Recent am acceptat o provocare ce-a bântuit pe facebook până ce-a ajuns, din pură întâmplare, la mine: timp de 10 zile să postez zilnic câte o fotografie din locurile prin care am călătorit. M-am oprit şi am ezitat îndelung în faţa mai multor întrebări: bun, dar din ce locuri să aleg fotografiile? Despre ce anume să fie? Mi-am dat seama că nu are sens să fac o selecţie a celor mai bune zece fotografii ale mele din toate călătoriile, pentru că ar fi exact precum un top al celor mai bune zece cărţi sau filme: încercând să spună totul nu ar mai transmite absolut nimic. Din moment ce am idei puţine, dar fixe - care mă fac mereu să mă întorc undeva prin nordul Indiei, cel mai adesea prin Himalaya - şi îmi plac la nebunie oamenii de acolo, atunci de ce nu aş încerca să găsesc zece portrete de oameni de acolo? Zece chipuri, şi poveştile lor. Care au fost, până la urmă, chiar unsprezece...
Prima: Dha-Hanu, Ladakh, India.
În fotografia pentru prima zi este o tânără
brokpa din valea himalayană Dha-Hanu, din Ladakh, Micul Tibet din nordul Indiei
(un loc în care se spune că ar trăi ultimii arieni), îmbrăcată în portul tradiţional al femeilor brokpa. Bărbaţii
brokpa se îmbracă mai puţin spectaculos, dar şi ei îşi pun flori în cap. Însă
cu ei e altă poveste, mult mai suculentă. Între noi fie vorba, pe zâna himalayană o cam pufnea
râsul, pentru că eram doi europeni care ne repeziserăm spre ea ca ulii, care de
care mai extaziat. Dar s-a descurcat de minune…
A doua: Phyang Gompa, Ladakh, India.
Fotografia
pentru a doua zi: un tânăr călugăr buddhist din mânăstirea Phyang. Era o zi de
sărbătoare în Phyang Gompa, iar călugărul cântase ore în şir până atunci. Mai multe
despre sărbătoarea din Phyang puteţi citi aici.
A treia: Gangtok, Sikkim, India.
Tocmai
nimerisem ca musca în lapte, din întâmplare, la o sărbătoare locală din
Gangtok, capitala Sikkimului. Pang Lhabsol se numea sărbătoarea, şi adusese
laolaltă dansurile, cântecele şi costumele tradiţionale ale celor trei etnii
din Sikkim: nepali, bhutia şi lepcha. A propos, am povestit mai multe despre ea aici.
Tânăra din fotografie era una dintre dansatoarele nepali, iar când s-a întors
spre mine şi mi-a zâmbit m-am simţit ca în al nouălea cer…
A patra: Gurudwara Sis Ganj Sahib, Old Delhi, India.
Îmi doream
măcar o poză cu unul dintre bărbaţii sikh în tunici albastre ce treceau
marţiali prin templu, cu ditamai săbiile la brâu; nu păreau deloc genul de
muţunachi pentru turiști care să zică “cheese” când îndrepţi camera foto spre
ei, așa că am încercat discret să-l fotografiez de departe pe unul care medita
șezând turcește pe jos, mângâind calm boabele unui rozariu, cu ochii în gol;
dar să nu vă închipuiţi că nu a văzut că-l fotografiez! Calm și marţial în
continuare, a schiţat un zâmbet înţelegător, după care a ridicat o mână spre
mine, cu un gest scurt și poruncitor, făcându-mi semn să mă apropii; am
executat comanda, ușor timorat dar încântat că omul cu sabie e dispus să se
lase fotografiat de aproape; apoi și-a reaţintit privirea în gol, cu același
aer de sălbăticiune gata să-ţi sară în beregată în orice clipă; iar când i-am mulţumit
pentru poze de-abia a catadicsit să-mi arunce o privire nepăsătoare, fără să
spună nimic și fără să miște nimic altceva decât boabele rozariului…
Mai târziu aveam să aflu că sikhul în tunică albastră și cu sabie nu putea fi decât un Nihang: numiţi şi Akali, acești Nihang constituie un ordin militar sikh perpetuat până în zilele noastre, fiind consideraţi elita comunităţii sikh, cei mai buni și cei mai respectaţi dintre sikhii de oriunde; îmbrăcaţi în tunici de un albastru electric sau mai rar în portocaliu, sikhii Nihang poartă săbii și suliţe la vedere și afișează un aer atât de belicos încât îţi taie orice chef de harţă cu ei. Mai multe despre sikhi puteţi citi aici.
