Când am intrat în Rize ştiam deja că mă aflu
într-un loc foarte aparte. Pentru că Rize este, în acelaşi timp, parte din Lazistan
- ţinutul lazilor, capitala ceaiului turcesc şi oraşul sultanului. Aşa că acum
pot declara cu mândrie: da, am fost şi în oraşul sultanului. Şi exact acolo am
avut probleme cu autorităţile.
Un coşmar numit HES code
Când am coborât în autogara din Rize m-am dus întâi la ghişeul de bilete, să-mi iau bilet de întoarcere spre Trabzon pentru aceeaşi seară. Eram chiar mândru de mine: în sfârşit fac şi eu lucrurile din timp, că sunt sătul să cumpăr bilete aproape din mers, în ultima clipă. Acum voi putea merge liniştit în oraş şi voi rătăci până deseară fără griji, mi-am continuat autogratularea. La ghişeu însă am avut o mare surpriză, pentru că îmi cereau un enigmatic HES code, codul HES. După o lungă parlamentare, în care mi-a fost crâncen de greu să le explic turcilor de la ghişeu că habar n-am ce e ciudăţenia aceea şi că prima dată când aud de el, mi-au explicat, cu chiu cu vai, că e un cod ce îţi trebuie ca să poţi circula liniştit, fără probleme cu covidul. Iar fără el ei nu-mi pot da biletul de autobuz spre Trabzon.
După ce am îndesat câteva cruci năpraznice când am auzit cât de obedient e covidul turcesc (va să zică ai un cod birocratic şi gata, virusul te lasă în pace) a urmat un dialog interminabil în care am concluzionat că dacă ei sunt siguri că acel cod îmi trebuie şi mie (oameni buni, e prima dată când mi se cere aşa ceva de când sunt în Turcia, şi am fost tot pe drumuri), atunci să mi-l dea şi să mă lase în pace, că vreau să merg în oraş să mănânc ceva. Probabil cel mai chinuitor dialog pe care l-am purtat vreodată: nu ştiau engleză (cu excepţia unuia, care a abandonat şi s-a întors la ale lui), aşa că îmi vorbeau în turceşte, în semne şi cu ajutorul unui program de traducere instant de pe telefonul mobil. Asta e situaţia prin nord-estul Turciei: mulţi turci ştiu arabă, unii ştiu şi ceva germană (cei întorşi din vest), dar nu şi engleză. Am întâlnit până şi un lucrător la biroul de informaţii din Trabzon care nu ştia nicio boabă de engleză. După ce am rătăcit zile în şir prin Trabzon, Sumela, Uzungöl şi Erzurum am întâlnit doar trei-patru vorbitori de engleză, pe care mi-a venit să-i iau în braţe.
M-au plimbat prin toată autogara, din ghişeu în ghişeu, ca pe o maimuţă de circ. M-au pasat de la unul la altul, iar de fiecare dată eu trebuia să reiau povestea în faţa cuiva ce nu pricepea nimic în engleză. M-au tracasat în toate felurile, încât deja îmi blestemam ideea de a veni în Rize. Mi-au luat telefonul, pe rând, şi au încercat să obţină codul acela afurisit de pe o aplicaţie ce trebuia instalată pe telefon. A fost imposibil, aşa că m-au trimis la poliţia autogării. Unde întâi am repetat toată povestea în faţa tuturor poliţailor, după care m-au pasat la unul tânăr şi isteţ, care ştia aproape zece cuvinte în engleză şi folosea programul de traducere instant cu mare viteză, ca un expert în comunicare. Iar ăsta a încercat şi el, de vreo zece-douăzeci de ori, să-mi instaleze pe telefon programul de obţinere a codului HES.
Când s-a prins şi el că e imposibil m-a pasat mai departe, spunându-mi să merg la primărie şi să obţin acolo ticălosul de cod. Deja avusesem de-a face cu birocraţia indiană, după ce maimuţa aceea obraznică mă lăsase fără paşaport în India. Aşa că mi-am zis resemnat: bine, o voi face şi pe asta. Dacă trebuie, trebuie. Nu am niciun motiv să fentez, obţin codul şi gata, ca un călător corect ce sunt. Dacă m-am descurcat în India mă voi descurca şi aici, cu birocraţia turcească. Am pornit, am găsit primăria, am găsit biroul potrivit, am găsit funcţionari care să mă ajute cu informaţii, am găsit şi anunţul de pe peretele holului care explica - numai în turceşte! - care e procedura pas cu pas pentru a solicita de pe telefon acel HES code, am găsit şi pe cineva în ţară care să mi-l traducă (norocul meu chior că Hedwig, fosta mea colegă de sanscrită de la masterat, ştie nu doar hindi şi sanscrită, ci şi turceşte), după care am repetat procedura de solicitare a codului de nu ştiu câte ori. Zadarnic.
