Tibet: ici-colo, pe Acoperisul Lumii (1)

Sa nu aveti la voi carti scrise de Dalai Lama! Riscati sa fiti trimisi inapoi in Nepal! Sa nu aveti cu voi tricouri sau sepci cu Free Tibet! Riscati sa fiti trimisi inapoi in Nepal! Sa nu aveti la voi poze cu Dalai Lama! Riscati sa fiti trimisi inapoi in Nepal! Sa nu vorbiti acolo despre Dalai Lama, despre Dharamshala, despre Tibetul liber sau despre buddhismul tibetan! Riscati sa fiti trimisi inapoi in Nepal! Sa nu aveti la voi steaguri tibetane ori harti cu Tibetul liber, sau orice obiecte pe care acestea sa fie infatisate! Riscati sa fiti trimisi inapoi in Nepal!


Ce inseamna sa vezi cu ochii tai Tibetul, Acoperisul Lumii

Cam asa incepea calatoria in Tibet: cu o lista lunga si inspaimantatoare de interdictii si avertismente. E limpede ca ghidul nostru era putin prea precaut, si ca din grija pentru noi ne infatisa situatia in culori mai sumbre decat era cazul; si el isi dadea seama de asta, insa (probabil pentru a evita acel incident unic care poate strica o calatorie intreaga) insista ca trebuie sa il luam in serios, povestindu-ne despre cazuri in care granicerii chinezi au studiat fila cu fila, timp de mai multe ore, toate cartile pe care un calator le avea la el, numai pentru faptul ca intr-una din ele gasisera o fotografie cu Dalai Lama; ori despre cazuri in care pentru nu stiu ce chestii cu Tibetul liber calatorii ajunsi in Tibet au fost pur si simplu expediati inapoi, peste granita.

Insa miza era mult, mult prea mare: sa vezi cu ochii tai Tibetul, Acoperisul Lumii! Asa ca nimeni din grupul nostru nu era dispus sa riste catusi de putin intoarcerea in Nepal; s-a facut curatenie chiar si pe cardurile foto, pe laptopuri, pe stickuri; si poate ca unii din noi ne simteam, intr-un fel, cu musca pe caciula: calatorisem deja si in Dharamshala, capitala exilului tibetan, a lui Dalai Lama si a Tibetului liber, asa ca nu veneam in Tibet ca niste calatori oarecare, ci ca niste mici simpatizanti ai cauzei tibetane; deci din start eram tentati sa ne simtim aproape ca niste agenti infiltrati ai Tibetului liber pe teritoriul tibetan ocupat de inamicul chinez.

Plecarea catre Tibet s-a facut cu avionul, de pe micul aeroport din Kathmandu, capitala Nepalului; in aer plutea o tacere grea, tensionata, si chiar inainte de urcarea in avion am fost supusi unei ultime verificari din partea granicerilor chinezi; cu totii purtau manusi albe si aveau priviri de gheata, care nu prevesteau nimic bun; cu doar trei gesturi extrem de autoritare un tanar ofiter chinez ne-a impartit in doua coloane ordonate si tacute; fiind romani, o natie de campioni ai dezordinii, viteza si eficienta cu care chinezul ne-a supus din prima ne-a speriat de-a dreptul; este ceva inspaimantator in precizia matematica cu care chinezii dau ordine si stiu sa se faca ascultati: par nascuti sa faca asta, ca niste tortionari profesionisti, calmi, politicosi, metodici, necrutatori; si se pricep de minune sa te mentina intr-o stare de teroare politicoasa, glaciala; o altfel de picatura chinezeasca.

Se pare ca avertismentele din Nepal au dat roade: ajunsi in aeroportul Gonggar din Tibet, langa Lhasa, am trecut prin filtrele granicerilor chinezi fara niciun incident: probabil ca exact acesta e scopul pentru care uneori granicerii chinezi iau masuri aspre impotriva calatorilor veniti in Tibet ca intr-o tara libera: sa li se duca vestea ca nu au mila, si astfel sa ii determine pe calatori sa se cenzureze singuri mult mai bine decat ar putea-o face ei, granicerii; o metoda ieftina, rapida si eficienta de a impune respectarea tabu-urilor chinezesti vis-a-vis de Tibet; sa nu uitam, chinezii sunt in general niste administratori straluciti; si nu de ieri, de astazi, ci de doua, trei mii de ani...