A propos, săbiile lor sunt adevărate, să fie limpede. Recent am citit o ştire despre un poliţai indian care a făcut eroarea să-l enerveze pe un sikh: acesta a scos sabia şi i-a tăiat mâna. Complet.
A cincea: Zanskar, Ladakh, India.
Pe tânăra din
cea de a cincea fotografie am întâlnit-o pe drumul lung şi greu către
îndepărtata vale himalayană Zanskar din Ladakh, Micul Tibet. Tocmai trecusem de
pasul Pensi La, ce marchează intrarea în Zanskar, şi ne oprisem la o margine de
drum, lângă nişte colibe de nomazi, când Lobzang, şoferul nostru localnic, a
fost interpelat amical de o tânără localnică. Habar nu am cum o cheamă, aşa că
mi-am permis s-o numesc simplu (ştiind bine că frumuseţea e în ochii
privitorului) Frumoasa din Zanskar.
“Este sora soţiei mele”, ne zise Lobzang râzând încântat, după ce sporovăise cu ea vreme de un minut-două. “Ne invită la un ceai înăuntru”. Ne-am uitat foarte lung (şi nu chiar încântaţi) la coşmelia din pietre în care urma să intrăm pentru a bea ceaiul: joasă, urâtă, improvizată, cârpită pe alocuri cu folie albastră şi plină de fum, înconjurată de vite plictisite împreună cu tot bălegarul aferent. Aceasta fiind o locuinţă de nomazi din Zanskar pe durata scurtei veri himalayene, când aceştia îşi urcă vitele spre 4000 de metri înălţime, unde se găsesc păşunile alpine cu iarbă din belşug - ne explicase Lobzang.
Am intrat înăuntru, trecând printr-un nor de fum înţepător şi un întuneric rău prevestitor în prima încăpere. În “odaia de oaspeţi” mirosea greu, de la bălegarul uscat pus pe foc. Locul era strâmt şi scund, prost luminat, simplu şi sărăcăcios la culme - un adevărat monument al precarităţii vieţii de nomazi. Frumoasa din Zanskar era micuţă şi subţirică, însă avea ochi limpezi de copil, o voce încântătoare şi un zâmbet devastator. Parcă nu îţi venea a crede că duce viaţa extrem de grea a nomazilor, undeva spre 4000 de metri înălţime în creierii Himalayei… Iar mai multe despre această întâlnire puteţi citi aici.
A şasea: Choglamsar, Ladakh, India.
Era 6 iulie,
iar un localnic din Leh ne spusese să mergem în Choglamsar, că acolo urma să
fie o mare sărbătoare de ziua de naştere a lui Dalai Lama. “Nu veţi regreta”,
ne-a zis el. A avut dreptate. Când am ajuns în Choglamsar dis-de-dimineaţă
localnicii tocmai soseau, cuminţi şi emoţionaţi, purtându-şi cu mândrie hainele
de sărbătoare scoase de prin cufere; ne-au fost de ajuns doar câteva minute ca
să sărim în sus de bucurie: în faţa noastră se perindau cei mai frumoşi, mai
pitoreşti şi mai autentici tibetani şi localnici ladakhi pe care îi văzusem
vreodată. Şi toţi se aflau în faţa camerelor noastre de fotografiat, surâzând
amuzaţi când ne vedeau ţopăind ici-colo pentru a face poze după poze, de parcă
dădusem în mintea copiiilor. Ce mai încolo şi încoace, părea a fi visul oricărui fotograf: o uriaşă şedinţă foto cu sute de modele fabuloase la
doar câţiva metri de tine!
