De ziua lui Dalai Lama: mare petrecere în Micul Tibet

Sunt norocos când călătoresc, am mai zis-o şi în alte dăţi şi o s-o mai zic: întâlnesc oameni frumoşi, alunec în mod natural spre circumstanţe pozitive iar soarta ia decizii inspirate în locul meu, atunci când aflat în impas ajung iar să dau cu banul. Mai mult, deşi acasă în Bucureşti nu mă dau în vânt după petreceri şi sărbători prin călătorii mă lipesc de ele fără niciun efort, de parcă aş avea un detector invizibil pentru ele. Cum s-a întâmplat şi exact acum un an, când de 6 iulie planificasem plecarea din Leh, capitala Micului Tibet, spre îndepărtata vale himalayană Zanskar. Ar fi bine să amânaţi plecarea cu o zi, ne spuse cu seriozitate Tashi, agentul localnic cu care organizasem călătoria. De ce? E ziua de naştere a lui Dalai Lama, şi o să fie sărbătoare mare în Choglamsar. Mergeţi acolo, şi nu veţi regreta


De ce dădusem în mintea copiilor

Choglamsar e o aşezare la mică distanţă de Leh, capitala Micului Tibet. E la sud de oraş, pe malul fluviului Indus, şi-l poţi considera aproape o suburbie a capitalei Ladakh-ului. Este aşezarea cea mai populată de refugiaţi tibetani din întregul Ladakh, fiind o colonie tibetană creată după 1959, când ocupaţia chineză în Tibet a împins mii de tibetani să fugă de acolo dincoace de Himalaya. Tot în Choglamsar există şi o mare sucursală a Tibetan Children`s Village din Dharamshala (reţeaua de şcoli-internat pentru copiii tibetani fugiţi din Tibet, creată în India după 1959), reşedinţa lui Dalai Lama din Ladakh şi un loc plat şi întins pe malul fluviului Indus unde Dalai Lama a dat (de câteva ori) învăţături buddhiste miilor de pelerini veniţi de prin Micul Tibet. Una peste alta Choglamsar e considerat a fi centrul comunităţii tibetane din Ladakh şi cea de a doua casă a lui Dalai Lama, după cea din Dharamshala, unde este capitala guvernului tibetan în exil.


Când am ajuns în Choglamsar dis-de-dimineaţă ne-a întâmpinat o mare de corturi albe întinse până hăt-departe pe fâşia de câmpie dintre şoseaua spre Leh şi malul Indusului: fuseseră întinse din ziua precedentă pe locul în care ziceam că Dalai Lama obişnuieşte să ţină învăţături, iar pregătirile pentru sărbătoare erau în toi. Localnicii tocmai soseau, cuminţi şi emoţionaţi, purtându-şi cu mândrie hainele de sărbătoare scoase de prin cufere; eram tot cu Filip (fotograful polonez din New York cu care mă întovărăşisem încă din ziua sosirii în Leh) şi ne-au fost de ajuns doar câteva minute ca să sărim în sus de bucurie: în faţa noastră se perindau cei mai frumoşi, mai pitoreşti şi mai autentici tibetani şi localnici ladakhi pe care îi văzusem vreodată. Şi toţi se aflau în faţa camerelor noastre de fotografiat, surâzând amuzaţi când ne vedeau ţopăind ici-colo pentru a face poze după poze, de parcă dădusem în mintea copiiilor. Ce mai încolo şi încoace, părea a fi visul oricărui fotograf: o uriaşă şedinţă foto cu sute de modele fabuloase la doar câţiva metri de tine!


Cei mai vizibili erau refugiaţii tibetani, uşor de recunoscut după straiele pitoreşti pe care le purtau ţanţoşi: bărbaţii aveau pe ei chuba lungă şi largă (mulţi având mâna dreaptă scoasă afară din ea, cum e obiceiul prin Tibet) iar femeile purtau rochia lungă şi dreaptă acoperită de şorţul viu colorat numit pangden. Tabloul era completat de căciuli tradiţionale, şiraguri de turcoaz la gât, roţi de rugăciune învârtite continuu şi priviri blânde şi resemnate, ca ale unor oameni care şi-au părăsit casele şi ţara ocupată pentru a traversa pe jos trecătorile îngheţate din Himalaya.


