergători de munte se cuvine să moară chiar pe munte, în definitiv…

Câteva minute mai târziu am luat o mica pauză, iar Lobzang privi fără nicio plăcere crocodilul în care se transformase mergătorul meu drept. Se oferi să-şi scoată şiretul de la o încălţare de-a lui ca să-mi lege talpa, dar am refuzat. Atunci îmi zise că trebuie să-mi scot şiretul meu să fac asta, altfel voi pierde, în puţină vreme, toată talpa dreaptă. Zis şi făcut, mi-am înfăşurat partea din faţă a a încălţării în şiret şi am strâns nodul cât mai bine.

Apoi am pornit mai departe în sus, spre peşteră. Poteca cea lină părea că se pierduse undeva în pietrişul acela, dar am început să urcăm pieptiş pe pietre, printre stânci, în direcţia peşterii. Părea că peştera e aproape, şi că e nevoie doar de puţin efort, şi gata. Încă o stâncă ocolită cu greu, încă una, şi încă una. Panta era tot mai abruptă, pietrişul de sub picioare tot mai nesigur. Alunecasem pe pietriş şi până atunci, acum se adăugase problema cu mergătorul, care îmi cam ieşea din piciorul drept exact când îmi era lumea mai dragă. O alunecare, a doua alunecare, a treia alunecare, în care am frânat cu greu să nu mă duc în jos mai departe, pe săniuşul de pietre. Apoi a venit o stâncă abruptă ce trebuia ocolită cumva, iar eu am ales prin stânga, şi era să cad cu totul pe spate, după ce mergătorul îmi ieşi mai mult de jumătate din picior chiar în clipa când îmi luam avânt să mă salt pe marginea stâncii.

Când îţi vezi moartea cu ochii

Lobzang, vreau o pauză, i-am zis ghidului meu. Găsirăm cu greu o mica suprafaţă plană, de cel mult 2 metri pe 2, şi ne făcurăm loc acolo amândoi, cu rucsacurile lângă noi. Nu era prea mult spaţiu, sincer… Iar când am privit în jos mi s-a făcut rău: poteca cea lină era mult sub noi, la fel şi valea râului Stod, la o distanţă bună în jos. Cum naiba reuşisem eu să urc până acolo? Nu sunt vreun Tarzan de Himalaya şi nu am niciun fel de antecedente în urcatul pe munţi, sunt prea leneş şi domnos să pun osul la treabă pe cărări de munte, şi cu atât mai puţin să mă caţăr pe grohotiş de pietre, printre stânci. Dar cum naiba voi reuşi să mă cobor înapoi de acolo? Îmi era de ajuns să mă uit în jos şi pe loc mi se făcea o frică de moarte…

Lobzang, m-ai văzut mai devreme că am alunecat şi eram gata să cad pe spate în hău?, mi-am întrebat ghidul. Yes, sir, am văzut, îmi răspunse el trist. Trebuie să îţi spun ceva neplăcut, Lobzang: este clar că nu mă mai pot baza aproape deloc pe mergătorul meu drept, îmi alunecă din picior. Alunec prea tare pe aici, e clar că e prea periculos pentru mine. Deja am alunecat de patru ori, iar a treia oară şi mai ales a patra oară am fost cât pe ce să pornesc în jos, în hău. Şi aveam şanse bune să nu mă opresc până în valea râului Stod… Dar măcar tu ştii sigur că asta e poteca spre peşteră, Lobzang? Nu ştiu, îmi răspunse Lobzang cu ochii într-o parte. Adică nu ştii exact pe unde suntem acum? Nu ştiu, scheună Lobzang. Adică e posibil să nu mai fim pe poteca cea uşoară, pe care trebuia să fim? Da, e posibil, chiţăi jalnic ghidul meu. Şi e posibil să fim pe poteca cea dificilă, pe care am fost preveniţi să nu urcăm? Da, e posibil, miorlăi Lobzang, cu privire umilă şi glas pierit. Ori suntem undeva aproape de ea…