Tânărul din imagine era unul dintre cei care au dansat câteva “hore” ladakhi în mijlocul localnicilor, lăsându-ne pe toţi cu gura căscată. Era îmbrăcat în portul tradiţional din Ladakh, iar în cap avea căciula tipic ladakhi numită tibi. De fiecare dată când am ajuns în Ladakh (de trei ori, până acum) am vrut să-mi cumpăr şi eu o tibi, dar de fiecare dată am renunţat ca să nu-mi încarc bagajul cu chestii inutile. Însă data viitoare promit, îmi voi lua o tibi. Şi vă daţi seama ce apariţie voi fi într-o iarnă prin Bucureşti, cu o tibi în cap?
A şaptea: Leh, Ladakh, India.
Uitasem de fotografia asta printre alte mii de poze cu care
m-am întors din India, deşi de vreo două ori mi-am amintit de ea şi mi-am zis
că Rajasthani Girl, cum am numit-o eu, sigur ar merita să fie admirată şi de
alţii. Vrăjitoare începătoare. Fotomodel în devenire. De felul ei de prin
Rajasthan. Venise în Leh,
la fel ca alţi rajasthani, să facă un ban pe timpul verii. Mi-a pozat cu atâta
graţie şi naturaleţe încât ai fi zis că doar asta a făcut toată viaţa. Ochii ei
verzi erau mult mai frumoşi decât îi arată fotografia. Pesemne cu ei făcea
farmecele ei de mică vrăjitoare…
A opta: Chandni Chowk, Old Delhi, India.
În cea de a
opta fotografie este Ajar, pilot de elicopter indian. Un tip grozav, deşi nu
poartă haine ori podoabe exotice. Musulman, simpatic foc, şantajist emoţional.
De la el am învăţat ce înseamnă “elicopter indian”. Cu exemple…
“Dumnezeu ştie după ce reguli imposibil de înţeles circulă oamenii ăştia!”, gândeam exasperat, străbătând în ricşă Old Delhi. Era un asemenea balamuc pe Chandni Chowk şi pe străduţele adiacente încât uneori aveam impresia că mă aflu într-o uriaşă farsă organizată în scopuri pur turistice. Totuşi imediat ce prindea câţiva metri liberi Ajar pedala voiniceşte, făcând un slalom suicidal printre pietoni, motorete şi alte ricşe; şi au fost mai multe dăţi în care prinsese viteză şi părea să mă ducă direct în vreun zid de pravalie sau în altă ricşă, aşa că îi strigam: “Ajar, don`t kill meeeeeeeee!” Însă pilotul meu de elicopter indian evita ciocnirea pe ultimii centimetri, driblând graţios şi precis cine ştie ce obstacol din mulţimea de obstacole din Old Delhi; după care se întorcea către mine gâfâind asudat, cu acelaşi zâmbet fericit: “don`t worry, Sir, everything is ok; this is the Indian helicopter!”
Până la urmă am început să înţeleg cum reuşea Ajar, la fel ca toţi ceilalţi, să circule fluent prin uriaşul balamuc urban numit Chandni Chowk: nu mergea în linii drepte, ci doar în linii curbe, nu frâna şi nu oprea, ci doar încetinea şi ocolea, nu făcea viraje obişnuite, ci doar rotunjiri ample pentru a aluneca lent înspre direcţia dorită; şi, mai ales, anticipa în fiecare clipă direcţia de mers a celorlalţi, şi îşi corecta direcţia conform acestei anticipări; este un proces mai degrabă intuitiv decât raţional, iar ceea ce rezultă este o continuă unduire graţioasă, fără linii drepte, fără unghiuri drepte şi fără opriri. Una peste alta, circulaţia pe Chandni Chowk şi în Old Delhi este fluidă, curbilinie şi intuitivă, urmând aceeaşi regulă nescrisă a Orientului: “be water”. Despre care vă scriam mai multe aici.
A noua: Zanskar, Ladakh, India.
Fotografia aceasta a fost şi ea uitată prin folderul uriaş cu fotografii cu care m-am întors din India, aşa că toccmai a ajuns pe Internet pentru prima dată. În ea este o tânără zanskari dintr-un sat nu departe de Sani, în casa căreia am fost invitaţi să bem ceai. Mă refer la ceaiul sărat cu unt de yak, numit îndeobşte “ceai tibetan” sau “po cha”, iar în Ladakh “gur gur cha”.