Am oprit o funcţionară pe coridor şi i-am zis cu voce pierită că gata, mă dau bătut: nu pot obţine codul, şi sigur nu e vina mea. M-a ascultat cu milă, apoi m-a introdus la cineva foarte important: o doamnă foarte elegant îmbrăcată şi cu un birou uriaş, lângă care funcţionara a stat în poziţie de drepţi, cu ochii pe mine să nu fac vreo gafă. Doamna ştia ceva engleză, mi-a ascultat şi ea povestea (deja rafinasem un rezumat simplu şi clar, pe care îl declamam ca un actor profesionist, cu gestica adecvată), apoi a încercat şi ea să obţină codul, după care a dat câteva telefoane undeva, departe, şi mi-a troznit brusc răspunsul: cred că ştiu de ce nu poţi obţine codul. De ce? Pentru că nu ai telefon turcesc. Fireşte, am răspuns eu. Nu sunt turc, sunt străin. De ce să am telefon turcesc? Ştiu, dar HES code se poate obţine doar de pe un telefon turcesc. Chiar şi pentru straini??? Da, mi-a răspuns ea. E absurd, am scheunat eu. Eu n-am nicio vină pentru toate astea, vreau doar să merg cumva înapoi, în Trabzon. Mâine am avion spre casă. Ştiam deja de la Peter, americanul pe care îl aveam vecin de hotel în Trabzon, că obţinerea unui SIM turcesc e ceva atât de dificil încât mai bine încerci să te însori cu o turcoaică, aşa că am întrebat disperat: bun, şi eu ce fac? Du-te unde nu ai nevoie de HES code, a tuşit ea. Unde? Habar n-am, şopti ea distrată, cu ochii spre fereastră. Posibil că privaţii nu cer HES code. La un dolmuş, poate? Încearcă…
De ce nu?, mi-am zis. M-aş duce spre Trabzon chiar şi cu o căruţă, doar să ajung cumva acolo. Atunci de ce să nu merg cu un microbuz privat? M-am abţinut să o iau în braţe pe doamna cu birou uriaş, gândind că sunt şanse minime ca gestul meu să fie apreciat la adevărata lui semnificaţie culturală, şi am zbughit-o pe uşă ca din puşcă, după o duzină de mulţumiri. Printre cele mai sincere din viaţa mea, pe cuvânt. M-am întors la poliţaiul expert în comunicare, care m-a întrebat cu speranţă în ochi dacă am rezolvat. Nu, i-am răspuns cu voioşie. Nu?, s-a mirat el. Nu, şi nu se poate rezolva. Aşa e concepută chestia asta, să nu se poată rezolva. Dar te rog spune-mi, dacă merg la dolmuş îmi mai trebuie HES code? Nu, îmi răspunse el cu voioşie. Te ajut să ajungi acolo chiar acum, zâmbi el triumfal, bucuros că a rezolvat cu brio un caz atât de dificil.
Şi aşa am plecat, câteva ore mai târziu, din Rize: cu un dolmuş. Îmi pierdusem mai bine de trei ore din viaţă doar ca să aflu că birocraţia turcească poate fi cu mult mai fioroasă decât rău-famata birocraţie indiană. Nu pentru că turcii ar fi oameni răi, Doamne fereşte, ci dimpotrivă; dar se pare că aşa se restricţionează în Turcia circulaţia străinilor: delicat, fără interdicţii explicite (turismul e foarte important pentru Turcia, nu?), dar punându-le beţe în roate care îi fac şah-mat. Pentru că nu pot crede nici în ruptul capului că birocraţii turci care au creat procedura de solicitare a HES code pot fi aşa stupizi încât să ignore ceva atât de simplu: din moment ce străinii nu au telefon turcesc, nu au nicio şansă să obţină un HES code ce poate fi cerut doar de pe un telefon turcesc. Unul care să aparţină nu oricui, ci chiar străinului ce solicită codul, să fie clar…
Oraşul sultanului
Aţi auzit vreodată de regatul legendar al Colhidei, în care argonauţii conduşi de Iason au căutat Lâna de Aur? Ei bine, Colhida fusese în vestul Georgiei de azi, la trei paşi de Rize. Dar vechiul regat caucazian se întinsese şi către sud-vest pe malul mării, deci Colhida cuprinsese şi Rize de azi. Ajunsesem deja în Colhida, va să zică: un argonaut ici-colo, în căutarea lânii de aur 2.0, dar cât pe ce să mă împotmolesc într-un amărât de HES code. Şi bizar, încercările prin care trecuse Iason, aparent imposibile, erau floare la ureche pe lângă încercarea mea: obţinerea codului HES nu era aparent imposibilă, ci imposibilă de-a binelea. Oricum, se pare că grecii s-au aşezat de multă vreme în Rize, încă din antichitate, întemeind un oraş care pe atunci se numea Rizaion şi era parte dintr-un lanţ de colonii greceşti ce se întindea până la poalele munţilor Caucaz.