Lângă o poartă se iţea un grup de doamne ladakhi, de departe vizibile după pălăriile înalte şi bizare şi mantiile viu colorate. Având norocul să se fi aflat pe partea vestică a graniţei dintre China şi India, ladakhi - locuitorii Micului Tibet - sunt îndeaproape înrudiţi cu tibetanii din Tibetul central prin limbă, cultură şi religia buddhistă. E adevărat că ei se ţin ca fiind aparte de tibetani, însă diferenţele dintre ei sunt doar ceva mai mari decât cele dintre noi şi basarabeni: există doar dacă se doreşte să existe. În privinţa costumelor tradiţionale nu sunt dubii, totuşi: cele ladakhi sunt foarte diferite de cele tibetane şi arată grozav.



Zeci de adolescenţi aşteptau cuminţi începerea sărbătorii, îmbrăcaţi în straie tibetane şi cu instrumente tradiţionale în mâini; ei trebuie să fi fost elevii de la Tibetan Children`s Village din Choglamsar, surata mai mică a Tibetan Children`s Village din Dharamshala, prin care trecusem cu câţiva ani înainte.



Iar copiii tibetani pe care i-am văzut pe acolo erau pur şi simplu fabuloşi: frumoşi cât cuprinde, suspect de cuminţi (oare le pun ceva în ceai, sau chiar aşa sunt ei?...) şi purtând cu naturaleţe straie tibetane viu colorate. Cum să nu-i placi?


Echipa de momos şi trupa de dansuri ladakhi

Aproape de şosea se afla un cort mare şi colorat, unde o mână de tineri veseli şi gureşi dădeau zor să facă mâncare pentru cei sosiţi la sărbătoare: câteva fete tinere, o călugăriţă frumoasă-foc cu trăsături suspect de europene şi o mână de tineri, supervizaţi de un călugăr cu care am intrat în vorbă cât timp am luat acolo un mic dejun în stil ladakhi.



Pe călugăr îl chema Lobzang şi era mic, negricios şi slab, asemeni unei maimuţici îmbrăcată în robă roşie.  Mi-a zis că e dintr-un sătuc din creierii munţilor, în capătul sudic al văii Zanskar, iar când i-am spus că vom porni spre Zanskar chiar a doua zi m-a privit cu invidie: el nu mai fusese pe acasă de câţiva ani, drumul până acolo fiind scump şi lung, pentru că la cele două zile de drum cu maşina până în Padum, capitala văii, el mai trebuia să adauge până în satul lui încă două zile de mers pe jos, pe poteci himalayene. Câteva zile mai târziu aveam să mergem şi noi pe aceleaşi poteci - pe o jumătate din acel drum, doar până în Phugtal Gompa - şi avea să ne iasă pe urechi


Dacă tot mă fâţâiam pe acolo făcând poze celor ce lucrau Lobzang se gândi să mă înveţe cum se fac momos, faimoşii colţunaşi tibetani umpluţi cu de toate. După care îmi explică tacticos care sunt diferenţele dintre momos de formă alungită, cum se fac în genere, şi momos rotunzi, cum se fac prin Zanskar; însă încercasem deja să fac momos în Bucureşti, cu ocazia unui an nou tibetan (iar câţiva chiar mi-au ieşit acceptabil, oricât de incredibil ar părea…), aşa că eforturile lui Lobzang de-a mă face ucenicul echipei de momos au eşuat lamentabil: am dat din cap, am pozat, am mulţumit iar apoi am dat bir cu fugiţii.