Aeroportul Gonggar era aproape gol cand am sosit noi: tacut, ordonat, rece, sumbru; nu se vedeau alti calatori in afara de cei din avionul nostru, ci doar multe uniforme chinezesti, imbracate de un fel de roboti calmi si politicosi, cu priviri de gheata; fiecare isi urma in liniste completa traseul prestabilit, fara ezitari sau abateri; poate ca erau si civili pe acolo, insa erau prea putini pentru a fi vizibili; poate ca erau chiar si tibetani, dar se pierdeau in multimea de figuri chinezesti.

Insa aeroportul acela atat de ordonat parea ca ascunde, atat cat poate de bine, un secret mare si urat: pe ferestrele enorme ale salilor aeroportului se vedeau, in sfarsit, muntii Tibetului; iar emotia formidabila a sosirii in Tibet ne multiplicase de cateva ori sensibilitatea si ne facea sa intelegem ceva ce nicio fotografie sau film nu poate reda: muntii Tibetului arata inspaimantator de tristi; ca niste martori tacuti si neputinciosi ai unei uriase nenorociri: cea a Tibetului.

Ne-am consultat in soapta, uimiti de intensitatea greu de suportat a senzatiei de tristete transmise de munti; si parea ca se confirma: da, asta e imaginea dominanta cu care Tibetul isi intampina vizitatorii in Gonggar: tristetea de moarte a muntilor din jur; nu precizia de calai profesionisti a granicerilor chinezi in manusi albe si cu priviri inghetate, si nici macar aerul sumbru al aeroportului tacut si aproape gol, strabatut doar de roboti umani imbracati in uniforme chinezesti, ci tristetea ca de doliu a pamantului tibetan.

Stiam deja ca Tibetul fusese greu incercat de ocupatia chineza, si totusi pana la sosirea in Gonggar au fost si momente in care am trait cu impresia ca poate este o anumita doza de exagerare in ceea ce se povesteste despre istoria Tibetului de dupa 1950; si nu mi-am putut inchipui vreodata ca locuri precum Gonggar, Lhasa ori altele din Tibet pot transmite atat de clar si de intens tristetea fara margini a istoriei recente a Tibetului.

Ce a fost Tibetul inainte

Dar sa incep povestea Tibetului cu inceputul: a existat mai intai un Tibet pre-buddhist, care era dominat de Bön, stravechea religie a Tibetului, si avea ca actori politici regatul Yarlung din Tibetul central si legendarul regat Zhangzhung, din Tibetul de vest, Ladakh si valea Spiti din India de azi.

In prima jumatate a sec. 7 s-au intamplat doua evenimente de importanta cruciala pentru Tibet: in primul rand, regatul Yarlung a supus o serie de alte triburi si regate din jur, inclusiv regatul Zhangzhung, iar Tibetul astfel unificat a devenit brusc dintr-un regat obscur o mare putere militara a Asiei; in al doilea rand, in Tibet a patruns pentru prima data buddhismul, care avea sa exercite o influenta atat de mare asupra civilizatiei tibetane in ansamblul ei, incat astazi este imposibil sa iti inchipui Tibetul fara buddhism, ori buddhismul fara Tibet. Ambele evenimente au fost in timpul domniei regelui Songtsen Gampo (618-650), primul dintre asa numitii regi ai Dharmei ("chosgyal"), sau marii regi buddhisti ai Tibetului.