Rize este şi capitala ceaiului turcesc: oraşul este în mijlocul ţinutului ceaiului (de care spuneam recent că începe la Of), în care marea, munţii şi umiditatea ridicată au creat condiţiile cele mai bune din toată Turcia pentru plantaţiile de ceai din jur, din care ceaiul ajunge apoi la toţi turcii. Am bătut cu piciorul pantele de deal acoperite de ceai dintre grădina de ceai Ziraat şi Kalesi, fortăreaţa oraşului, şi aveam senzaţia că sunt în Darjeeling, capitala ceaiului indian: erau plantaţii de ceai peste tot, iar casele erau aproape pierdute între ele.
Dar cea mai mare mândrie a celor din Rize este aceea că Recep Tayyip Erdoğan, sultanul cu mână de fier al Turciei moderne, şi-a petrecut copilăria chiar în Rize: deşi născut în Istanbul, sultanul a stat până pe la 13 ani în Rize, unde tatăl său era căpitan în paza de coastă. Aşa că în Rize pot fi văzute fotografiile lui uriaşe, fără nicio temere legată de cultul personalităţii sau alte farafastâcuri occidentale. Mai mult, piaţa centrală din Rize etala cu trufie, unul lângă altul, cele trei simboluri definitorii pentru politica Turciei de azi: moscheea, drapelul şi sultanul, adică islamul militant, naţionalismul turcesc şi mâna de fier a despotului oriental, domnind autoritar, fără grija democraţiei. A propos, cu ocazia asta am aruncat un ochi şi în biografia sultanului din Rize, şi recunosc că am rămas foarte impresionat de ce am văzut acolo: când era puşti în Istanbul a vândut pe stradă cărţi poştale, sticle de apă şi covrigi, a jucat la un club de fotbal local ca semi-profesionist (iar cei de la Fenerbahçe l-au vrut la ei), a terminat un liceu pentru pregătirea imamilor (un fel de seminar islamic, se pare) şi este membru al unei congregaţii sufite, iar după ce devenise primar în Istanbul (unde se pare că şi-a făcut treaba exemplar) a fost condamnat şi închis 4 luni pentru incitare la violenţă şi ură religioasă, într-un proces de o corectitudine discutabilă. Iar mai demult a declarat, cu prilejul unei vizite în Georgia, că şi el este georgian, un strămoş de-al lui, georgian musulman, fiind venit din Batumi în Rize din cauza înaintării ruşilor. Ulterior a negat că ar fi declarat asta şi a spus răspicat că e turc, dar din moment ce familia lui este din Rize, un oraş plin de etnici lazi, este foarte probabil ca şi sultanul să fie tot de origine laz. Dar despre lazi voi povesti imediat…
Lazii, între ciocan şi nicovală
Până la crearea Turciei moderne Rize a făcut parte din Lazistan, provincia cuprinzând fâşia de coastă de la sud-vest de Georgia, locuită de lazi: un popor caucazian înrudit îndeaproape cu georgienii, care vorbesc tot o limbă sud-caucaziană (kartveliană), la fel ca ei, dar au trecut în masă la islam. În prezent lazii populează districtele turceşti Rize, Artvin şi o parte din Trabzon, iar uneori sunt numiţi “georgienii Turciei”. Lazii au fost cei mai vechi locuitori ai colţului nord-estic al Turciei de azi, iar nu grecii pontici. Iar după ce fraţii Alexios şi David Mega Komnenos au înfiinţat în 1204 Imperiul de Trapezunt bizantinii obişnuiau să spună cu maliţiozitate că nu era decât un “principat al lazilor”: grecii locuiau mai ales la oraşe, dar în afara oraşelor erau majoritari lazii, aşa că ei erau etnia dominantă în Imperiul de Trapezunt. Pe atunci lazii încă erau creştini, precum fraţii lor georgieni şi grecii pontici.