Oricum, sărbătoarea deja începuse: tibetanii şi localnicii ladakhi erau aşezaţi pe jos în jurul unui spaţiu gol pe post de scenă, iar câteva oficialităţi locale ţineau obişnuitele discursuri; ceremonia era prezidată de un înalt lama buddhist înconjurat de personaje cu figuri grave, şi nu mai lipsea decât sărbătoritul: Dalai Lama nu se afla în acea zi în Ladakh, ci într-una din multele sale călătorii de-a lungul şi de-a latul lumii. Însă peste doar două săptămâni şi ceva aveam să-L întâlnesc şi pe Dalai Lama, pentru a treia oară: Sfinţia Sa şugubeaţă (cum îmi place mie să-I spun, din motive pe care le-am povestit pe larg aici) chiar se pricepe să facă surprize fanilor săi, aşa că a sosit în Leh pe nepusă masă.



Ceva mai târziu m-am pomenit primind zâmbete amicale de la un grup de tineri şi tinere îmbrăcaţi în superbe straie tradiţionale ladakhi. M-am uitat în jur, crezând că semnele de salut trebuie să fie pentru altcineva, însă totuşi cel vizat eram eu: Doamne, aşa repede am devenit celebru în Micul Tibet?!... şi hmm, ce frumos îmi zâmbeşte acea domnişoară ladakhi… Însă enigma s-a lămurit imediat: tinerii erau dansatorii pe care-i întâlnisem tot în Choglamsar în urmă cu trei zile, exersându-şi dansurile pe malul Indusului. Pe atunci erau îmbrăcaţi în haine obişnuite, aşa că acum, văzându-i aşa de fuduli în straie viu colorate pur şi simplu nu-i recunoscusem.


Şi după câte dansuri tradiţionale am văzut în acea zi vă pot spune liniştit că muzica şi dansul ladakhi sunt foarte diferite de muzica şi dansul tibetan: puternic ritmată de tobe şi asezonată cu instrumente de suflat cu rezonanţe central-asiatice, muzica ladakhi arată a fi aspră şi plină de vitalitate, aşa cum se cuvine muzicii dintr-o ţară de munteni. Se pare că ritmurile ladakhi sunt influenţate de cele venite dinspre India de nord, în timp ce ritmurile tibetane au o rezonanţă mult mai extrem-orientală, precum ritmurile vecinilor chinezi; oricum, una peste alta muzica şi dansul ladakhi aduc mai degrabă cu cele nepaleze decât cu cele tibetane; şi îmi plac cel puţin la fel de mult, să fie limpede…


Musafiri la o familie tibetană

Apoi nici nu mai ştiu cum ne-am pomenit invitaţi la masă în cortul unei familii tibetane: trei generaţii - adulţi, bătrâni şi copii, majoritatea de sex feminin, care s-au dovedit nişte gazde de toată isprava deşi musafirii erau total neanunţaţi. Cei în vârstă trecuseră ca refugiaţi prin trecătorile înalte şi îngheţate din Himalaya, fugind din Tibet spre Ladakh, şi reuşiseră să-şi refacă vieţile în Ladakh; cei tineri erau bine integraţi în peisajul Indiei (spre exemplu Rinchen, fata în chuba albastră, este asistentă medicală în Delhi); iar cei mici (numai fetiţe) arătau grozav, de era o încântare să vezi ce frumoase şi cuminţi pot fi.



Aşa că următoarele ore ni le-am petrecut în cortul familiei tibetane, ghiftuiţi cu de toate de gazdele noastre. Este adevărat că mâncarea lor părea mai degrabă indiană decât tibetană (orez cu mai multe feluri de legume aromate şi cu dal condimentat), însă m-am răzbunat cu câteva ceşti ţapene de ceai tibetan: odată ce ai pus în ceaiul negru unt de yak sau lapte gras e clar că te afli fix în mijlocul unei chestiuni tibetane. Iar dacă în ceai a fost presarată şi sare ori tsampa - făina de orz prăjit, atunci deja e o chestiune extrem de tibetană


Din păcate şederea noastră la familia tibetană se pare că l-a bosumflat pe Karma, călugărul nepalez cu care o zi înainte ne plimbasem prin Shey, de care vă ziceam aici că e fotograful oficial al lui Karmapa: el mizase că vom fi musafirii lui la masă, însă noi ne zăpăcisem şi uitasem complet de invitaţia lui.