Cel de al doilea dintre regii Dharmei se numea Trisong Detsen (756-797 sau 804), iar in timpul sau tibetanii au ocupat (in 763) Changan, capitala Chinei imperiale a dinastiei Tang, si chiar au instalat acolo un imparat marioneta; tot in timpul domniei lui Trisong Detsen marele maestru buddhist Padmasabhava s-a stabilit in Tibet, pecetluind astfel soarta buddhismului mahayana in Tibet: Tibetul avea sa devina caminul buddhismului mahayana, iar Padmasambhava avea sa ramana in istorie si in spiritualitate ca parintele buddhismului tibetan.

Iar cel de al treilea si ultimul dintre regii Dharmei a fost Ralpacan, sau Tritsu Detsen (815-838), in timpul caruia imperiul tibetan a atins expansiunea maxima: intins din Asia centrala si Mongolia pana in Bengalul de azi, el controla aproape in intregime faimosul Drum al Matasii si era un inamic de temut al Chinei dinastiei Tang, cu care a incheiat tratate de pace de pe picior de egalitate; dominand cu autoritate platoul tibetan si mai toata Asia Centrala, imperiul tibetan supusese podisul Pamir, Kashmir, Ladakh, Nepal, Bhutan, Assam si Bengal din India de astazi, intinzandu-si influenta inspre sud pana la golful Bengal, iar inspre est pana la o distanta nu foarte mare de Changan, vechea capitala a Chinei.

In mod paradoxal, buddhismul a hranit din plin sufletul tibetan, dar le-a adus tibetanilor caderea totala ca putere militara si politica: din poporul de razboinici nemilosi din secolele 7-9 (cand dominau Asia centrala si speriau China) tibetanii au devenit, sub influenta buddhismului, o natiune pasnica, total lipsita de veleitati militare sau politice si preocupata doar de practicarea religiei; buddhismul a devenit un autentic mod de viata pentru tibetani si componenta de baza a culturii, istoriei si identitatii nationale tibetane; si trebuie spus ca o asemenea influenta cu totul covarsitoare se mai cunoaste doar la mongoli, pe care tot buddhismul i-a transformat din razboinicii fiorosi din timpul lui Genghis Han in buddhistii pasnici din zilele noastre.

Oricum, dupa moartea regelui Ralpacan in anul 838 Tibetul nu a mai fost niciodata o mare putere a Asiei; dimpotriva, a ajuns sa se faramiteze in nenumarate state mici aflate in rivalitate intre ele, acceptand intai protectoratul mongolilor, iar apoi pe cel al manciurienilor care au ocupat China in sec. 17, instaurand acolo dinastia manciuriana Qing; si a existat un singur moment in care Tibetul si-a adus aminte de maretia sa de altadata: in timpul domniei lui Ngawang Lobsang Gyatso, cel de al cincilea Dalai Lama (1617–1682), supranumit Cel Mare datorita faptului ca a reunificat Tibetul si a castigat iar respectul vecinilor; si tot el este cel care a inceput reconstructia si extinderea palatului Potala, mutand iarasi capitala Tibetului in Lhasa.

“Eliberarea pasnica a Tibetului”: pagina cea mai neagra din istoria tibetanilor

In zorii istoriei moderne Tibetul era un stat izolat si aproape inaccesibil, prins intre pretentiile la supunere ridicate indecis de catre manciurieni (care inca mai conduceau China imperiala muribunda) si tendintele expansioniste ale britanicilor din India coloniala; iar revolutia din China anului 1912, care a abolit imperiul si i-a gonit de la putere pe manciurieni, a fost pentru tibetani o foarte buna ocazie sa devina de facto independenti, pentru vreo patru decenii.

A urmat perioada cea mai neagra a istoriei tibetane: tragedia uriasa, la scara nationala, a ocuparii de catre chinezi a Tibetului: o ocupare militara sistematica, atat de brutala incat uneori aducea cu un razboi de exterminare. In cele doua mari regiuni regiuni estice ale Tibetului - Kham si Amdo - ocupatia chineza a inceput inca din perioada interbelica, iar distrugerea de catre chinezi a marilor manastiri tibetane din aceste regiuni si masacrarea in masa a calugarilor a prefatat ceea ce urma sa se intample, putin mai tarziu, si in Tibetul central.