Întâi am putut vedea cum se face prepararea sa:
frunzele de ceai negru cu unt şi lapte de yak au fost introduse într-un vas
lung şi îngust din lemn, numit “gur gur”, unde au fost bine bătute cu un băţ
lung de lemn. Treaba asta părea să consume foarte multă energie şi amintea de
scenele din filme istorice în care vedeai cum vechile tunuri erau încărcate pe
gură cu praf de puşcă, după care pulberea era bine îndesată cu un băţ. Apoi
deasupra a fost turnată apa fierbinte, obţinându-se ceva atât de consistent şi
hrănitor încât este mai degrabă supă decât ceai. Mai ales dacă în el se adaugă
şi tsampa, făina de orz prăjit care rămâne şi azi mâncarea de bază în Tibet,
Ladakh, Zanskar şi regiunile învecinate Tibetului. Mie chiar ajunsese să-mi
placă…
Tânăra din fotografie era veselă şi plină de energie, aşa că era o plăcere s-o vezi cum trebăluieşte prin locuinţa simplă şi rustică, în stil tibetan. Iar la un moment dat s-a oprit din ce făcea şi mi-a pozat preţ de o clipă, cu un zâmbet voios, de parcă ar fi spus “de ce nu?”. După ce am postat pe facebook fotografia ei s-a întâmplat ceva amuzant şi emoţionant în acelaşi timp: un tânăr şi o tânără din îndepărtata vale himalayană Zanskar mi-au scris că ei sunt frate şi soră cu fata din fotografie. Apoi mi-au scris că în fotografia din ziua a cincea (“Frumoasa din Zanskar”, cum i-am zis eu) este tot sora lor. Habar nu aveam că cele două sunt surori! Ştiam doar că sunt rude cu Lobzang, şoferul nostru zanskari, însă ştiam şi că în valea Zanskar toată lumea e înrudită cu toată lumea, deci nu are sens să-mi bat capul… Apoi am descoperit că în tolba mea uriaşă cu fotografii uitate din India am şi fotografii cu a treia soră, cea care îmi scrisese. Nu-i aşa că lumea poate fi mult mai mică şi mai prietenoasă decât ne putem imagina vreodată, atunci când ne uităm la ceea ce ne leagă?
A zecea, ce trebuia să fie ultima: Stongde Gompa, Zanskar, Ladakh, India.
Am fost în India de 6 ori până acum, iar din tot ce-am văzut acolo cel mai mult mi-a plăcut Ladakh, Micul Tibet al Indiei. În Ladakh am fost de 3 ori cu totul, iar din tot ce am văzut acolo cel mai mult mi-a mers la inimă valea Zanskar. Aşa că fotografia de astăzi este tot din Zanskar, cea mai îndepărtată şi izolată vale pe care am găsit-o eu prin Himalaya: din Leh, capitala Ladakh-ului, sunt două zile de mers până în Zanskar, din care a doua zi e memorabilă. Dar eu rămân convins că în Zanskar, în pofida naturii ostile, izolării şi reurselor puţine (sau, cine ştie?, poate tocmai de aceea), poţi întâlni cei mai frumoşi, mai buni şi mai ospitalieri oameni din toată India.
Aşa că pentru ziua a zecea am scotocit bine prin tolba cu
fotografii din India şi am mai găsit încă una care îmi place grozav, deşi
uitasem complet de ea şi încă nu o postasem niciunde pe Internet. Este vorba de
un bărbat zanskari pe care l-am întâlnit în mânăstirea Stongde, din valea
Zanskar. Un om simplu, dintr-o bucată. Mi-a pozat demn, ca un rege. Avea o
privire uşor zeflemitoare, mi s-a părut atunci, de parcă ar privi cu înţelegere
la bietul european şi la obiceiul lui ciudat de-a face poze celor întâlniţi. La
fel simt şi acum, când îi văd fotografia mărită: că se uită la mine amuzat, în
zeflemea, ca la un copil. Sau doar mi se pare mie?