În 1461 turcii otomani au ocupat Trapezunt, aşa că lazii au plecat capul în faţa lor şi au păşit spre era islamică a istoriei lor. Pentru că turcii au ţinut musai să-i islamizeze, iar în cele din urmă au reuşit. Cu forţa. Cel mai cunoscut episod din această poveste tristă este cel în care 300 de martiri lazi au fost executaţi de turci undeva între 1600 şi 1620. Ca de obicei, li s-a dat şansa generoasă să aleagă între islam sau moarte. Cei 300 au ales să rămână creştini, aşa că turcii i-au decapitat. Ulterior au fost declaraţi sfinţi de către biserica georgiană, fiind comemoraţi în 18 septembrie din fiecare an. Urmările acestui eveniment au fost tragice pentru lazi: până atunci ei ţinuseră de Biserica Ortodoxă Georgiană, pe care turcii voiau musai să o lase fără credincioşi lazi, însă după martirajul celor 300 biserica georgiană a dispărut în Lazistan, aşa că o parte din lazi s-au islamizat, iar o altă parte au rămas creştini dar s-au supus Patriarhiei greceşti de Constantinopol, după care au adoptat limba greacă şi s-au topit între grecii pontici. Aşa că lazii au fost chiar între ciocan şi nicovală, având de ales între islamizare sau elenizare. Ciudat, majoritatea au ales islamul. De ce oare?
Astăzi Lazistan este una dintre denumirile geografice interzise în Turcia modernă, având o legătură prea evidentă cu un trecut pe care guvernanţii naţionalişti de după Atatürk se străduiesc cu sârg să-l rescrie. La fel şi Lazica, aşa cum îi spuneau romanii şi bizantinii, sau Lazona ori Lazeti, aşa cum i-au spus mereu locuitorii ei, lazii. Culmea, lazii nu sunt recunoscuţi în statisticile oficiale ale Turciei moderne: fiind musulmani, potrivit regulilor turceşti de recenzare lazii sunt oficial consideraţi drept turci. Aşa că nu se cunoaşte numărul real al lazilor, deşi unele estimări vorbesc chiar de peste două milioane. Iar rudele cele mai apropriate ale lazilor sunt georgienii musulmani din republica autonomă a Adjariei, din Georgia. Şi ei s-au islamizat cu ajutorul turcilor, deşi nu ştiu dacă tot cu sabia la gât. Acolo însă islamul e în defensivă, de câteva decenii: mulţi tineri din Adjaria redevin creştini, cum fuseseră şi strămoşii lor. Oare şi în Lazistan se va întâmpla aşa ceva, vreodată?
Ei, dar dacă-l aveai pe HES, intrai tu prin sediul poliției sau primăriei Rize?! Astea-s amintiri de neșters în memoria călătoriilor tale: ori de câte ori vei auzi ceva de Rize, instant „va suna clopoțelul HES code”! Sinceră să fiu, cum îți știu umorul cu care descrii tu ceva ce-ți pune răbdarea (nervii) la încercare, mă așteptam la multe picanterii umoristice, dar ai fost cam zgârcit de data asta ... ?!
RăspundețiȘtergereDar n-ai dezvăluit nimic de ce-ai mâncat prin Rizini (în limba Laz)?! Dintre multe altele, ai degustat cumva specialitățile zonei Mısır Ekmeği și Hamsikoli?
Sincer, nu mi s-a parut ca e ceva amuzat in intamplarea asta; si nici nu a fost nimic altceva decat un fel de tortura chinezeasca in versiune otomana, in care am repetat la infinit aceeasi poveste de nu stiu cate ori, incercand cu disperare sa le spun sa ma lase in pace cu idiotenia lor de cod HES, ca nu vreau decat sa ma plimb cateva ore prin Rize si sa ma intorc in Trabzon. Dar cine sa ma auda?
RăspundețiȘtergereHa, ha, ha, ce-mi place: „tortură chinezească în versiune otomană”! La chinezi o să spui invers! ... cu turcul tot ajungi să te înțelegi, dar cu chinezul ba!
ȘtergereTurcii is chiar grozavi ca oameni, dar birocratia lor e de evitat, fara dubii; a indienilor e parfum de roze pe langa a lor.
ȘtergereNu, nu mi-as dori asa ceva cu chinezii. Simt ca ar fi muuuuult mai rau :)