In 1949 comunistii chinezi condusi de Mao Zedong tocmai castigasera razboiului civil din China, instaurand Republica Populara Chineza; iar China comunista a lui Mao si-a indreptat atentia, setoasa de sange, catre vecinii ei. In 1950 trupele chineze au patruns, sub diverse pretexte, in Tibet; iar in batalia de la Chamdo o armata chineza de 40.000 de soldati cu experienta, inarmati cu tancuri, tunuri si mitraliere a spulberat o armata tibetana de 8.500 de calareti curajosi, dar inarmati cu pusti invechite si lipsiti de experienta militara; cu totul nepregatit pentru o asemenea agresiune si lipsit de orice sprijin extern, guvernul tibetan s-a vazut obligat sa incheie cu chinezii un asa-zis Acord pentru eliberarea pasnica a Tibetului, care promitea in schimbul capitularii o anumita autonomie tibetana; iar in baza acestuia chinezii au ocupat in 1951 capitala Lhasa si intregul Tibet.

Au fost de ajuns doar cativa ani pentru ca salbaticia chinezilor sa faca de nesuportat ocupatia chineza in Tibet; asa ca in martie 1959 a izbucnit in Lhasa revolta tibetana impotriva chinezilor. Asa cum se stie, chinezii au raspuns cu si mai multa salbaticie, inabusind in sange revolta tibetanilor, si lasand morti fara numar pe strazile din Lhasa; Dalai Lama a fost nevoit sa fuga in India, iar Tibetul si tibetanii au trecut dupa aceea prin multi ani de prigoana salbatica. 

Revolutia culturala din China anilor 1966-1976 a insemnat o noua epoca de barbarie rosie in Tibet; mult mai mult ca in alte regiuni ale Chinei comuniste, revolutia culturala in Tibet a insemnat nu doar distrugerea oricaror vestigii ale perioadei pre-comuniste, cat mai ales ruptura violenta cu simbolurile identitatii nationale a tibetanilor, intr-o tentativa brutala de a extermina rapid orice rezistente tibetane si a provoca sinizarea fortata sau macar reducerea la tacere a celor ramasi; chinezii stiau foarte bine ca marile manastiri tibetane sunt centre de rezistenta ale buddhismului si ale nationalismului tibetan, avand pentru tibetani valoarea unor simboluri nationale si religioase de cea mai mare importanta; asa ca au trecut la vandalizarea metodica a acestora, sau chiar la distrugerea lor sistematica; asa cum am aratat pe larg intr-o postare mai veche, armata rosie insetata de revolutie culturala a tras cu tunurile in zidurile unora dintre manastiri (cum ar fi Sera din Lhasa si Ganden de la nord de Lhasa), masacrand fara mila mii de calugari tibetani; au fost pierdute atunci nu doar mii de vieti omenesti, ci si nenumarate comori din patrimoniul cultural tibetan, care erau pastrate de sute de ani in manastirile distruse de barbarii chinezi: sculpturi, picturi, manuscrise, obiecte de cult religios  si cate si mai cate...

Si ce este Tibetul astazi

Situatia de astazi a Tibetului este sfasietor de trista: regiunea Ü-Tsang sau Tibetul central constituie Regiunea Autonoma a Tibetului (Xizang Zizhiqu, in chineza), avand capitala in Lhasa, un oras al interdictiilor si al tabu-urilor chinezesti vis-a-vis de tot ce poate semana cu vreun protest tibetan; Amdo, regiunea nord-estica a Tibetului, corespunde in linii mari provinciei chineze Qinghai, in care tibetanii au pierdut de multa vreme majoritatea in fata emigrantilor chinezi incurajati sistematic de autoritatile chineze sa se stabileasca in Tibet pentru a finaliza opera de sinizare; asa ca tibetanii sunt astazi mai putin de un sfert din populatia din Qinghai, desi teritoriul provinciei este un vechi pamant tibetan; iar regiunea estica tibetana Kham are o soarta chiar mai trista decat Amdo, teritoriul Kham-ului fiind impartit intre Regiunea Autonoma a Tibetului, provincia Sichuan, provincia Yunnan si provincia Qinghai; asa ca nu intamplator in regiunea Ngawa (Ngaba sau Aba) din provincia Sichuan au fost in ultimii ani cele mai multe cazuri din cele 16 in care calugari tibetani s-au sinucis dandu-si foc in semn de protest fata de ocupatia chineza, asa cum aratam intr-o postare anterioara.