L-am rugat să îl sune pe tatăl său, de care Lobzang îmi spusese că ştie perfect drumul până la peşteră, şi să îl întrebe ce e de făcut. După câteva minute lungi şi abrupte precum coasta aceea de munte Lobzang se întoarse spre mine trist, cu ochii în pământ: nu e semnal; nu am ce face, nu pot suna pe nimeni. Hai măcar să încercăm măcar să ajungem până în peşteră, Lobzang. Acolo măcar vom fi la adăpost, şi ne vom putea gândi ce să facem. Dar am nevoie de o potecă adevărată, nu ce e aici… data viitoare când alunec s-ar putea să mă duc în jos în hău. Atunci stai aici, îmi răspunse ghidul meu. Mă voi duce singur să găsesc o potecă spre peşteră.

Adevărul este că de unde eram părea aproape imposibil să fie vreo potecă, dar singurul lucru pe care îl puteam face era să să am încredere că dacă există vreo potecă Lobzang o va găsi. Ştiam foarte bine că toată beleaua i se datora pe cel puţin pe jumătate lui Lobzang, iar în rest mie şi mergătorului meu drept, transformat în crocodil de munte, dar ce puteam face? L-am urmărit cu privirea pe Lobzang cum urcă printre stânci, iar când l-am văzut şi pe el alunecând pe pietrişul abrupt am înţeles cât de gravă era situaţia…

Părea un coşmar, nimic altceva: mă urcasem atât de sus pe acea coastă de munte, încât nu ştiam cum să mă dau jos de acolo. Deja fusesem gata să mă duc în jos în hău, alunecând pe pietre. Ghidul meu habar nu avea unde suntem. Când mă uitam în jos mi se făcea imediat rău, aşa de abruptă era panta de sub mine. De abia aveam loc să îmi întind puţin picioarele pe tăpşanul plan pe care cu greu îl găsisem printre stâncile alea afurisite. Şi adevărul curat e că deja eram cuprins de frică: frica aceea groaznică ce îţi paralizează corpul şi îţi cuprinde mintea în ceaţă. Genul acela de frică ce te face să vezi totul în negru, care te împiedică să vezi ieşirea şi salvarea, care te îndeamnă să greşeşti prosteşte, îndreptându-te spre moarte ca un stupid.

Oricât de caraghios ar suna - şi ştiu bine, aşa sună - în momentul acela m-am gândit la moarte. Atât de intens, de clar, de viu cum nu mă gândisem niciodată. Ştiam foarte bine că acolo unde eram, cu mergătorul meu drept înfăşurat patetic în şiret, să nu îmi pierd talpa, ajungea exact un singur pas greşit ca să alunec şi să mă duc de-a dura în jos în hău, până în Stod, sau doar să mă zdrobesc de pietre şi să rămân agăţat undeva între stânci. Un singur pas, oricât de mic, putea fi diferenţa dintre viaţă şi moarte. Deja dârdâiam de frica morţii, să fiu sincer. E adevărat, acolo sus bătea şi un vânt rece, iar ploaia şi întunericul serii anunţau că vin şi ele, curând… Semnal la telefoane nu aveam, ţipenie de om nu trecea pe acolo, iar Lobzang nu se mai întorcea…

La ce te gândeşti când simţi că moartea îţi suflă în ceafă? Acum ştiu, da… La ce aveai de făcut, dar nu ai făcut pentru că te-ai pierdut în fleacuri, şi în nimicuri. Şi la câţiva oameni dragi, la care poate le puteai face mult mai bine decât le-ai făcut. Şi la faptul că măcar ţi-ai fi dorit o moarte mai uşoară, nu o alunecare stupidă pe pietrişul afurist al unei coaste de munte, care va face dificilă până şi recunoaşterea ta ulterioară…

