Din nou despre Nagaland, ţara vânătorilor de capete

O călătorie făcută cum se cuvine începe mult înainte de plecare și se termină mult după sosire, se zice; doar dacă se termină, firește. Așa pare să fie și călătoria mea în Nagaland, ţara vânătorilor de capete; de ce? o să vă povestesc pe îndelete în rândurile următoare.

Povestind despre Nagaland, ţara vânătorilor de capete, la Poveștile din LumeaMare de sâmbătă, a fost ca și cum aș fi călătorit acolo încă o dată. Când m-am întors acasă eram decis să mai arunc un ochi nostalgic prin fotografiile din Nagaland; de regulă fac atât de multe fotografii pe unde ajung încât adesea mă chinui din greu să selectez un număr rezonabil de fotografii pe care să le postez pe blog, suspinând ca o iubită părăsită la fiecare fotografie pentru care mă văd obligat să o înlătur. Iar când postezi pe blog doar în jur de 10 % din fotografiile pe care le faci (și adesea mult mai puţin de atât) poţi fii sigur că vei rămâne cu o mulţime de poze care de-abia așteaptă să fie redescoperite și aduse la lumina blogului.

Așa a fost și de data asta: am mai găsit o mulţime de fotografii din Nagaland pe care încă nu le-am postat pe blog atunci când am scris despre Nagaland. Fotografii înfăţișând faimoasele morung, dormitoarele comune ale burlacilor naga, satele tradiţionale ale triburilor naga și neverosimil de frumoasele câmpuri de orez din Nagaland; pe lângă poza cu un localnic mânuind mânuind dao, cuţitul naga cu care acum câteva decenii încă se tăiau capetele dușmanilor, am găsit și o poză cu o locuinţă naga având deasupra intrării cranii de vită, ca semn al respectului de care se bucura omul după ce dăduse satului vreun ospăţ de merite; ba chiar și Kejaroko, ghidul meu naga, a apărut brusc într-o altă fotografie, având în mână o armă tradiţională naga.

Când am vizitat Nagaland am fost obligat de împrejurări să renunţ la călătoria prin ţinutul Mon din nordul sălbatic al Nagaland, unde aș fi putut vedea băștinași naga îmbrăcaţi sumar, tatuaţi și pe jumătate sălbatici și unde încă se fac documentare gen National Geografic; așa că până la urmă am ales să fiu oaspetele unei familii de thailandezi ai Indiei după care să mă mulţumesc doar cu sudul relativ civilizat al Nagaland, unde în schimb rămâneam în siguranţă.

Așa că Nagaland este unul dintre locurile pe care mi le-am notat în categoria Next Time, Data Viitoare: odată și odată voi reveni acolo și voi petrece măcar vreo două zile prin Mon, la tribul semi-sălbatic Konyak, sau în Kisama în timpul faimosului Hornbill Festival, sărbătoarea la care toate triburile naga cântă, dansează și povestesc timp de câteva zile, în luna decembrie din fiecare an. Cine știe, poate voi apuca să văd și Aoleang Monyu (sau Aoling), sărbătoarea tribului Konyak, care se ţine în luna aprilie; Nagaland este cunoscută nu doar ca ţara vânătorilor de capete ci și ca ţara festivalurilor, fiecare trib din cele 16 ale naţiunii naga având propria sa sărbătoare tribală. Și fără îndoială că trebuie să aprofundez la modul foarte serios tainele bucătăriei naga; e adevărat, la primul contact cu iuţeala naga am fost învins fără drept de apel; dar nu mă las, vreau revanșa…