Multi tibetani au ales sa infrunte inaltimile inghetate din Himalaya si gloantele granicerilor chinezi pentru a evada din Tibetul ocupat si a trai liberi in exil; asa ca exilul tibetan are astazi puternice comunitati tibetane in statele nord-indiene Himachal Pradesh si Jammu & Kashmir, in sudul Indiei (unde au fost reconstruite o parte din vechile manastiri distruse de chinezi in Tibet), in statul indian Sikkim, in Nepal, in Bhutan, dar si in Elvetia ori in alte locuri din lume; spre exemplu, Boudhanath este centrul comunitatii tibetane din Nepal, in timp ce Leh este centrul comunitatii tibetane din Ladakh; de altfel atat Ladakh cat si valea Spiti sunt vechi pamanturi tibetane care se afla in prezent sub jurisdictia Indiei, si care au fost astfel cu totul ferite de distrugerile din Tibetul ocupat de chinezi.

Exista si un guvern tibetan in exil, cu sediul la Dharamshala, in statul nord-indian Himachal Pradesh, care pana acum putina vreme era condus de catre Dalai Lama; din pacate nu stiu sa fie recunoscut international de vreun stat, desi Dalai Lama s-a straduit din greu sa faca stiuta lumii tragedia tibetana. Asa ca acest guvern tibetan se ocupa mai degraba de problemele nenumarate ale comunitatii tibetane din exil (cum ar fi, spre exemplu, gazduirea si educarea miilor de copii tibetani fara parinti, refugiati in India), si de refacerea traditiilor tibetane amenintate cu extinctia dupa ocuparea de catre chinezi a Tibetului.

Cu totul paradoxal, ocupatia chineza in Tibet a avut si un efect extrem de pozitiv, intrucat a determinat propagarea rapida in intreaga lume a invataturilor nepretuite ale buddhismului tibetan; speriati ca (din cauza masacrelor din Tibet si a distrugerii multora din vechile manuscrise) nu isi vor putea transmite mai departe stravechile lor invataturi, marii maestri tibetani au decis sa iasa imediat din inchistarea totala si secretismul spiritual de pana in 1959 si sa isi transmita, cat mai repede, invataturile catre discipoli din intreaga lume; asa ca intreaga Europa, Americile amandoua si multe tari ale Asiei au putut vedea si asculta, deja de nenumarate ori, mari maestri si eruditi tibetani ca Dalai Lama, Geshe Rabten, Sogyal Rinpoche (autorul Cartii tibetane a vietii si a mortii) si Namkhai Norbu Rinpoche, cu mii de discipoli in toata lumea.

Una peste alta, desi chinezii au facut tot ce au putut pentru ingenuncherea natiunii tibetane, ocupatia chineza in Tibet a avut ca rezultat surprinzator propagarea si inflorirea spiritualitatii tibetane in intreaga lume; pare a fi o constanta a istoriei tibetane ca tibetanii sa sufere o mare pierdere in plan material atunci cand castiga in plan spiritual: sa nu uitam ca si venirea buddhismului in Tibet a fost urmata de caderea definitiva a imperiului tibetan si de faramitarea Tibetului in mici statulete.

De moment ma opresc aici cu povestea Tibetului; mai sunt multe, foarte multe de spus, insa in postarea urmatoare voi lasa istoria deoparte si ma voi multumi sa parcurg virtual cateva locuri din Tibet care merita vazute.

(va urma)

Un comentariu:

  1. am citit cu mare placere eseul plin de
    o sensibilitate dureroasa...amintindu-mi numer.secvente din filmul "7 ani in Tibet "

    RăspundețiȘtergere