Câteva momente mi-am bătut capul cu întrebări stupide, cum ar fi dacă să îmi păstrez paşaportul în buzunarul de la pantaloni, sau să îl las în rucsac. Dar dacă rucsacul nu va mai fi găsit, eu cum voi mai fi identificat? Apoi m-am hotărât să respir adânc şi barem să mai fac o poză, de acolo de unde eram cocoţat, neverosimil de sus deasupra râului Stod. Vederea era fantastică, ce e drept. Bine, măcar atât: ultima mea poză e una fantastică. Bun, hai să fac ultima poză…

Apăru şi Lobzang, negru la faţă de supărare. Nu putem ajunge la peşteră, îmi zise: este periculos nu doar pentru tine, ci şi pentru mine. Sunt numai stânci pe acolo. Ştiu, Lobzang, i-am răspuns, te-am văzut alunecând după plecarea de aici. De data asta nu mai e vorba de a ajunge sau nu la peşteră, ci e vorba de vieţile noastre. Hai să stăm naibii pe loc câteva minute, să ne adunăm gândurile, apoi să vedem cum reuşim să ne salvăm vieţile. Trebuie să găsim o potecă pe care să pot coborî şi eu fără să alunec, chiar dacă va fi nevoie să cobor milimetru cu milimetru, doar pe fund. Deseară vreau să bem chhang şi să cântăm ca nişte copii, nu să zăcem pe undeva, pe coasta asta de munte…

Şi-am încălecat pe-o şa…

Cam aşa a fost, finalmente. A fost cea mai lentă coborâre din viaţa mea. Am alunecat de mai multe ori pe pietre, pe panta aceea nesimţit de abruptă, dar eram pregătit pentru asta şi m-am ţinut bine pe picioare, aşa că nu m-am dus în jos. Lobzang a reuşit să găsească poteca salvatoare, care ne-a scos cu bine înapoi, în zona sigură a coastei de munte. Când a ajuns acolo l-am văzut întorcându-se spre peşteră cu ochii umezi şi cu mâinile împreunate a rugăciune. Se ruga, sau mulţumea? Habar nu am, dar ştiu sigur că până în acel moment Lobzang era doar un buddhist nepracticant, un fel de ateu, care zâmbea cu cinism când venea vorba de chestiuni religioase. Iar atunci s-a rupt ceva în el…

Seara a fost un fel de petrecere a burlacilor acasă la Lobzang, în Old Padum: soţia lui era plecată la părinţi, iar mama lui a plecat oripilată de acolo când a aflat că avem de gând să bem chhang. Vărul lui a citit conştiincios texte buddhiste, după care a închis brusc cartea şi s-a apucat să bea arak, varianta locală, mai leşinată, a ţuicii noastre de Regat. Lobzang şi eu am ales să bem doar chhang, berea tradiţională din orz. Mergea perfect cu sha-ham, fâşii de carne de iac uscată, tare ca piatra, iute ca săgeata. Mai era acolo Shakya, fiul lui Lobzang, care s-a distrat copios când am început să cântăm: fiecare câte un cântec cel puţin, aşa era târgul. Aşa că două cântece din Zanskar au fost urmate de un cântec din Ardeal, să fie limpede. Dar ne-am ţinut de cuvânt, am băut chhang şi am cântat precum copiii. Şi ce poate fi mai frumos decât să cânţi şi să râzi copilăreşte, după ce ţi-ai văzut moartea cu ochii?

A doua zi era joi, 8 august. Mai toată ziua m-am plimbat fără ţintă prin Padum şi prin Old Padum, vechea aşezare zanskari clădită ca un fagure în jurul unei coline stâncoase. Mă simt fericit fără niciun motiv. Fluier, cânt, zâmbesc, iar fiece pas îmi este un motiv de bucurie. Mă bucur de fiecare respiraţie. E ceva nou: iubesc viaţa, exact aşa cum este. O savurez din plin, în toată simplitatea ei de acolo, din acea vale pierdută în mijlocul munţilor Himalaya. Sunt recunoscător pentru absolut orice am. Sunt doar un copil, un nou născut. Mă simt născut a doua oară.