Şi ceva de mirare: pe unde am umblat noi nu am văzut nici măcar un gram de alcool, deşi aşteptam cu interes să apară niscaiva chhang, berea de orz ce se bea prin Tibet, pe care o ştiam deja din Sikkim; dar să nu ne închipuim că ei or fi nişte sfinţi, Doamne fereşte: ni s-a spus (cu neplăcere) că spre finalul petrecerii se vor vedea tot mai multe sticle cu băuturi şi tot mai mulţi oameni beţi. Iar tinerii tibetani şi ladakhi erau - în linii mari - ca peste tot: am trecut la un moment dat pe lângă o discotecă improvizată în aer liber şi am concluzionat că nu-i nimic nou sub soare...

Am încheiat acea zi cu o scurtă vizită prin reşedinţa lui Dalai Lama (e deschisă vizitatorilor cât este plecat, iar tibetanii intră acolo cu incredibilă devoţiune, ca într-un templu), urmată de o plimbare pe malul fluviului Indus; numit prin acele locuri Sênggê Zangbo - Râul Leului, Indus în Choglamsar arată deja a fluviu în toată puterea; izvorât din Tibet, de la o distanţă nu foarte mare de graniţa cu Ladakh, Indus străbate întregul Ladakh dinspre sud-est spre nord-vest, curgând mai departe spre graniţa cu Pakistan, pe care îl parcurge de-a lungul până la vărsare. Însă în apele sale calme încă se simte zăpada din Himalaya, aşa că Indus în Choglamsar e rece-rece…







5 comentarii:

  1. Un adevărat documentarist ,fără patalama. ŞI ce dacă. Pasiunea nu are nevoie de "răbojuri" şi nici de vreo autorizaţie tutelară. Eu socotesc ,că ceea ce faci cu INIMA este pornirea IUBIRII DE OAMENI,LOCURI şi ÎNTÎLNIRE CU UN ALT UNIVERS pe care nu-l poţi înţelege decît integrîndu-te ,fiind prte din acea fiinţare de viaţă. Mulţumesc -NAMASTE LUCIAN PENTRU BUCURIA CE MI-AI OFERIT-O în această dimineaţă însorită de sîmbătă a doamnei IULIE !

    RăspundețiȘtergere
  2. ... ei, ce rapid și integral se transmite atmosfera locului! ... când te simți tu bine participând la astfel de evenimente aparte, parcă iei cu tine și pe cel ce te citește ... ! Mi-ai insuflat bucuria sărbătorii, dar și nostalgia tărâmurilor himalayene, ca să nu mai spun de pofta de momos... parcă le simt aromele în jur!
    Poze faine pline de culoare ce reflectă intens port și tradiție respectate cu sfințenie, mândrie și bun simț, de oameni blânzi care în modestia traiului lor aspru, nu vor uita niciodată să zâmbească sincer și respectuos, să-ți dăruiască ceva din puținul lor, din tot sufletul!
    Doamne, ce dor m-a prins și ce mi-ar mai place să savurez pe viu atmosfera acelor locuri!...

    RăspundețiȘtergere
  3. Te-am recitit cu drag în dimineața asta, așa că mi-i plin sufletul de bucurie și cuprins de o stare specială fiind ziua unicului Dalai Lama. Cele scrise de tine m-au transpus în atmosfera locului de parc-aș fi fost părtașă la tot ce se petrecea acolo - Doamne cât de ușor reușești să o faci! ... cât de dor îmi este să citesc ceva nou scris de tine...!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. pana si eu vreau sa citesc ceva NOU scris de mine!!!! daaaaaa :))))

      dar cand sa mai si scriu pe blog? sunt avocat, masterand, stapan de pisica, yoghin amator si nu mai stiu cate :)

      si ziua are doar 24 de ore, pe masurate!

      Ștergere