În cap poartă o tibi, căciula tradiţională din Ladakh de care vă ziceam recent. Când o să-mi cumpăr şi eu o tibi, la prima nouă escapadă prin Ladah, o să-mi caut una exact ca asta: îmi plac culorile şi forma ei, mi se pare că e îndeajuns de sobră pentru mine (sunt un om serios, se ştie), şi cred că s-ar putea asorta în mod onorabil chiar şi la roba de avocat… A propos, mai multe despre valea Zanskar puteţi citi aici.
A unsprezecea, unde se vede că nu ştiu să număr: Leh, Ladakh, India.
Bun, acum o să spuneţi că nu ştiu să număr nici măcar până la
zece. Însă când eram cât pe ce să termin de postat cele zece fotografii mi-am
dat seama că locul acestei fotografii este tot aici, alături de celelalte zece.
Aşa că aş putea să număr până la zece ca în bancul acela: opt, nouă, zece, zece
şi-un pic, zece şi-un sfert, zece şi-o treime, zece şi jumătate, etc…
Pe frumoasa din fotografie o cheamă Binu şi este o tânără nepali din Manali, din Himachal Pradesh. Stă în Leh, unde ne-am întâlnit prin 2019. Îl ştiu şi pe soţul ei, un tânăr nepali foarte simpatic, iar împreună sunt un cuplu tare frumos. Recent am văzut pe facebook că Binu a devenit mama unui băieţel frumuşel cât cuprinde, aşa că atunci când mă voi întoarce acolo o să am un model nou de fotografiat. Sunt tare mândru de această fotografie, însă trebuie să recunosc cinstit: meritul nu e al meu, ci al ei. Este?
Din toată arta fotografică, fotografia portret mi se pare cea mai specială, pentru că dacă nu-mi transmite ceva, nu-mi trezește curiozitatea, nu mă emoționează, nu mă atinge într-un fel anume, nu are un mesaj, este o simplă poză de persoane.
RăspundețiȘtergereCum parte din pozele tale portret le știam mă bucura savurarea recitirii link-ului atașat de pe blog; când nu atașai și un link îmi doream o poveste cât mai lungă la poza nouă... Pe toate le-am admirat, sunt grozave, au unicitate lor, una mi-a inspirat și o postare (micuța vrăjitoare), însă supriză maximă pentru mine a fost poza 9 care-mi vorbeșe pur și simplu, m-a topit, mi-a atins sufletul ...; iar la poza bonus (11) am rămas de-a dreptul interzisă, m-a uimit frumusețea, perfecțiunea trăsăturilor, expresivitatea, siguranța ...; cred că era conștientă de darurile cu care este înzestrată și am convingerea că nu sunt doar fizice!
Felicitări din tot sufletul!
Atât de mult m-am gândit la comorile ce stau neatinse prin tolba ta fotografică și-i mare păcat să nu le scoți la lumină, bineînțeles însoțite de povești ...!
Hai, mai gândește-te, mai caută, analizează și înmulțește numărul de „Chipuri din nordul Indiei și Himalaya. Și poveștile lor.” și poate și din alte locuri prin care ai ajuns în călătoriile tale! ... și să nu mai spui că ai idei puține și fixe, căci la capitolul idei excelezi, trebuie doar să le materializezi și știu că o poți face superb, numai să vrei!
Of, daca ai sti ce complicat e... In seara asta am trecut prin o parte mica din pozele din Zanskar, si e de lucru acolo, nu gluma...
RăspundețiȘtergereSi pe micuta vrajitoare nici nu ai vazut-o inca si in cealalta poza. Sa vezi acolo ce interesanta e, nici nu zici ca e aceeasi fata ca in prima poza...
„Complicat„ în sensul că nu poți decide despre ce-ai putea povesti mai întâi, nu-i așa? Hai, continuă, nu mai ține ascunse astfel de bijuterii!
ȘtergereȘi pe micuța vrăjitoare când ne-o arăți în altă ipostază, nici nu știi ce curiozitate mi-ai stârnit!
Complicat e faptul ca is prea multe poze de selectat. Multe si grozav de amestecate. Sute. E vraiste acolo, am arucat aseara un ochi si mi-am pus mainile in cap...
ȘtergereIar Mica Vrajitoare va aparea cand va fi timpul potrivit.